Pedagogia experimentala

Pedagogia experimentala

Constituita in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, orientarea pedagogica cunoscuta sub acest nume a reprezentat o reactie fata de caracterul speculativ al vechii pedagogii, care, lipsita de rigoare stiintifica, nu facea decat sa deduca, din diverse teze filosofice, opinii despre educatie neconfirmate prin metodele stiintifice.

Aparitia si dezvoltarea pedagogiei experimentale a fost reflexul, pe plan teoretic, a transformarilor inregistrate in secolul al XIX-lea in domeniul stiintelor naturii, indeosebi la nivelul metodei. Asistam la impunerea si generalizarea spiritului pozitivist in

cunoastere si, mai ales, a metodei experimentale, metoda care dominand stiintele naturii a fost preluata si folosita pe larg si de stiintele socio-umane, pana intr-acolo incat a extins  denumirea lor, obligand la alaturarea epitetului "experimentala" langa substantivul psihologie sau pedagogie.

Pasii de inceput i-a facut psihologia care, prin W. Wundt si Th. Ribot, a creat primele laboratoare de psihologie experimentala, la Leipzig si Sorbona, deschizand drumul acestui tip de cercetari care, foarte curand, si-au aratat roadele in progresul inregistrat de psihologia genetica si psihologia copilului, prin realizarile lui A. Binet, P. Janet, H. Pieron.

Foarte curand, aceasta modalitate de a cunoaste si interpreta fenomenele si procesele s-a transferat in domeniul pedagogiei, cu atat mai mult cu cat criticile la adresa ei se intetisera, pana intr-acolo incat A.Binet afirma ca "in pedagogie totul a fost spus, dar nimic nu a fost probat" (apud 1, p.33). Ideea fundamentala a noii orientari era aceea ca pedagogia va deveni stiintifica in momentul in care toate tezele ei vor fi formulate sau confirmate cu ajutorul experimentului si in afara oricaror influente filosofice, ceea ce era o greseala in abordarea fenomenelor educative, producand o ingustare a conceptiei despre educatie si posibilitatile ei. In acelasi timp, se exagera asupra posibilitatii de a masura riguros si experimenta in termeni analogi celor din stiintele naturii orice realitate paideutica, mai ales in conditiile lipsei oricarui suport filosofic.

In ciuda limitelor sale evidente, pedagogia experimentala a avut un mare merit in dezvoltarea pe termen lung a stiintelor educatiei, in masura in care a introdus in corpul stiintei un pachet de idei confirmate experimental. Cu prilejul acestor studii s-a imbunatatit arsenalul de metode de cercetare pedagogica specific domeniului, la experiment adaugandu-se metoda statistica, a anchetelor precum si o folosire mai riguroasa a metodei observatiei.

Inceputul studiilor experimentale in psihologie l-a reprezentat copilul, in calitatea sa de obiect al educatiei. In acelasi timp, nu era posibila o cercetare nemijlocita asupra educatiei, fara a cunoaste elevul. De aceea asistam la o impletire si o dezvoltare concomitenta a pedagogiei si psihologiei copilului pe fundamente experimentaliste. Dintre personalitatile marcante ale orientarii, ne vom opri atentia asupra lui Alfred Binet (in Franta), Ernst Meumann si August W. Lay (in Germania).

Alfred Binet (1857-1911), desi a avut o larga pregatire in domeniul juridic, al stiintelor naturii si al medicinei a fost captivat de psihologia copilului si, de aici, prin extinderea preocuparilor, de pedagogie. In 1898 publica, impreuna cu V. Henry lucrarea " La fatique intellectuelle" , in care se regaseste pledoaria sa pentru o pedagogie experimentala: " Pedagogia veche () are un mare pacat: este rezultatul ideilor preconcepute; opereaza cu afirmatii necontrolate, confunda demonstratiile riguroase cu citatiile literare, inlocuieste faptele cu discursuri"(apud 1, p. 35).

Cu lucrarea "Studiul experimental al inteligentei" (1903) Binet propune probe si tehnici speciale care sa-i permita masurarea tuturor functiilor psihice. Instrumentul cel mai cunoscut este scara metrica a inteligentei. Aceasta consta dintr-un numar de probe-corespunzatoare fiecarei varste; varsta mintala (gradul de inteligenta) era proportionala cu numarul rezolvarilor corecte la probele date. Notiunea de varsta mintala, introdusa de Binet, este completata cu o alta, cea de cota sau coeficient al inteligentei-I.Q. (sintagma ii apartine lui W.Stern) care se prezinta ca un raport intre varsta mintala si varsta cronologica, rezultatul fiind inmultit cu 100. Intuind, parca, exagerarile pe care le va produce in timp folosirea testelor sale, Binet atragea inca de pe atunci atentia ca scara metrica "nu-i un cantar de gara pe care e destul sa te urci ca sa-ti arate greutatea" (apud 1, p.35).

Pentru a reusi o experimentare reala, el organizeaza un laborator de cercetari psihologice si pedagogice atasat pe langa o scoala primara. Aici a folosit experimentul de laborator si natural, individual si colectiv. Rezultatele au reprezentat materialul pe care Binet l-a sistematizat si prezentat in lucrarea "Idei moderne despre copii"(1909), unde expune date noi cu privire la dezvoltarea fizica a copilului, a inteligentei, memoriei si aptitudinilor acestuia pentru ca in ultimul capitol sa se preocupe de educatia morala. 

Interesat de relatia dintre educatie si viata cotidiana a copilului, Binet va sustine ca educatia trebuie sa asigure adaptarea individului la realitatea inconjuratoare. Ca atare, valoarea pregatirii poate si trebuie sa fie masurata, ocazie cu care introduce notiunea de eficienta a invatamantului (notiune careia i se acorda importanta meritata mult mai tarziu, pe masura ce docimologia se constituie si evolueaza ca domeniu de sine statator in perimetrul stiintelor educatiei). Aceasta se poate determina cu ajutorul unor probe standard pentru o clasa de elevi, prin intermediul carora se identifica progresul elevilor, se depisteaza copiii cu nevoi intelectuale speciale (de altfel, el este un adevarat promotor al invatamantului special, un optimist in raport cu problema perfectibilitatii copiilor anormali, in capacitatile acestora de integrare in viata sociala cotidiana), se pot face aprecieri cu privire la eficienta metodelor si procedeelor didactice folosite, se apreciaza valoarea unui cadru didactic.

In domeniul inteligentei, domeniu de care Binet s-a preocupat in mod deosebit, sustine ca se pot si trebuie realizate exercitii de ortopedie mintala, in sens de indreptare a capacitatilor intelectuale, de crestere a capacitatii de operare pe plan intelectual, ceea ce echivaleaza cu recunoasterea rolului educatiei in dezvoltarea inteligentei copilului. Acceptand ideile scolii americane de pedagogie despre rolul actiunii practice, nemijlocite pe care trebuie sa o realizeze elevii pentru a invata cu succes (J. Dewey - learning by doing), Binet face corelatii valoroase despre raportul dintre conceptul de inteligenta si cel de adaptare.

Ernst Meumann (1862-1915), reprezentantul cel mai apreciat al pedagogiei experimentale de la inceputul secolului XX, se impune ca un autentic fondator al acesteia, promovand aceeasi critica aspra la adresa pedagogiei clasice, pe care o dorea inlocuita cu alta "de teren", puternic sustinuta de fapte, observatii si experimente stiintifice. In principala sa lucrare "Prelegeri introductive in pedagogia experimentala si bazele ei psihologice" evidentiaza ca specificul pedagogiei experimentale este investigarea fenomenului educatiei prin intermediul experimentului, pentru a pune in

valoare relatiile cauzale si a contribui la desprinderea legilor educatiei. Chiar in contextul in care pedagogia experimentala cucerea teren teoretic, E. Meumann nu cade in greseala de a exagera rolul acesteia, ci doar o propune ca o componenta a stiintelor pedagogice, recunoscand ca exista domenii ale acestora care nu tin de domeniul cercetarii faptelor (de ex., stabilirea finalitatilor educatiei, care ramane de competenta filosofiei educatiei). E adevarat, ca o parte ce se constituie " ca baza a intregii pedagogii, ca stiinta sintetica despre copil, educatie si profesor" (3, p.82).

Dintre principalele paliere ale activitatii elevilor carora li se acorda importanta le retinem pe urmatoarele:

analiza muncii fizice si psihice a elevilor, analiza pe baza careia se constituie o tehnica si o economie a muncii intelectuale a elevilor;

determinarea conditilor oboselii in urma consumului de energie fizica si psihica, prevenirea oboselii si realizarea odihnei active si pasive la elev si profesor;

stabilirea raportului dintre activitatea scolara in colectivul clasei si cea de acasa;

examinarea activitatii elevilor la diferite discipline.

In sinteza, conceptia sa pedagogica este foarte bine prezentata de D. Todoran in

urmatorii termeni (4, p.12):

pedagogia este o stiinta empirica, bazata pe experienta;

pozitivarea regulilor si normelor pedagogice este posibila prin cercetarea stiintifica a fenomenelor educationale, in practica vietii scolare si sociale, indeosebi prin metoda experimentala;

toate cercetarile si masuratorile educationale pornesc de la copil si vor fi adaptate stadiului evolutiv si legilor de dezvoltare a acestuia, legi experimentale, determinabile;

in consecinta, problematica pedagogiei experimentale ar cuprinde:

cercetarea dezvoltarii corporale si psihice a copilului;

observarea dezvoltarii specifice a aptitudinilor lui psihice;

studierea diferentiata a individualitatii copilului;

constituirea unei stiinte despre dotare careia ii apartine masurarea inteligentei;

observarea copilului in activitatea sa scolara;

analiza activitatii psihice a copilului in procesul asimilarii diferitelor materii de invatamant;

pe temeiul acestor studii, cercetari si observatii, se vor stabili masurile ce trebuie luate de profesor, precum si metodele activitatii educationale si didactice;

mijloacele de cercetare sunt: experimentul, observarea, culegerea si prelucrarea de date, statistica; experimentul psihologic este dublat de experimentul instructiv care verifica si compara diferitele metode de invatamant in vederea valorificarii rezultatelor obtinute in activitatea didactica viitoare;

observarile si datele educationale culese pe cai neexperimentale vor fi pastrate si se vor ordona si valorifica sistematic - ceea ce nu se realizase pana atunci.

Convingerea deplina a pedagogului, aceea ca doar atunci cand vom stapani, pe

baze experimentale, stiinta despre copil, educatie si profesor vom putea orienta eficace educatia tineretului spre idealurile oferite de etica, filosofie, cultura in general, poate constitui si astazi un indemn la o studiere completa a fenomenului educativ, una care sa asigure intalnirea experimentului pedagogic cu filosofia educatiei.

W. August Lay (1862-1926), desi considera ca stiinta educatiei trebuie sa se bazeze pe cunoasterea copilului si a rezultatelor actiunii factorilor educativi, cognoscibile pe baza de observatie si experiment, incepuse sa manifesta o anumita reticenta fata de metode testelor, in conditiile in care aceasta incepuse sa se utilizeze tot mai frecvent si nerational. Lui i se atribuie (3, p.76) crearea termenului de pedagogie experimentala, apreciindu-se ca este autorul primei didactici experimentale si fondatorul primei reviste de pedagogie experimentala.

In lucrarea "Scoala faptei (activa)" subliniaza necesitatea extinderii activitatilor practice ale elevilor, folosind forme cat mai diverse si atractive (munca manuala, modelaj, desen, dramatizari, cant, muzica, dans) dezvoltand o conceptie valoroasa despre rolul activizarii elevilor in procesul de invatamant, idee deosebit de actuala astazi. In opinia sa, orice lectie trebuie sa aiba trei momente: perceperea sau observarea, ca sursa de date, informatii, impresii; prelucrarea lor de catre constiinta si exprimarea, exteriorizarea a ceea ce a fost perceput si prelucrat. Inspirandu-se dintr-o teorie biologizanta cu privire la relatia dintre organism si mediu, autorul nu a putut sa nu plateasca tribut unui reductionism pedagogic, evident in modul in care accentuand, in spirit experimentalist, prima si ultima dintre etape, neglija procesul insusi al asimilarii continuturilor (tocmai pentru ca acesta nu se putea masura si observa in mod nemijlocit). 

La baza intregii sale conceptii sta ideea comuna pentru inceputul de secol:  "toata stiinta educatiei trebuie sa se intemeieze pe cunoasterea copilului, obtinuta prin examinarea lui exacta" (apud 3, p.77). De la aceasta idee-forta se constituie intreg programul pedagogiei sale experimentale, centrat pe copil in vederea stabilirii factorilor (individuali, naturali, sociali) educatiei si rezultatelor acesteia (proprietati si aptitudini corporale, proprietati si aptitudini de observare, proprietati si aptitudini pentru activitatea spirituala si/sau pentru creatie). Acestea devin, automat, si unghiurile de vedere din care trebuie studiat copilul.

Inaintand in studiul copilului din perspectiva factorilor, A. Lay ajunge sa coreleze existenta acestuia cu comunitatea din care el face parte si care se extinde succesiv, atat din punct de vedere natural cat si social. Castigul consideratiilor sale pe aceasta tema este concluzia la care ajunge, aceea a raportului semnificativ intre educatie si mediu in formarea personalitatii "omul este intr-o mare masura un produs al comunitatii de viata" (apud 3, p.78).

Cunoasterea copilului trebuie sa fie urmata de identificarea directiilor in care urmeaza ca acesta sa fie format. Acesta este prilejul cu care autorul analizat dezvolta consideratii valoroase cu privire la idealul si scopurile educatiei. El reuseste sa distinga intre un scop suprem, un ideal final al educatiei si scopuri educative concrete, care trebuie realizate pe trepte sau perioade. Iata de ce educatia trebuie sa-si fixeze scopuri intermediare in functie de varsta elevilor, ceea ce atrage logic concluzia ca normele educative au o valoare relativa, in raport cu varsta elevilor, implicit mijloacele educative, sistemul pedepselor si recompenselor trebuie flexibilizat in raport cu acelasi criteriu.

Prin operele lor, dar mai ales prin unele din ideile pe care le-au sustinut, cei trei autori prezentati sunt adevarati deschizatori de drumuri noi pentru stiinta educatiei. Adeptii lor au aprofundat teoria si practica fundamentata de ei pana la nivelul la care discutam astazi despre pedagogia experimentala ca ramura distincta a stiintelor educatiei.