Jocul intre realitate si fictiune

JOCUL INTRE REALITATE SI FICTIUNE

Pe masura ce copilul dobandeste cunostinte mai variate si mai largi, trairea imaginarului devine mai profunda. Concomitent apare insa fenomenul de dedublare, copilul devine constient de propria lui persoana si de aceea a modelului pe care il imita. In descrierea jocului la copil psihologii au acordat atentie si au subliniat in mod deosebit aportul imaginatiei sau al fanteziei. Jocul este considerat manifestarea unei vivacitati deosebite, a lipsei de griji si a unui inalt nivel de dezvoltare a imaginatiei sau fanteziei. Faptul nu trebuie sa ne surprinda. Chiar nespecialistii, care observa jocurile copiilor prescolari, raman uimiti inainte de toate de modul in care acestia transforma obiectele folosite in joc.

W. Preyer scria ca ,,o bucata de lemn, legata cu o sfoara, o coaja de nuca, un bolovan obiecte fara valoare, capata importanta enorma datorita fanteziei vii a copilului care transforma bucatile de hartie in cescute si barci, in animale si oameni'.

Sursa jocului o reprezinta tendinta de a realiza o idee atragatoare; de aici, deriva dupa cum vom vedea inrudirea apropiata a jocului cu arta.
Activitatea imaginatiei, mai puternica si mai ampla in jocurile copiilor se explica prin dorinta de a reprezenta ceva, de a interpreta un anume rol. Esenta jocului la copil consta in interpretarea unui anumit rol si in crearea unei anumite situatii.

Oricat s-ar apropia emotional de rolul adultului, copilul se simte totusi copil. El se priveste pe sine prin prisma rolului pe care si l-a asumat, adica prin prisma adultului, se compara emotional cu adultul, descoperind ca nu este inca adult. Constiinta faptului ca este un copil se realizeaza prin joc, iar de aici apare un nou tel - sa devina adult si sa realizeze efectiv functiile acestuia.

Exista motive sa credem ca in indeplinirea rolului, modelul de comportament continut de rol devine totodata etalonul cu care copilul isi compara comportamentul, il supune controlului. Continutul rolului se concentreaza indeosebi in jurul normelor ce privesc raporturile dintre oameni - continutul sau principal fiind normele de comportament practicate de adulti - prin joc copilul trece parca in universul evoluat al formelor superioare de activitate umana, in lumea matura a regulilor ce dirijeaza interrelatiile umane. Normele care stau la baza raporturilor umane devin, prin joc, izvorul dezvoltarii morale a copilului. Astfel jocul este o scoala a moralei, dar nu a moralei in planul reprezentarilor ci a unei morale in actiune.

Jocul are importanta si in formarea colectivului unit de copii, in formarea spiritului de munca, in corectarea unor abateri, a atitudinii pozitive fata de munca, in corectarea unor abateri sesizate in comportamentul unor copii si in alte multe privinte.
Jocul este cea mai libera forma de instruire, creeaza mai multe ocazii pentru interactiuni diferentiate intre toti participantii la procesul didactic decat strategiile traditionale. Avand in vedere factorul educational, care este strans legat de situatia ludica, in cursul interactiunii se pot manifesta mai deslusit diverse tipuri de comportamente pozitive - colegialitate, loialitate, deprinderea de a se impaca cu infrangerea, respectarea regulilor de joc - dar si negative - suparare cand el pierde, ridicularizarea echipei invinse.

In cazul jocului, influenta educativa a educatiei este mai eficienta decat in cazul altor activitati didactice. In invatarea copiilor de varsta mica jocurile pot constitui strategia dominanta..

Henri Wallon afirma ca ,jocul este activitatea proprie a copilului', ca de fapt ,jocul se confunda cu intreaga sa activitate atata timp cat ramane spontana si nu i se impun obiectivele de catre disciplinele educative,,. Dupa Ch. Biihler ,jocul ar fi o etapa a evolutiei totale a copilului, descompusa la randul ei in perioade succesive'. H. Wallon a denumit patru categorii de jocuri prin asimilare cu ceea ce reprezinta jocul pentru adult.
Jocurile functionale - ce pot fi miscari foarte simple, cum ar fi intinderea si aducerea la loc a bratelor sau a picioarelor, agitarea degetelor, atingerea si balansarea obiectelor, producerea zgomotelor si a sunetelor.

Odata cu jocurile de fictiune, de tipul jocului cu papusa sau caIaritul unui bat asemuindu-l cu un cal, intervine o activitate cu o interpretare mai complexa si mai apropiata de anumite definitii.

In jocurile de achizitie, copilul este dupa o expresie curenta numai ochi si urechi: priveste, asculta, se sileste sa perceapa si sa inteleaga lucruri si fiinte, scene si imagini, povestiri, cantece, totul pare sa il absoarba complet.

In jocurile de confectionare, copilului ii place sa adune, sa combine obiectele, sa le modifice, sa le transforme si sa creeze cu ele altele noi.

Indata ce o activitate devine utilitara si se subordoneaza cu un mijloc unui scop, ea isi pierde atractia si caracterul de joc. Multe jocuri urmaresc dificultatea prin ea insasi. Temele propuse de joc nu trebuie sa aiba alta justificare decat jocul insusi. S-a putut aplica jocului definitia data de Kant artei ,,o finalitate fara scop', o realizare care tinde sa se realizeze numai pe sine. Copilul repeta in jocuri impresiile pe care le traieste, imita. 'Pentru cei mici, imitatia constituie regula jocului, singura regula care este accesibila atat timp cat nu pot depasi modelul concret, viu, pentru a ajunge la consemnul abstract' afirma H. Wallon.

Intelegerea lor nu este mai intai decat o asimilare a fiintei sale cu cei din jur cu fiinta sa, in care imitatia joaca tocmai un mare rol. 'Instrumentul acestei fuziuni, imitatia, prezinta o ambivalenta care explica anumite contraste si din care jocul se alimenteaza. Ea nu este fara insemnatate ci foarte selectiva la copil. Se fixeaza asupra persoanelor care au mai mult prestigiu asupra copilului, cele care ii intereseaza sentimentele, care exercita o atractie, in care intra de obicei si afectiune' arata H. Wallon referitor la jocul prin imitatie cand se transforma prin joc in aceste personaje.

Fictiunea face parte, in mod firesc din joc, deoarece se opune realitatii apasatoare. Daca ia masa cu bucatele de hartie, stie foarte bine ca desi le numeste 'feluri de mancare', ele raman tot bucatele de hartie.

Libera sa fantezie aplicata la lucruri si credulitatea complica intalnita uneori la adult, il amuza. Copilul alterneaza mereu intre fictiune si observatie. In realitate, daca nu le confunda cum s- ar parea cateodata, nici nu disociaza complet una de alta, in prezenta celeilalte. Le transpune mereu una in cealalta.

'Observatiile copilului nu sunt lipsite de fictiune dar si fictiunile sale sunt saturate de observatie' spune H. Wallon in lucrarea sa 'Evolutia psihologica a copilului'.

Eduard Claparede arata ca 'Persoana care se joaca isi da oare seama de fictiunea pe care o creeaza sau se lasa inselata de aceasta fictiune? Nici una, nici alta. Este foarte constienta de iluzia care o invaluie, dar i se supune de buna voie'