DINAMICA SI REPRODUCEREA POPULATIILOR FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Dinamica si reproducerea populatiilor faunei de interes cinegetic

Populatiile constituite de speciile faunei cinegetice au o serie de caracteristici si proprietati care influenteaza atat existenta speciilor, cat si relatiile acestora cu mediul inconjurator, respectiv cu habitatul lor.

Prezenta indivizilor unei specii in habitatul pe care il cuprinde fondul de vanatoare inregistreaza o dinamica diurna, una sezoniera si una anuala. Ea este influentata de raza de activitate (diurna, sezoniera si anuala) si de unele caracteristici ale habitatului, intre care pe primele locuri se situeaza troficitatea, adapostul, concurenta, dusmanii etc. astfel, mistretul poate sa-si aiba locurile de hranit intr-un fond de vanatoare si cele de adapost in altul, daca nu are in primul conditii de adapost si liniste. In timpul iernii, raza de activitate poate creste proportional cu dificultatea de a gasi hrana si adapostul necesare. La potarniche, locul de hranire si adapostul se gasesc relativ aproape unul de celalalt. Iarna, aceasta pasare poate ramane pe loc sau efectueaza o deplasare sezoniera. In general, ratele au o activitate de hranire si adapostire in interiorul unei zone restranse la suprafetele umede unde traieste vara, pentru iarna efectuand o lunga deplasare (migrare) spre sud in perioada de toamna. Drumul il parcurge apoi invers in primavara urmatoare.

O diferentiere a razei de activitate se produce si intre categoriile de consumatori. Astfel, de obicei, consumatorii secundari au o raza mai mare de activitate decat consumatorii primari, iar cei tertiari mai mare decat cei secundari.

Pentru pasarile migratoare, joaca un rol important capacitatea lor de zbor, care, desigur, este mult influentata si de conditiile in care are loc zborul.

Capacitatea de deplasare a pasarilor si mamiferelor are o influenta mare asupra vitezei de raspandire a lor in cuprinsul unui habitat neocupat. Tot de aceasta capacitate depinde in mare masura si fenomenul de nomadism. Aceasta situatie se regaseste de regula atunci cand conditiile de existenta nu sunt satisfacatoare, intr-o anumita zona suportand schimbari importante in decursul unui an, atat sub raportul conditiilor de hranire, cat si a celor de liniste si adapost. Aici poate interveni comportamentul speciilor, care se pot obisnui cu acest mod de existenta, fiind in permanenta miscare. Aceasta situatie nu se confunda cu deplasarile sezoniere. Pot exista specii care au atat exemplare stabile, cat si nomade. A. Comsia exemplifica acest aspect cu comportamentul cocosului de mesteacan in Germania. Implicatiile manageriale ale acestei situatii sunt destul de importante. In primul rand, evaluarea si, ca urmare, stabilirea efectivelor este extrem de dificila, procesul de evaluare a efectivelor putand da erori semnificative. Un al doilea aspect ce poate fi mentionat aici este colonizarea sau repopularea, care devine extrem de dificila in cazul manifestarilor de nomadism.

Revenind la procesul de raspandire a populatiilor, putem sa constatam ca, in interiorul arealului unei specii exista o zona optima, in care existenta si reproducerea decurg in conditii exceptionale. Cresterea puternica a efectivului determina o deplasare a indivizilor catre periferia arealului, cu o viteza mai mare pe directiile in care rezistenta mediului este mai mica. Din acest punct de vedere s-au identificat patru factori care influenteaza atat viteza, cat si amploarea procesului, si anume: potentialul de reproducere, mobilitatea speciei, presiunea determinata de cresterea efectivului si barierele ce se opun expansiunii. Potentialul de reproducere poate fi ajutat prin management, iar procesul de raspandire poate fi stimulat si sprijinit de gestionarii fondurilor de vanatoare prin hranire complementara, prin diminuarea factorilor ce se opun expansiunii. Astfel, colonizarea cu lapini este favorizata de raza mica de activitate, aceasta, in continuare, parand sa fie principala piedica in calea raspandirii acestei specii.

Procesul de raspandire a cerbului in Carpatii nostri este prezentat de A. Comsia. Exemplarele plecate din muntii Gurghiului si muntii Bucovinei incepand cu inceputul secolului XX au ajuns in aproximativ doua decenii in Carpatii de Curbura, inregistrand o viteza de raspandire medie de 3,5 km/an. Lotul de 5 bizami colonizati in 1905 langa Praga a generat o populatie noua, ai caror indivizi au ajuns in Romania (650 km) in anul 1941, cu o viteza de raspandire de 18 km/an.

Aceste cateva elemente legate de procesul de raspandire au o importanta in perspectiva actiunilor de colonizare sau repopulare ce se intreprind.

Raspandirea este favorizata sau impiedicata de varietatea tipurilor de habitate si toleranta speciilor fata de ele. In acelasi timp, un rol important revine tolerantei dintre specii. Astfel, cerbul manifesta toleranta fata de paduri, tufarisuri, pasuni si, exceptional, fata de culturi agricole si terenuri umede. Potarnichea se raspandeste in culturi agricole, tufarisuri si pasuni. In ceea ce priveste toleranta intre specii, este cunoscuta slaba toleranta intre caprior si lopatar, fazan si mistret, fazan si potarniche, ca sa nu mai vorbim de mistret si lup, caprior si lup. Exeprienta ne arata insa ca putem intalni situatii in care toleranta sau intoleranta se pot schimba, atat in privinta altor specii, cat si in privinta habitatelor. Cele mai multe exemple in acest sens ni le ofera ursul, care a devenit un vizitator frecvent si indraznet al rampelor de gunoaie din localitatile urbane. Nu este un exemplu singular, deoarece inaintea lui, sacalii au fost primii vizitatori, iar mai recent lupii nu numai ca le viziteaza, ci vaneaza cainii aciuiti pe aceste rampe.

Capriorul, specie de padure ne ofera in multe zone ale tarii, surpriza de  a-l intalni tot timpul anului in terenurile cultivate. Procesul de adaptare la noile situatii la noile situatii este, desigur, desfasurat pe perioade relativ lungi. Un aspect al tolerantei dintre specii il constituie problema efectivelor mixte. Acesta priveste mai mult speciile inrudite. Amestecurile de specii pot fi permanente sau temporare. Astfel, potarnichile si fazanii din culturile agricole stau impreuna in perioada de vegetatie. In unele zone de campie si deal, efectivele mixte de caprior si lopatar sunt permanente. S-ar parea ca situatii mai critice apar la acestea din urma. Probabil ca, odata cu restrangerea potentialului trofic si accentuarea concurentei la hrana intoleranta creste. Concurenta intre speciile salbatice poate apare si din cauza modului in care fiecare dintre ele utilizeaza conditiile mediului in care habiteaza. Astfel, concurenta intre potarniche si iepure este aproape inexistenta, intre cerb si mistret este sezoniera (mai ales in perioadele de fructificatie), pe cand intre cerb si caprior ea este permanenta, datorita faptului ca utilizeaza aceeasi hrana, fiind specii omoloage in ce priveste aceasta.

Din aceste considerente apare idea ca intr-o statiune in care habitatul este ocupat pana la capacitatea de suport de catre o anumita specie, o alta specie, omoloaga, nu mai are conditii de existenta. Daca dorim ca in aceeasi statiune sa avem doua specii omoloage, trebuie sa evaluam un numar optim de exemplare ce pot convietui. In acest caz putem sa utilizam notiunea de bioechivalenta, raspunzand la intrebarea cate caprioare echivaleaza un cerb. Astfel, A. Comsia ajunge la concluzia ca 4 caprioare echivaleaza 1 cerb, iar un fazan echivaleaza cu 1, 5 - 2 potarnichi. In cazul speciilor neomoloage (cu o paleta a hranei diferita in proportie de 60-70%, bioechivalenta este 1 cerb la 1-1,5 mistreti.

In stabilirea densitatii optime a faunei de interes cinegetic este nevoie sa se evalueze si unitatea minima de habitat. De regula, o specie nu poate habita intr-o suprafata a arealului specific mai mica decat cea necesara acoperirii razei minime de activitate diurna. In acelasi timp, trebuie avuta in vedere si o unitate minima de populatie, cunoscut fiind ca unitatea minima de areal este mai mare la speciile mobile si mai mica la speciile mai putin mobile. Reamintim ca populatia este totalitatea indivizilor care traiesc pe un teritoriu comun, ale carei limite sunt de obicei sunt cele ale biocenozei din care face parte. Constatam ca exista o densitate a indivizilor, care oscileaza intre limitele superioare si inferioare de supravietuire. Aceste limite corespund unei anumite densitati, care, de regula se definesc prin raza de activitate. Pentru limita inferioara aceste raze de activitate anuala ale indivizilor abia se ating, pentru efectivul optim ele se suprapun in proportie de circa 10%, iar pentru limita superioara ele se suprapun in proportie mai mare de 70-80%.

De aici tragem concluzia ca o populatie, pentru a putea supravietui are nevoie de un anumit numar de indivizi, prin care sa se autoreproduca si sa se autoconserve. Deci, acest numar este diferit de la o specie la alta. Astfel, o populatie de animale mari, cu raza mare de activitate, cu putini dusmani si cu un potential reproductiv adecvat va avea nevoie de mai putini indivizi decat animalele mici cu nenumarati dusmani si cu o redusa capacitate de conservare, chiar cand este dublata de un potential reproductiv ridicat. Aceste constatari trebuie luate in considerare la estimarea loturilor de colonizare sau repopulare a animalelor salbatice.

Activitatea aceasta de colonizare-repopulare are o istorie lunga, incepand de la colonizarea fazanului, apoi a iepurelui s.a.m.d. Literatura de specialitate mentioneaza urmatoarele situatii:

Tip 1 - Efectivul introdus se raspandeste fara sa se reproduca (esec de disparitie).

Tip 2 - Efectivul colonizat se reproduce la inceput, apoi adultii dispar treptat, deci dezvoltarea nucleului este compromisa (esec de dezvoltare).

Tip 3 - Efectivul introdus constituie o mica colonie, dar aceasta nu se raspandeste, iar mai tarziu dispare (colonie de raspandire)

Tip 4 - Efectivul populat se reproduce, dar se raspandeste doar cu suplimentare a unor noi loturi lansate (stabilizare artificiala).

Tip 5 - Efectivul introdus se reproduce si se raspandeste, uneori viguros, fiind caracterizat apoi de un declin partial (stabilizare recesiva).

Tip 6 - Efectivul se reproduce viguros si se raspandeste - o stabilizare completa.

La noi, in Tipul 3 se inscriu cele mai multe populari cu muflon, in Tipul 4 se inscriu cele mai multe populari cu fazan, iar in situatiile mai favorabile se inscriu in Tipul 5. Bizamul se incadreaza in Tipul 6, iar sacalul, enotul si lopatarul in Tipul 5.

In unele situatii, activitatile de colonizare presupun parcarea animalelor in tarcuri pe perioade mai lungi sau mai scurte. Aceasta conjunctura a evidentiat posibilitatile de crestere in captivitate si chiar domesticirea unor specii (mistret, cerb, caprior, iepure, vulpe etc.).

In mod obisnuit, speciile care se preteaza la crestere in captivitate sunt mai usor de populat.

Ca si in cazul popularilor si actiunile de crestere in captivitate au diferite grade de reusita. Astfel, s-ar putea inregistra urmatoarele situatii:

Tip 1 - Specia nu a fost niciodata in captivitate.

Tip 2 - Specia a fost in captivitate dar in aceste  conditii nu a facut pui sau oua.

Tip 3 - Specia a fost in captivitate, a nascut sau a depus oua, dar puii s-au dovedit nevialbili.

Tip 4 - Specia a depus oua sau a nascut pui, care au crescut bine la inceput, apoi au pierit.

Tip 5 - Specii crescute cu succes in captivitate.

La noi, in Tipul 1 se inscriu specii ca, vidra, capra neagra, califarul. In Tipul 2 se inscrie cocosul de munte. In Tipul 5 s-au inscris ursul, capriorul, mistretul, iepurele de camp, fazanul etc.

Unii autori sustin ca, in cazurile izolate de crestere in captivitate nu se poate conta pe o posibilitate cat de cat sigura de crestere artificiala la o scara mare pentru colonizari.

Cresterea populatiei

Aceasta crestere se datoreaza, in principal, natalitatii, care este contrabalansata de mortalitate. Cresterea sau scaderea unei populatii poate fi afectata de miscarile unor indivizi, care, din diverse motive, vin sau pleaca din populatia respectiva. Dupa Dajos (1971), efectivul unei populatii (N) este modificat de un coefficient de crestere, care poate fi exprimat prn raportul natalitate / mortalitate, care are o valoare r pentru fiecare specie in parte. in conditiile unui spatiu nelimitat si a hranei la discretie putem avea urmatoarele cresteri ale populatiilor:

Tabelul 3

in realitate, valoarea r nu este constanta, ea diferind de la un an la altul, in functie de evolutia conditiior de mediu, a hranei si varstei. Cresterea populatei este afectata si de clasa de varsta in care se situeaza femelele si chiar masculii, care, pentru aceeasi specie, au o fecunditate diferita, care se observa de la atingerea maturitatii, pana la varsta la care femela sau masculul sunt prolifici, lucru care, de asemenea, difera nu numai de la o specie la alta ci si de la individ la individ, in functie de mostenirea genetica si starea fizica a indivizilor. Distribuirea pe clase de varsta a indivizilor unor specii se regaseste in piramida varstei. Aceste piramide sunt de trei feluri : tipul A, avand la baza un numar mare de tineri, caracteristic pentru populatiile in crestere rapida ; tipul B, avand un numar de tineri mai mic, cu o evolutie mai lenta ; tipul C, cu un numar de tineri mai mic decat cel al maturilor, reprezentand o populatie in declin.

Figura 6. Tipuri de piramida a varstelor

Examinand aceste tipuri de piramide, ne dam seama, pe de o parte, de importanta determinarii varstei animalelor si a efectivului cat mai exact, iar pe de alta parte, de semnalul pe care il dau aceste piramide in ceea ce priveste evolutia viitoare a populatiilor gestionate. Desigur, pentru un manager competent ele inseamna masuri de sustinere a reproductiei, de protectie a puilor sau, in egala masura, recoltarea unui numar corespunzator de exemplare, pentru pastrarea echilibrului cu alte specii, fie ele animale sau vegetale.