Cunoasterea obiceiurilor locale prin activitatile extracurriculare

Cunoasterea obiceiurilor locale prin activitatile extracurriculare

„Podoaba cea mai aleasa si mai mandra-ntre podoabele tarii este poporul romanesc. In sufletu-i larg, nespus de duios, trecut prin focul atator suferinte, am gasit izvorul curat al frumoaselor lui cantece si tot intelesul istoric al trainiciei noastre pe acest pamant. In marea lui putere de munca, de lupta si de rabdare, in mintea lui treaza si-n inima lui calda am gasit sprijinul sperantelor noastre…ma intreb ce popor a avut pe lume o soarta mai apriga si mult mai zbuciumata, ce neam de oameni a stat mai viteaz si mai intreg in fata atator dureri?”

Alexandru Vlahuta.

Aplecandu-ne cu dragoste spre trecutul nostru, gandindu-ne cu respect la originea poporului roman, nascut crestin si mai ales din indatorire fata de credinta care ne-a plamadit si ne-a mentinut pe aceste plaiuri, trebuie sa ne pastram cu sfintenie obiceiurile ca buni romani. Stim ca: „datinile, proverbele, muzica si poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate reconstrui trecutul lor indepartat. Caci nu exista bucurii mai de pret ca averea de cuget si simtire inclusa si pastrata cu sfanta grija de-a lungul vremurilor in adancul sufletului romanesc, al mosilor si stramosilor nostri”.

Considerand, ca intreaga existenta istorica a neamului nostru este o lupta incordata in apararea credintei, cred ca romanii au inteles, ca in acest bun suprem este absorbita fiinta etnica a lor. Oamenii au stiut sa impleteasca, poate ca nici un alt popor, firul uneori aspru al existentei, cu dulcea, bogata si nestavilita lor imaginatie creatoare dand nastere spiritualitatii vii, de neasemuita frumusete.

Credinta populara a insotit evolutia poporului roman si a contribuit la formarea si evolutia limbii romane. Din scrierile cronicarilor nostri, se desprind informatii privind obiceiurile, traditiile, genurile folclorice care au existat si exista la noi. Textele literare, cantecele, contin dovezi de intelepciune populara, de bogata traire spirituala a poporului roman. Aceste bogatii folclorice trebuie transmise noii generatii ca un bun national.

Educatoarele au marea raspundere de a le pune la dispozitie aceste valori si sa-i ajute pe copii sa le inteleaga si sa le pastreze. Numai atunci, copilul va deveni constient de conditia sa ca fiinta sociala.

Folclorul este singura scoala care a existat si continua sa existe ca izvor mereu viu si prezent. Copiii pot gasi in folclorul romanesc modelul de om care mereu evolueaza de la copilul – cand cuminte, cand nazdravan, la tanarul frumos si fara frica, la adultul muncitor si cinstit, pana la intelept si sfatos.

De aceea cadrele didactice trebuie sa faca accesibil drumul pe care copiii il strabat in cunoasterea trecutului, a valorilor culturale si lingvistice ale poporului roman, caci acestea hranesc spiritul, precum radacinile unui copac hranesc frunzele si florile de pe cea mai inalta si mai frageda ramura.

Respectul pentru traditii, semn al statorniciei si a legaturii organice cu pamantul stramosesc, a reprezentat una din formele principale de manifestare a constiintei de sine a poporului roman. Aceasta constiinta imprima creatiei folclorice un orizont specific in coordonatele caruia se inscriu idealurile de libertate si demnitate nationala si sociala, dar si atitudinii care il leaga pe taranul roman de satul natal, de cadrul natural al vietii si indeletnicirile lui traditionale.

Folclorul reprezinta oglinda vie a existentei poporului roman, o dovada graitoare a stravechii unitati culturale a poporului roman.

Imensul tezaur folcloric al poporului nostru constituie o componenta valoroasa a acestei mosteniri. Valorificand cu copiii traditia folclorica in cadrul diverselor activitati din gradinite si in special prin activitatile extracurriculare, realizam un important act cultural si educativ.

Prin varietatea folclorului, copiii pot sa cunoasca, sa inteleaga si sa pretuiasca mai mult trecutul glorios al poporului nostru, ocupatia, obiceiurile, sentimentele, nazuintele generatiilor de ieri si de azi.

Una din modalitatile folosite in gradinita prin care dezvoltam dragostea pentru portul popular si traditiile populare, indeletnicirile femeilor din lumea satului, o constituie sezatorile, la care participantii lucreaza si petrec totodata, spunand povesti, glume, ghicitori, povestesc, canta si danseaza.

Copiii vor sti, ca prin cantec, doina, balada oamenii si-au exprimat durerea, bucuria, prin colinde, plugusor, sorcova, transmit urari de bine, unele indeletniciri ce i-au caracterizat inca din cele mai vechi timpuri: aratul, semanatul, pastoritul.

Folosirea zicatorilor si proverbelor in cadrul sezatorilor creeaza o atmosfera recreativa si antrenanta. Ele reprezinta o dovada a intelepciunii poporului avand o latura morala, satirizand lenea, lacomia, uratenia si laudand frumusetea, harnicia si bunatatea omului.

Proverbele si zicatorile scot in evidenta frumusetea si armonia limbii romane (frumoasa, armonioasa, dulce ca mierea).

Daca pentru insusirea limbii nationale in scoala romaneasca a veacului trecut, marele povestitor Ion Creanga opta pentru folosirea creatiilor folclorice nu numai din lipsa unor texte culte meritoase ci si din considerente clare ale conservarii si perpetuarii a acestor valori „de care se leaga tot trecutul unui popor cu datinile si obiceiurile strabune, cimiliturile, proverbele, legendele si cantecele populare pline de dulceata”

Aceleasi ganduri il animau si pe Nicolae Iorga care spunea ca: „o poveste romaneasca e totdeauna morala, incarcata de virtuti etice, capabile unu numai sa inspire opere culte de valoare, dar sa si slujeasca unor scopuri didactice majore.”

Introducerea dansurilor folclorice insotite de strigaturi imprima copiilor o mai mare vioiciune. Ele pot fi simple chiuituri menite sa antreneze dansatorii, sa dea mai mult elan dansului, comenzi care sa orienteze desfasurarea lui si sa sincronizeze miscarile sau versuri satirice care coloreaza petrecerea.

Strigaturile fiind cele mai productive specii ale folclorului contemporan prin spontaneitatea si dinamismul lor, izbutesc sa dinamizeze si sa dea elan jucatorilor si sa-i mobilizeze nu numai la joc ci si la munca.

Dansul popular impreuna cu cantecul si cu strigaturile ce-l insotesc familiarizeaza pe copii cu unele elemente ale folclorului, le dezvolta gustul pentru frumos, pentru armonie, simtul ritmic, precum si capacitatea de a-si coordona miscarile. Prin insasi modul de organizare a dansului popular, antrenand intreaga grupa de copii, reusim sa le dezvoltam curajul si increderea copiilor timizi, simtul ritmic, auzul muzical.

Copilul se poate familiariza de mic cu traditiile si obiceiurile populare, iar textul il ajuta sa inteleaga mai bine si sa le indrageasca; chiar dansul popular „Drag mi-e jocul romanesc” ii sugereaza acest sentiment.

In atmosfera spirituala a sarbatorilor de iarna (Craciun, Anul Nou) dansurile populare (Hora, Moldoveanca, Sarba) dau posibilitatea copiilor de a cunoaste temperamentul, sufletul taranului roman si varietatea portului popular. Hora este nu numai o inlantuire de brate, ci e un joc de stapani ai pamantului, joc de oameni liberi si fericiti.

Astfel copii cunosc de mici functia sincretica a folclorului romanesc: textul (strigatura), costumatia (portul popular).

Tot pentru formarea sentimentelor de pretuire a obiceiurilor populare legate de sarbatorile de iarna exista traditia ca in fiecare an sa organizam serbarea pomului de iarna unde avem posibilitatea de a prezenta obiceiuri din zona Trotusului: „Capra”, „Ursul”, „Dansul cailor”, „Steaua”, „Plugusorul”, „Jienii”. Printr-o atenta alegere a traditiilor si obiceiurilor populare locale, vom reusi sa-i determina, pe copii sa le indrageasca si sa le pretuiasca si totodata sa nu uite ce spunea odata poetul Vasile Alecsandri: „Poti sa cutreieri lumea toata si sa te minunezi de rezultatele civilizatiei, dar nimic nu-i mai fermecator decat coltul de pamant pe catre te-ai nascut”.

BIBLIOGRAFIE:

1. Mihai Pop, „Obiceiuri traditionale romanesti”, Editura Univers, Bucuresti, 1999.
2. „Programa activitatilor instructiv – educative”, Bucuresti, 2005.
3. Revista „Invatamantul prescolar”, nr. 3 – 4/2006