Terminologie utilizata in domeniul educatiei speciale

Terminologie utilizata in domeniul educatiei speciale

Conceptele de deficienta, incapacitate si handicap

In literatura de specialitate se intalnesc frecvent mai multi termeni care, in in functie de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerinte speciale, pot califica o serie de delimitari semantice utile in intelegerea corecta si nuantata a fenomenelor avute in vedere.

Deficienta - din punct de vedere medical - se refera la deficitul stabilit prin metode si mijloace clinice sau paraclinice, explorari functionale sau alte evaluari folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natura senzoriala, mintala, motrica, comportamentala sau de limbaj.

Prin "deficienta" se intelege pierderea, anomalia sau perturbarea cu character permanent sau temporar a unei structure, a unei functii (anatomice, fiziologice sau psihologice) si desemneaza o stare patologica, functional, stabila scurta sau de lunga durata, ireversibila sub actiunea terapeutica si care afecteaza capacitatea de munca, deregland procesul de adaptare si integrare la locul de munca sau in comunitate a persoanei in cauza. Deficienta poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident,etc., dar si a unor conditii negative din mediul de dezvoltare a unui copil, cu deosebite carente afective.

Incapacitatea - reprezinta o pierdere, o diminuare totala sau partial a posibilitatilor fizice, mintale, senzoriale etc., consecinta a unei deficiente care impiedica efectuarea normal a unor activitati. Indiferent de forma de manifestare (fizica, senzoriala, mintala etc.), incapacitatea conduce la modificari de adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performante functionale care determina forme, mai mult sau mai putin grave, de autonomie personala, profesionala sau sociala. Incapacitatea reprezinta perturbarea capacitatii de indeplinire normal a unei activitati sau a unui comportament, aceasta tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau regresiv.

Incapacitatea poate fi evaluata prin probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligenta, a coeficientului de vedere, a gradului de dezvoltare motorie, prin investigatii sociologice care urmaresc consecintele incapacitatii, asupra relatiilor si vietii sociale a persoanei deficiente, prin investigatii de natura medicala care intregesc informatiile cu privire la gravitatea sau prognoza socio-profesionala a incapacitatii respective.

Aspectul social rezuma consecintele deficientei si ale incapacitatii, cu manifestari variabile in raport cu gravitatea deficientei si cu exigentele mediului. Aceste consecinte pe plan social sunt incluse in notiunile de handicap, respectiv de inadaptare si se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisa, marginalizare, inegalitate, segregare, excludere.

Dizabilitatea pentru o persoana este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficienta sau incapacitate care limiteaza sau impiedica indeplinirea unui rol intr-un context social, cultural, in functie de varsta, sexul sau profesia persoanei respective.Dizabilitatea este o functie a relatiei dintre persoanele cu incapacitate si mediul lor de viata, fiind evidentiat atunci cand aceste persoane intalnesc bariere culturale, fizice sau sociale, impiedicandu-le accesul la diferite activitati sau servicii sociale care sunt disponibile, in conditii normale, celorlalte persoane din jurul lor.

Dificultatile intalnite la persoanele cu handicap sunt multiple si complexe. Ele pot fi clasificate astfel:

Dificultati de ordin general:

Dificultati de deplasare si miscare, pentru cei cu deficiente motorii si neuromotorii;

Dificultati de exprimare si comunicare, pentru cei cu deficiente senzoriale si cu tulburari de vorbire sau limbaj;

Dificultati de adaptare la modul de viata cotidiana si la rigorile vietii sociale, pentru cei cu deficiente intelectuale, socioafective si comportamentale;

Dificultati de intretinere pentru persoanele fara venituri sau cu venituri mici.

Dificultati de ordin scolar:

Dificultati legate de instruirea si pregatirea scolara a persoanelor cu diferite forme si grade de deficienta;

Dificultati de plasare in clasa si lipsa unor spatii amenajate specific persoanelor cu handicap/dizabilitati

Dificultati de ordin psihologic si social

Bariere psihologice ce apar intre persoanele cu si fara handicap ca urmare a dificultatilor intampinate in activitatile cotidiene, profesionale sau sociale, precum si datorita unor prejudecati deformate cu privire la activitatea persoanelor cu handicap/deficiente.

Clasificarea OMS 2001 - a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatatii (CIF) utilizeaza trei termeni de baza;

Conditie (problema) de sanatate - termen generic pentru boli (acute sau cornice), dezordini/tulburari, raniri sau trauma;

Functionarea - un termen generic care se refera la: functiile corpului, structurile corpului, activitati si participare, releva aspectul pozitiv al interactiunii dintre individ si factorii contextuali;

Dizabilitatea - termen generic pentru deficient (afectari), limitary de activitate si restrictii de participare, releva aspectul negative al interactiunii individ-context.

Clasificarea OMS 2001 - nu mai utilizeaza separat termenul de handicap, acesta fiind incorporat, ca si termenul de deficienta, in cel de dizabilitate.

CIF prezinta dizabilitatea ca pe o interactiune intre caracteristici ale persoanei si caracteristici ale contextului global in care traieste persoana. Unele manifestari ale dizabilitatii sunt aproape integral interne, in vreme ce altele sunt aproape total rezultatul lumii externe.

In concluzie se poate spune ca deficienta poate determina o incapacitate care, la randul ei, antreneaza o stare de disconfort ce face ca persoana deficienta sa suporte pentalizarile mediului in care traieste, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficienta si, de aici, o serie de consecinte cu urmari atat asupra echilibrului vietii interne a persoanei respective, cat si in planul relatiilor cu cei din jur, fapt care conduce la includerea persoanei cu deficiente intr-un cerc vicios, cu urmari, uneori destul de complexe, in procesul dezvoltarii si structurarii armonioase si echilibrate a personalitatii acestuia.

Conceptele de recuperare, reabilitare si abilitare

Reabilitarea se refera la un proces destinat sa dea posibilitatea persoanelor cu deficienta sa ajunga la niveluri functionale fizice, psihice si/sau sociale corespunzatoare, furnizandu-le acestora instrumentele cu ajutorul carora isi pot schimba viata in directia obtinerii unui grad mai mare de independenta.

Recuperarea - acest termen, specific Romaniei, are in semnificatie echivalenta, dar este sesizabila insa, traditional si cultural, o anume incarcatura mai puternica medicala si sociala (legate in principal de mostenirea "recuperarii" pentru munca). Ca si "reabilitarea", recuperarea se refera mai ales la restabilirea, refacerea sau reconstruirea unei functii umane, plecandu-se in principal de la premise ca acesta s-a pierdut. Notiunea pare inoperanta in cazul deficientelor dobandite sau ale celor in care este evident ca refacerea/restabilirea nu mai este posibila.

Educatia speciala s-a constatat tot mai mult ca si in limba romana se utilizeaza expresia de "educatie speciala", in locul celei de "invatamant special", care semnifica in principal si traditional educatia scolara a copiilor cu deficiente, realizata prin intermediul unor institutii scolare speciale, de regula separate de celelalte unitati scolare.

Educatia speciala este definite in cel putin doua acceptiuni:

Una restransa care conduce in parte la o suprapunere cu invatamantul special, respective un mod de educatie specializata, pentru persoanele cu deficienta;

Una mai larga ce are in vedere un anumit tip de educatie, adaptata si destinata persoanelor care nu reusesc sa atinga in cadrul invatamantului de masa, temporar sau pe toata durata scolaritatii nivele educative si sociale corespunzatoare varstei. Aceasta definitie pune in evidenta cateva aspect semnificative:

Educatia special nu mai reprezinta doar forma de interventie educationala pentru copiii cu deficiente sau handicap, ea are o sfera mai larga de activitate extinzandu-se la un numar mai mare de copii, respective la toti copiii care intampina anumite dificultati sau problem de invatare;

Educatia speciala este si o "educatie adaptata", dupa cum precizeaza un grup de experti UNESCO.

Cerinte educative speciale

Educatia cerintelor speciale - un subiect care preocupa in egala masura atat tarile din nord, cat si cele din sud - nu poate progresa daca ramane un fenomen izolat. Aceasta trebuie sa faca parte din strategiile educationale in ansamblu si, mai mult, din noile politici economice si sociale. Impune o reformare majora a tarilor obisnuite.(UNESCO,1994,p.3-4)

Cerintele speciale determina masuri speciale, antrenate si structurate la nivelul procesului de predare-invatare.

Sintagma elev cu nevoi/cerinte educative speciale (CES) a fost inventata atunci cand criteriul educational a reusit sa coordoneze criteriile medicale, psihologice si sociologice de evaluare si orientare scolara si profesionala a elevilor cu insuficiente, incapacitate, tulburari sau dificultati fizice, senzoriale, intelectuale.

In fiecare generatie de elevi exista copii cu deficiente, adica cu pierdere, insuficienta sau anomalie, tranzitorie sau definitiva, a structurilor de functionare fiziologica sau psihologica. In relatie cu mediul scolar, ei pot dobandi un handicap, ca o consecinta posibila dar nu obligatorie a dezavantajului, dat de functionarea deficitara. Cand incapacitatea sau limitarea, rezulatta din deficiente, se transpune in dezavantaj handicapant, este necesara orientarea spre institutii speciale de invatamant. Dar dizabilitatea poate fi prevenita sau diminuata in multe cazuri. Solutia preconizata indica raspunsuri educative adecvate la nevoile elevului, formulate ca cerinte speciale. Cand aceste raspunsuri sunt adecvate si suficiente pentru sustinerea dezvoltarii personale si adaptarii scolare, atunci se poate vorbi de o posibila integrare sociala si profesionala.

Fiecare copil prezinta particularitati individuale si de relatie cu mediul, trasaturi care necesita o evaluare si o abordare personalizata. Copiii cu deficiente au si ei aceleasi trebuinte de baza in crestere si dezvoltare ca toti copiii:

Nevoia de afectiune si securitate;

Nevoia de apreciere si intarire pozitiva;

Nevoia de incredere in sine;

Nevoia de responabilitate si independenta.

Concepul de "cerinte educative speciale" aspira la depasirea traditionala a separarii

copiilor pe diferite categorii de deficiente, printr-o abordare "noncategoriala" a tuturor copiilor. Aceasta sintagma contureaza un "continuum" al problemelor speciale, de la deficientele profunde la tulburarile/deficientele usoare de invatare. Se intalneste des si conceptual termenul de "cerinte/nevoi speciale", sintagma a carei sfera semantic este uneori mai extinsa, incluzand pe langa copiii cu deficiente sau tulburari de invatare si copiii din mediile sociale si familii defavorizate, copiii delincventi sau din anumite grupuri etnice.

Ceea ce ii deosebeste pe toti elevii cu dificultati de invatare este caracterul unic al deficientei. De exemplu, elevii care au o deficient mintala nu au cu totii aceleasi aptitudini intelectuale, deficientii auditiv nu au toti aceeasi incapacitate, la fel ca si deficientii de vedere, cei cu dizabilitati psihice, iar elevii surzi nu au toti aceleasi aptitudini si cerinte educative speciale. In afara de asta diferentele ce se remarca de obicei la majoritatea elevilor cu CES sunt atat de mari, incat profesorii nu pot stabilii criterii ferme pentru fiecare categorie de dificultati "clasice". Se constata ca multi elevi au esecuri scolare, fara a raspunde criteriilor unora sau altora dintre categoriile traditionale. Acesti elevi nu pot prelucra anumite tipuri de informatii, ceea ce determina diverse dificultati ca: lipsa organizarii, socializare dificila, predispune la accidente, adaptare dificila la schimbari, hiperactivitate sau chiar letargie, lipsa atentiei.

Exista si alte caracteristici ale elevilor cu CES:

le lipseste deseori maturitatea si au un comportament narcisist si egocentric. Din aceasta cauza, indiferent de varsta lor, adultii ii trateaza ca pe niste copii;

deseori, ei sunt speriati de scoala, dar colegii ii pot ajuta sa depaseasca aceasta frica;

este posibil sa inteleaga informatiile, dar sunt incapabili sa raspunda la intrebari. Ei au capacitatea de a intelege, dar le lipseste aceea de a reda cele stiute;

uneori sunt coplesiti de sarcinile pe care trebuie sa le execute. Ei pot sti sa resolve o problema, dar nu o pot rezolva practic.

Educatia speciala a copiilor cu CES a constituit primul pas in tratarea adecvata a problemelor pe care le pot avea copiii in dezvoltarea lor. Istoricul interventiilor educationale asupra elevilor cu CES este pus in evidenta de existenta a cinci faze (Tuunainen, 1997):

prima faza, a constat in identificarea problemelor si recunoastere a lor, precum si in infiintarea serviciilor si sprijinului special;

faza a doua, a inceput atunci cand la nivel social s-a recunoscut responsabilitatea formala asupra sprijinirii copiilor cu CES.

Faza a treia, s-a evidentiat in perioada 1945-1970 si a fost caracterizata de expansiunea serviciilor de sprijin. Aceste servicii au devenit tot mai segregative, tot mai isolate de serviciile oferite copiilor fara probleme. Aceasta tendinta de a izola copilul cu nevoi speciale s-a manifestat la nivelul unor sisteme educationale cu intensitate, prin crearea institutiilor de sprijin, in afara comunitatii de viata a copilului si cat mai departe posibil (Ainsocw, 1994);

Faza a patra a adus o schimbare de perspective (1970-1990). Au inceput sa fie operationale conceptele de individualizare, normalizare, integrare, adaptare la scoala obisnuita. Copiii cu CES au fost tot mai mult indrumati catre scoala obisnuita, ca si ati copii, primind sprijin suplimentar in aceasta institutie, sau in alta, in afara programului scolar.

Faza a cincea, in care ne aflam acum, incepand cu 1990, este caracterizata de politica incluziunii. Aceasta inseamna pentru copiii cu CES, crearea unui mediu adecvat si adaptat, pentru a realize raspunsuri potrivite capacitatilor, nevoilor si potentialului de dezvoltare al tuturor copiilor.

Prin toata argumentatia de mai sus, actuala faza de dezvoltare a educatiei cerintelor educative speciale , se apropie tot mai mult de interventia timpurie, de reconsiderarea politicilor educative inca de la varstele mici si schimbari operationale la nivelul institutiei scolare si a curriculum-lui scolar.

Educatia segregata, educatia integrata si educatia incluziva

Educatia segregata reprezinta modalitatea de proiectare, organizare si desfasurare a invatamantului diferentiat pentru copiii cu CES in comparative cu ceilalti considerati normali. Acest sistem educational pune accentual pe relevarea deficientelor, pe ceea ce nu pot face copiii cu CES. Planificarea si desfasurarea educatiei segregate se face prin parcurgerea unor trasee curricular distincte, de cele mai multe ori complet diferite de cle ale educatiei integrate/incluzive. De asemenea, evaluarea copiilor cu CES este una predominant medicala in sensul ca diagnosticul medical este asociat cu elemente psihologice si sociale si predominant constatativa.

Educatia integrata

Integrarea presupune in sens larg plasarea/transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai putin separat intr-unul obisnuit, vizand ansamblul de masuri care se aplica diverselor categorii de populatie, si urmareste inlaturarea segregarii sub toate aspectele ei.

Constantin Paunescu (1997) considera ca "procesul integrarii constituie o actiune complexa care, pe baza anumitor functii si strategii, genereaza o fuziune esentiala intre elementele sistemului personalitatii si elementele sistemului social, determinand o dinamica de dezvoltare si de proces simultan si reciproc".

Din punct de vedere psihopedagogic, integrarea poate fi privita sub un triplu aspect: ca obiectiv, ca proces, ca rezultat.

Ca obiectiv - integrarea vizeaza realizarea unei concordante intre cerinte si manifestari, o subordonare a aspectelor secundare celor care servesc orientarea (este vorba de dezvoltarea motivatiei, precizarea aspiratiilor, a modelelor care pot facilita adaptarea si integrarea).

Ca proces - integrarea este complexa, dinamica si consta intr-un ansamblu de mecanisme si operatii care pregatesc, finalizeaza si desavarsesc actiunea propriu-zisa.

Ca rezultat - integrarea este legata mai ales de munca educative si viata sociala, de evolutia unor fenomene aflate sub influena mediului social-economic. Integrarea este apreciata si ca un indicator pozitiv al activitatii educative si al evolutiei unor fenomene sociale.

Integrarea scolara a copiilor cu cerinte educative speciale este fundamental pentru realizarea finalitatii educatiei speciale, iar una din conditiile integrarii lor eficiente consta in crearea unor servicii de sprijin, specializate in asistenta educational, de care sa beneficieze atat copiii/elevii integrati, cat si colectivele didactice din scolile in care are loc integrarea.Unul dintre serviciile specializate necesare in integrarea educational a copiilor cu cerinte educative speciale este realizat de cadrele didactice de sprijin/itinerante.

Domeniile integrarii scolare pentru copiii cu cerinte educative speciale sunt:

domeniul institutional - scoli pentru toti copiii, reglementari legislative, servicii de sprijin;

domeniul curriculum-ului scolar - delimitari ale curriculum-ului comun, de baza, diferentiat, adaptat;

sistemul unitar de formare a personalului didactic.

Scurt istoric al preocuparilor UNESCO, legate de constituirea invatamantului integrat

La a 14 sesiune a CONFERINTEI GENERALE UNESCO, din anul 1966, s-a subliniat

necesitatea "elaborarii unui program de educatie speciala pentru copiii si tinerii deficient, pe baza contributiei voluntare a statelor member".

La cea de-a 20-a sesiune a CONFERINTEI GENERALE UNESCO, s-a recomandat sa se puna la punct un program de ansamblu si de perspective, vizand accentuarea dreptului fiecarei persoane handicapate de a primi o educatie corespunzatoare nevoilor si aspiratiilor sale.

Rezultatele sutdiilor effectuate s-au concretizat intr-o DECLARATIE DE PRINCIPIU, in 1979, pe care trebuiau sa se fondeze programele UNESCO, in continuare.

Din cuprinsul acestei Declaratii, pot fi retinute urmatoarele idei:

Obiectivele fundamentale ale educatiei sunt aceleasi pentru toti copiii variind doar tehnicile, care se impugn pentru a-I ajuta sa le atinga;

Resursele educative mobilizate in sprijinul/beneficial elevilor handicapati trebuie sa fie comparative cu cele de care dispun ceilalti copii si trebuie sa raspunda nevoilor specific ale persoanelor handicapate;

Din studiile efectuate pe plan mondial, in legatura cu programele de recuperare si educare, rezulta, totusi, ca avantajele economice ce decurg din aceste programe vor inclina balanta in favoarea lor;

Se apreciaza ca serviciile de educatie speciala trebuie sa fie individualizate, accesibile, iar activitatea lor trebuie sa cuprinda: - evaluari exacte ale fiecarui copil;

obiective si metode clar definite sip e termen scurt analizate si modificate, cand este cazul.

In concluzie, se subliniaza ca nici un copil de varsta scolara nu poate fi privat de educatie

pentru ca este prea handicapat sau sa beneficieze de servicii educative net inferioare celor de care se bucura ceilalti copii. In consecinta, dupa expertii UNESCO, fiecare tara are obligatia sa studieze solutii ce corespund propriei situatii sis a conceapa propria strategie in acest domeniu.

Principiul integrarii si nivelurile sale de dezvoltare

Integrarea semnifica faptul ca relatiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoastere a

Integritatii lor, a valorilor si drepturilor comune ce le poseda. Cand lipseste recunoasterea acestor valori, s instaureaza alienarea si segregarea intre grupurile sociale.

B.Nirje spune ca "integrarea inseamna sa ti se permita sa fii capabil sa fii tu insuti printre ceilalti". Integrarea se refera la "relatia care se instaureaza intre individ si societate".

Ea se realizeaza pe mai multe niveluri, de la simplu la complex.

Integrarea fizica - permite persoanelor handicapate satisfacerea nevoilor de baza ale existentei si realizarea ritmurilor existentei. Prin integrarea fizica, se asigura construirea locuintelor in zone rezidentiale, organizarea claselor si grupelor in scoli obisnuite, profesionalizarea in domenii diverse, locuri de munca si petrecerea timpului liber, in conditii obisnuite.

Integrarea functionala- se afla la in prelungirea celei fizice. Ea se refera la asigurarea functionarii persoanei in mediul inconjurator, prin folosirea tuturor facilitatilor si serviciilor, pe care acesta le ofera;

Integrarea sociala - se refera la ansamblul relatiilor sociale dintre handicapati si normali, indivizi sau grupuri sociale cu care acestea se intersecteaza. Aceste relatii sunt influentate de atitudinile de respect si stima, pe care trebuie sa se bazeze si pe ansamblul manierelor de interactiune intre normali si handicapati.

Integrarea personala - este legata de dezvoltarea relatiilor de interactiune cu persoane semnificative, in diverse perioade ale vietii.

Integrarea in societate - se refera la asigurarea de drepturi egale si respectarea autodeterminarii individului handicapat.

Integrarea organizatorica - se refera la formele si structurile organizatorice care sprijina integrarea.

Educatia integrate desemneaza o modalitate institutionalizata de scolarizare a copiilor cu dizabilitati (ca si a altor copii cu cerinte educative speciale), in scoli si clase obisnuite sau in structuri scolare cat mai apropiate de cele obisnuite, daca nu e posibil chiar in acestea. Integrarea invatamantului pentru acesti copii are mai multe dimensiuni:

Una legislative si administrative, legata preponderant de politicile educationale, scolarizarea acestor copii trebuie sa fie o parte integranta si o responsabilitate a sistemului national de educatie si invatamant;

Una pedagogica, care releva necesitatea apropierii conditiilor de predare-invatare pentru copiii cu dizabilitati de cele accesibile celorlalti copii - din punct de vedere al locului de scolarizare, al curriculum-ului, evaluarii;

Una sociala, care accentueaza importanta relatiilor, a interactiunii sociale dintre copii (in clasa si din afara orelor de clasa)- ci efecte de regula pozitive pentru toti copiii.

Schema orientativa a structurilor posibile de educatie integrate (adapatare dupa OCDE,1984):

plasarea - inscrierea in clase obisnuite, corelata cu modalitati particulare de pregatire, completare sau de inlocuire a participarii elevului cu CES la anumite lectii, prin activitati de sprijin asigurate de un cadru didactic;

plasarea in clasa obisnuita, cu sustinerea elevului pentru anumite materii din planul de studiu, cu servicii de interventie specifica, dupa necesitati, exista un cadru didactic cu o responsabilitate anume pentru elevii care au cerinte speciale, corelat cu reducerea numarului de elevi pe clasa;

plasarea in clasa obisnuita, din care copilul este retras pentru anumite sedinte, pentru a primi, in alt spatiu decat clasa, ajutorul unuia sau al mai multor specialist, potrivit necesitatilor individuale;

plasarea intr-o clasa obisnuita, cu frecventa partial, alternativ cu frecventarea unei unitati speciale (grupa sau clasa), unde copilul beneficiaza de educatie speciala (inclusiv de interventiile specific necesare);

plasarea (inscrierea) intr-o unitate speciala (in scoala generala), frecventata alternative cu activitatile dintr-o clasa obisnuita;

frecventarea exclusive a unei clase sau unitati speciale (in scoala obisnuita), inscrierea intr-o scoala speciala frecventata alternativ cu o clasa obisnuita;

inscrierea intr-o scoala speciala, cu frecventarea alternative a unei clase sau unitati speciale intr-o scoala obisnuita.

Educatia integrate este focalizata in principal pe copiii care trebuie integrati, pe

sprijinul necesar acestora. Scoala obisnuita face putine schimbari, daca le face, pentru a-I putea primi pe acei copii. Se presupune ca mai degraba respectivul copil trebuie sa se adapteze la ceea ce exista deja in scoala, cu asigurarea unor adaptari si servicii de sprijin.

Educatia incluziva

Psihopedagogia integrarii si normalizarii este o ramura a psihopedagogiei speciale, care studiaza sistemul de invatamant bazat pe scolile incluzive, menit sa satisfaca necesitatile educationale speciale tuturor copiilor.

Psihopedagogia integrarii si normalizarii aplica legile si principiile, metodele si mijloacele de lucru intr-un mod specific. Este o ramura moderna a psihopedagogiei, care face apel la cunostintele din domeniul psihologiei, pedagogiei, sociologiei, medicine si asistentei sociale. Ea s-a construit in anii 1960, deci este o stiinta noua, in plina afirmare. Este o replica data sistemului de invatamant clasic, bazat pe institutiile traditionale, incapabile sa satisfaca, prin modul de organizare si prin alte caracteristici, nevoile educationale ale tuturor copiilor cu cerinte educative speciale.

Incluziunea/includerea reprezinta esenta unui sistem educational comprehensiv, specific unei societati care are ca obiective valorizarea si promovarea diversitatii si egalitatii in drepturi. Acest sistem se caracterizeaza prin:

relatii interpersonal deschise, pozitive, bazate pe parteneriat;

flexibilitatea programelor scolare, a strategiilor educationale si a serviciilor de suport pentru elevii cu dificultati de invatare;

promovarea egalitatii in drepturi si responsabilitati, precum si asigurarea accesului la oportunitati;

parteneriat cu familia/parintii;

incurajarea exercitarii dreptului la atitudine si cuvant.

Incluziunea presupune:

focalizarea pe clasa;

examinarea elevului de catre factorii implicate in desfasurarea procesului instructive-educativ;

colaborare in rezolvarea problemelo;

strategii pentru profesori;

crearea unui mediu adaptativ si a conditiilor de sprijinire a elevilor in clasa.

Incluziunea pune accentul pe:

drepturile tuturor copiilor;

schimbarea scolii;

beneficii pentru toti copiii;

suportul informal si expertiza cadrelor didactice specializate;

predare-instruire pentru toti.

Incluziunea in educatie implica:

valorizarea egala a tuturor elevilor si a intregului personal didactic;

cresterea gradului de participare a elevilor la activitatile scolare, culturale si comunitare, precum si reducerea gradului de excludere a elevilor de la acestea;

restructurarea culturilor, politicilor si practicilor din scoli, astfel incat sa raspunda diversitatii elevilor din comunitatea respective;

reducerea barierelor din calea invatarii si participarii tuturor elevilor, nu doar a celor cu dizabilitati sau care intra in categoria celor cu "cerinte educative speciale";

acumularea de experienta din incercarile de depasire a barierelor din calea accesului si participarii anumitor elevi, cu scopul de a opera schimbari in beneficial tuturor elevilor;

perceperea diferentelor dintre elevi mai degraba ca sursa de sprijin a invatarii decat ca o problem ace trebuie depasita;

recunoasterea dreptului, pe care il are fiecare elev, la educatie in propria sa localitate;

imbunatatirea scolilor, atat pentru personalul didactic, cat si pentru elevi;

intarirea rolului pe care il are scoala atat in dezvoltarea comunitatii si a valorilor, cat si in cresterea performantelor scolare;

recunoasterea faptului ca incluziunea in educatie este doar un aspect al incluziunii in societate.

Daca prin educatia integrate se aveau in vedere mai ales obiective legate de scolarizarea "normalizata" a copiilor cu CES - deci accentul se punea pe copii si pe formele de suport pentru acestia, incluzivitea educatiei are ca sens si obiectiv principal adaptarea scolii la cerintele speciale de invatare ale copiilor, iar prin extensie, adaptarea scolii in general la diversitatea copiilor dintr-o comunitate, ceea ce presupune reforma si dezvoltarea de ansamblu a scolii, pentru a face fata provocarilor diversitatii tot mai mari a copiilor care acceseaza educatia scolara. Educatia incluziva consoneaza pe deplin, se suprapune chiar, in sensul sau cel mai general, cu dezideratul educatiei universal: pentru toti copiii si pentru fiecare in parte.