Simbolul in societatea contemporana

Simbolul in societatea contemporana

Poate niciodata simbolul nu a jucat un rol mai important in societatea umana ca in zilele noastre. Imaginile vizuale sunt simbolice de cele mai multe ori, aceasta fiind o consecinta a intensificarii comunicarii, a necesitatii accelerarii vitezei de comunicare, datorita volumului imens de informatii vehiculate in toate domeniile de activitate. Referindu-ne la notiunea generala de simbol, trebuie sa recunoastem ca Ernest Cassirer ne pune pe ganduri cand afirma : "Omul nu se poate sustrage propriei impliniri. El nu poate decat sa adopte conditiile propriei vieti. Omul nu mai traieste intr-un univers pur fizic, el traieste intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta si religia sint parti ale acestui univers. Ele sint firele diferite care tes reteaua simbolica, tesatura incilcita a experientei umane. Intregul progres uman in gindire si experienta speculeaza asupra acestei retele si o intareste. Omul nu mai infrunta realitatea in mod nemijlocit; el nu o poate vedea, cum se spune, fata in fata. Realitatea fizica pare sa se retraga in masura in care avanseaza activitatea simbolica a omului. In loc sa aiba de a face cu lucrurile insesi, omul converseaza, intr-un sens, in mod constant cu sine insusi. El s-a inchis in asa fel in forme lingvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau rituri religioase incat el nu poate vedea sau cunoaste nimic decat prin interpunerea acestui mediu artificial. Situatia lui este aceeasi in sfera teoretica si in cea practica. Chiar si aici, omul nu traieste intr-o lume de fapte brute, sau conform nevoilor si dorintelor lui imediate. El traieste mai curand in mijlocul unor emotii imaginare, in sperante si temeri, in iluzii si deziluzii, in fanteziile si visurile sale. "Ceea ce il tulbura si il nelinisteste pe om', spunea Epictet, "nu sunt lucrurile, ci opiniile si inchipuirile despre lucruri.' Conceptul de simbol n-a constituit pana acum domeniul privilegiat al unei singure discipline. Nici chiar semiotica sau surata ei, semiologia, n-au reusit sa-si impuna exclusivitatea abordarii. Abordarea notiunii este impartita, fara a se cumula eforturile, intre antropologie, psihologie, lingvistica, psihanaliza sau semiotica. Toate disciplinele mentionate au pus in lumina aspecte importante ale raporturilor semnificant/semnificat (Saussure) sau ale anatomiei gandirii simbolice.

Din punct de vedere strict lingvistic, Saussure a definit semnul ca fiind asocierea "arbitrara' a unui semnificat si a unui semnificant. Cand vorbim de diferenta dintre semn si simbol, vom arata ca simbolul nu poate fi conceput ca fiind totalmente arbitrar; sau cum remarca, inca de la inceputul secolului, F. de Saussure: "Exista un rudiment de legatura naturala intre semnificant si semnificat'[2]. Am putea privi aceasta legatura si dintr-o perspectiva antropologica: E. Sapir a introdus conceptul de simboluri de condensare referindu-se la sistemele de semnificatii dobandite, care se inradacineaza in miezul inconstientului si care incarca de afectivitate tipuri de comportamente, situatii care nu par a intretine nici un raport cu sensul originar al simbolului. Cu alte cuvinte, simbolul, in aceasta viziune, incarca semnul si cu alte semnificatii, creand un raport semnificant/semnificat de o natura speciala.

Un alt cercetator al structurilor simbolice, D. Sperber[3] arata ca simbolul declanseaza un proces de evocare mult mai larg. Daca avem trei enunturi:

Vinul este numit "vin',

Sangele este numit "sange',

Vinul este numit "sange,

observam ca primele doua sunt interpretarile rationale, pe baza unei logici simple, cotidiene, dar cel de-al treilea are un caracter cu totul diferit. El este mult mai bogat in semnificatii, face trimiteri la o serie de date ale inconstientului si ale afectivitatii. Studiile privind functionalitatile sociale ale simbolului, realizate in cadre sociologice de analiza, nu au adus modificari la nivelul definirii conceptuale a acestuia. In plus, se poate observa ca o serie de paradigme sociologice genereaza inca obstacole importante pentru o abordare unitara a simbolului, iar cand spunem aceasta ne gandim in primul rand la raspanditele teorii ale relationismului si arbitrarului cultural. Saussure numea semn ansamblul a doi termeni aflati intr-o relatie, o entitate cu doua dimensiuni, un semnificant si un semnificat. Peirce introduce deja o semioza, o relatie intre trei termeni: semnul, obiectul si interpretantul sau (obiect si interprétant), unde interpretantul este un camp de semne care ne ajuta sa atribuim obiectului semnul care-l reprezinta. Fara a intra intr-o analiza comparativa a celor doi autori, putem arata ca dimensiunea sociala a semnului este facuta si de Saussure care, asa cum observa U. Eco[4], desi nu defineste foarte precis semnificatul, arata ca acesta are legatura cu activitatea mentala a indivizilor din cadrul societatii. Insa introducerea notiunii de referent de catre Peirce este un pas inainte in aceasta directie. Semnul la Saussure era prin excelenta lingvistic si marcat de arbitrar, chiar daca nu este vorba de un arbitrar la dispozitia locutorului, ci de o colectivitate ce stabileste modele de utilizare si consens general; nu uneste un lucru si un nume, ci un concept si o imagine acustica , deci doua elemente ale psihismului. Sugestia privind dimensiunea sociologica a relatiei de semnificare exista la Saussure, dar saltul spre posibilitatea analizei sociologice este meritul lui Peirce. El introduce conceptul de referent extern, lucru pe care Saussure il prefigurase atunci cand considera ca, spre deosebire de semn, simbolul este mai putin arbitrar, caci nu este vid, exista un rudiment de legatura naturala intre semnificant si semnificat. Constructia saussuriana plaseaza semnul la un nivel de generalitate superior simbolului, in acest caz simbolul fiind de sorginte cultural-traditionala facand trimitere mai putin la social sau la conventie. Ultimele decenii au adus corecturi acestei relatii de incluziune. B. Malmberg propune inversarea relatiei de incluziune, semnul fiind nascut din simboluri globale in trecerea de la concret la abstract, in corelatie cu progresul capacitatilor cognitive si comunicationale ale individului uman. La randul lor, A. J. Greimas si J. Courtes , intr-o clasificare a semnelor, introduc simbolul stabilit prin conventie sociala alaturi de semnul iconic si de semnal.

Chiar pastrand teritoriul definirii saussuriene a semnului, putem respinge arbitrariul absolut, caci, asa cum scria E. Benveniste[8], semnul este necesar gandirii. Orice limba, dincolo de conventia asupra sensului cuvintelor, are si o anumita recunoastere colectiva a unei legaturi sau analogii intre cuvinte si sens, o corespondenta simbolica pe care am putea-o numi, daca nu este prea fortat, conotatie sociala. Probabil, insa, ca sunt mult mai simplu de argumentat variatiile interculturale decat acest raport simbolic care, in ultima instanta, poate fi folosit, la randul lui, in argumentari ale relativismului cultural. Antropologia culturala este saturata de asemenea exemple. Cu siguranta, totul poate simboliza orice si anumite reprezentari au o capacitate de simbolizare privilegiata, dar intre capacitatea simbolica si actul simbolizarii se interpun societatea si cultura . Aici apare relativismul cultural, posibilitatile de simbolizare fiind teoretic infinite, pe o scala de la simpla reproducere a unui obiect pana la interpretari indepartate. Insa s-a trecut cu vederea ca, din infinitatea de raporturi simbolice posibil de imaginat, doar un mic numar este selectat de o cultura sau de o comunitate. Simbolismul nu este doar un teritoriu al reprezentarii pure, el inseamna, in plan sociologic, ajungerea la un sens. Dupa cum scrie Isambert , a simboliza justitia printr-o balanta este si o alegere ideologica. Semnificativ este ca, dupa 1989, unele ziare ale opozitiei au folosit ca icon pentru rubrici privind justitia o balanta neechilibrata. Aceasta este deja o modificare ce transmitea un sens general, simbolul ramane, dar sensul este total schimbat. Consensul existent privind sensul unui simbol este un loc simbolic, selectat dintre toate raporturile simbolice posibile, tine de arbitariul cultural, insa acest fapt nu este doar o ajustare interindividuala. Societatile si culturile legitimeaza, in anumite momente, unele raporturi simbolice in detrimentul altora sau, dupa cum noteaza E. Orrigues , simbolul poate fi analizat ca un pact social. Este inca un argument pentru depasirea ideii saussuriene de raport natural si pentru completarea ei, daca nu chiar inlocuirea cu cea de raport social intre semnificant si semnificat. Se impune aici observatia, ca acest raport social este inegalitar, sistemul simbolic fiind impus atat prin detinatorii autorizati ai culturii (sincronic), cat si prin educatie (diacronic). Aici se observa arbitrariul simbolului, fiind inlocuit cu un grad mai mic sau mai mare de previzibilitate.

Un alt versant al dimensiunii sociale a simbolului este continut de tratarile antropologice sau sociologice ale actiunii simbolice. Acest concept, tratat de multi autori, s-a dezvoltat in doua sensuri: comportamentul uman analizat ca activitate simbolica si comportament uman ca activitate structurata prin intermediul simbolurilor. Este banala glosarea pe marginea actiunii sociale luata ca activitate mediata simbolic. Fertila pare calea abordarii dimensiunii simbolice din doua unghiuri, la doua nivele distincte.

In primul rand, este clar ca medierea actiunii prin simboluri culturale se face printr-un simbolism constituant, ce fundamenteaza structura inconstienta a comunitatii sociale. In al doilea rand, medierea se realizeaza printr-o serie de practici de reprezentare, care se organizeaza prin limbaje specifice (simboluri politice, morale sau estetice) si institutii (ex. mass-media). Nu inseamna ca acest al doilea nivel este totalmente rupt de primul, deoarece el poate sa se foloseasca (cazul publicitatii si al propagandei) de substratul imanent al medierii simbolice.

Substratul simbolic pe care l-am numit imanent trimite la semnificatia actiunii sociale sau la dimensiunea semnificanta a oricarei actiuni. Atat la nivel individual, cat si la nivel social, orice actiune are la baza intentii, motive, scopuri ale agentului actiunii. M. Weber[12] considera ca actiunea umana se distinge de un simplu comportament prin faptul ca poate fi interpretata intr-o maniera comprehensiva de catre agenti, in termeni de semnificatii vizate, constientizate sau nu. Mai mult, orice actiune nu este doar semnificanta pentru individ, ci si indreptata spre altul. Indiferent de natura acestei orientari, cooperare sau competitie, relatia sociala este, cum nota M. Weber, o actiune marcata de probabilitatea ca un anumit curs al actului social sa se produca intr-un mod inteligibil in termeni de comprehensiune. Socialul se naste in acest camp de semnificatii si motivatii, iar orice conduita orientata spre altul este si o relatie dialogata. In fond, atat motivatiile rationale, cat si cele emotionale, infrarationale, asigura intelegerea comportamentelor in legatura cu distanta lor fata de motivatiile comprehensibile, acest fapt marcand campul si conduitele de semnificare in sociologia comprehensiva.

Care este contributia simbolului la aceasta complexa relatie de semnificare? P. Ricoeur analizeaza din punct de vedere analitic principalele trasaturi ale simbolismului actiunii. In primul rand, simbolismul este public, fiindca o cultura exista numai in masura in care are semnificatii publice. Simbolismele se structureaza la nivelul societal si, in functie de aceasta, oamenii fac actiuni care sunt comprehensibile de membrii comunitatii. Accentuam termenul de structurare in ansambluri simbolice, in ceea ce antropologia culturala numeste sisteme de simboluri in interactiune. In al doilea rand, simbolul trimite la ideea de regula sau de control simbolic. Codurile simbolice sunt pentru cultura ceea ce reprezinta codurile generice pentru viata biologica: sunt adevarate "soft-ware' pentru comportamentele sociale. Analogia cu codurile genetice nu poate fi dusa totusi pana la ultimele consecinte, caci codurile simbolice au semnificatie doar sub conditia de intentionalitate si precodificare, insa functional ea se sustine. In fine, putem analiza si o serie de trasaturi pe care P. Ricoeur le considera a fi trasaturi de insertie a simbolurilor reprezentative in simboluri constituante. Ordinea simbolica se bazeaza pe reguli, dar in domeniul socialului aceste reguli au schimbul ca principiu de baza. In acest caz si in virtutea acestui principiu, obiectul este substituit de un alt lucru pe baza corespondentei valorice. Intram astfel in domeniul structurii semiologice a sistemelor sociale: simbolurile sociale nu numai ca pot reprezenta lucruri, evenimente, institutii etc, dar pot sa le tina locul, sa le inlocuiasca, sa le substituie ontologic. Unii semiologi contemporani ajung chiar sa propuna analiza sistemului social prin analogie sau dupa regula structuralista a analogiei cu sistemele lingvistice, semiologice prin excelenta. Din aceasta trasatura deriva o alta: un sistem simbolic furnizeaza un contact pentru interpretarea si descrierea actiunilor particulare, ne furnizeaza regula pentru a putea descrie unele gesturi, actiuni sau comportamente ca semnificand ceva. Deci simbolurile sunt destinate interpretarii, insa functioneaza si ca interpretanti, pentru actiuni singulare. A intelege o actiune a actorului social inseamna a o introduce intr-un context de credinte, motivatii, sentimente, deci in anumite clase de comprehensiune, iar la nivel social acest context motivational ne apare ca si context simbolic.

Din aceasta perspectiva, cultura este un context simbolic, in care conduitele, institutiile, procesele sociale, evenimentele pot fi descrise intr-un mod inteligibil.