HABITATUL FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Habitatul faunei de interes cinegetic

Prin mediu se intelege, de catre Pianka si Stugren, ansamblul fortelor fizice si biotice care influenteaza o unitate vitala, respectiv un sistem viu. Prin fortele fizice ei inteleg vantul, ploaia, temperaturile, iar prin forte biotice vegetatia, respectiv animalele, inclusiv forte ale cosmosului precum radiatiile cosmice. Fortele mentionate pot avea o importanta diferita de la o specie la alta. Fiecare dintre aceste specii fiind influentata  mai mult de anumiti factori, suma acestora corespunde unui anumit spatiu din mediul general. In functie de factorii constituenti, putem avea (dupa B. Stugren): a) mediul cosmic; b)mediul geofizic (campul magnetic, compozitia si structura crustei terestre etc.); c) mediul climatic; d) mediul orografic; e) mediul edafic; f) mediul hidrologic; e) mediul geochimic; f) mediul biocenotic si i) mediul biochimic.

Se distinge un mediu specific alcatuit din factori care influenteaza direct viata comunitatii de animale, respectiv a unei anumite specii de animal. In acest fel, distingem  si un mediu de viata al fiecarui individ, format din habitatul si biocenoza care ii asigura supravietuirea.

Putem defini ca habitat al unui individ portiunea de tern potrivita pentru specia din care face parte in care sunt locuri potrivite de hranire, adapost, odihna, reproducere si crestere a puilor. Judecand din acest punct de vedere, putem constata ca in interiorul acestui habitat avem o zona optima, din care se inregistreaza spre periferie o scadere treptata a conditiilor, pana cand viata animalului devine treptat tot mai grea si apoi imposibila. De aici rezulta ca pentru indivizii unei specii se poate produce in interiorul habitatului specific o competitie pentru zonele mai bune. Importanta unei astfel de zone optime consta in aceea ca ea va adaposti indivizii unei specii intr-un numar evident mai mare decat in zonele limitrofe.

Figura 7. Schema habitatului specific

In acelasi timp, in zonele optime se vor gasi exemplarele cele mai bine conformate, cu trofeele cele mai valoroase. Ca urmare, zona optima se poate localiza acolo unde densitatea populatiei, lotul de pui sau ponta inregistreaza valori mai mari decat cele medii.

Amplitudinea ecologica a unei specii o poate plasa in mai multe medii biocenotice sau intr-unul singur. Astfel, daca marmota se regaseste doar in mediul biocenotic subalpin, mistretul va fi prezent in mediul biocenotic al Deltei Dunarii, al campiei, pana in cel montan. Daca cocosul de munte se regaseste doar in biocenozele montane, ratele se vor gasi doar in zonele ocupate de lacuri si balti, prepelitele doar in zonele agricole de campie, iar pastravii in apele montane.. desi iepurele se gaseste de la campie la munte, mediul specific al sau il constituie zonele agricole, padurile in trupuri mici de la campie si deal s.a.m.d.

In tara noastra conditiile stationale sunt variate si ca urmare ofera o mare diversitate in privinta conditiilor de hrana si adapost. Avand in vedere acest lucru, putem lesne distinge biomuri (sedii de viata) ale campiei, ale baltilor si lacurilor, ale colinelor, ale muntilor si ale zonei alpine.

Aurel Comsia arata ca exista "limite ale posibilului de trai", astfel incat in interiorul unui biom pot exista situatii in care nu se intrunesc conditii de supravietuire, incat asimilarea zonei in ansamblu ca apta pentru o specie nu este justificata. De exemplu, intr-o padure de fag de varste de 40-60 de ani si consistenta plina, din cauza umbririi nu se instaleaza vegetatie erbacee si arbustiva, astfel incat biomasa vegetala accesibila faunei cinegetice ierbivore este practic inexistenta, deci conditia hranei naturale nu este asigurata. O suprafata a unei balti din care lipseste complet vegetatia acvatica face sa nu existe adapostul necesar pasarilor (rate, lisite etc.), deci si in acest caz estimarea bonitatii nu poate pleca de la astfel de suprafete.

In alta ordine de idei, trebuie sa remarcam ca habitatele ocupate de animalele salbatice sunt supuse unor schimbari in favoarea sau in defavoarea unei specii. Astfel, taierea unui arboret schimba conditiile de cuibarit ale pasarilor, conditiile de hrana ale cervidelor, ca si conditiile de adapost ale faunei cinegetice mari.

Desigur ca in timp relativ scurt pot aparea schimbari majore pentru animale, in compozitia vegetatiei, in suprafetele ocupate de anumite culturi etc. intr-un habitat se inregistreaza schimburi sezoniere ale conditiilor de hrana si adapost, dar, in paralel, si cerintele animalelor de hrana, liniste si adapost se pot schimba, ceea ce implica o analiza a posibilitatilor de imbinare ale celor doua dinamici, in vederea luarii masurilor necesare unei armonizari a situatiei. Destul de dificila este situatia aparitiei unei perioade critice, in care fie hrana poate lipsi in general sau in care se imputineaza hrana preferata, locul ei fiind luat de hrana fortata. Nu mai putin importanta apare concurenta la hrana, mai ales intre animalele domestice si cele salbatice.

In interiorul mediului specific trebuie sa distingem locuri de hranire, locuri de adapost si locuri de adapat deoarece, in concordanta cu raza de activitate specifica, fiecare individ trebuie sa le atinga in conditiile in care consumul energetic necesar dobandirii lor sa fie mai mic decat cel asimilat de individul respectiv.

Variabilitatea mare a conditiilor in care intalnim speciile a facut ca in Statele Unite sa se distinga tipuri de habitat in interiorul fiecarui biom. Cercetarile desfasurate pe aceasta linie au reliefat ca potarnichea utilizeaza de la 4-40 tipuri (teren cultivat, tufarisuri, margini de arboret, respectiv liziere, asociatii de ierburi etc.), iar caprioara de la 5-15 tipuri (asociatii de ierburi, teren cultivat, tufarisuri, arborete in trupuri mici cu luminisuri etc.). de altfel, numarul mare de tipuri utilizat de o specie rezulta si din varietatea consumului inregistrat (caprioara 70-85 specii, cerb 40-60 specii, iepure 37-48 specii etc.). este evident ca daca avem in vedere numai numarul de specii consumabile de catre animal el nu poate fi cuprins decat intr-un numar mai mare sau mai mic de tipuri. Este cunoscut efectul de liziera in care pe suprafete mici se inregistreaza 2-3 tipuri de habitat, care explica si in acest fel concentrarea faunei de interes cinegetic in aceste zone.

Exista o legatura directa intre habitate si mobilitatea speciilor. Este evident ca analizand habitatele vom constata unele diferentieri intre caracteristicile lor principale, care de altfel stau la baza formarii lor ca entitati separate. Daca luam in considerare doar troficitatea habitatului vom constata ca el ofera conditii diferite, care satisfac diferentiat cerintele speciilor. Astfel, un molidis pe soluri schelete poate fi satisfacator in anumite perioade ale anului pentru cocosul de munte, dar prezinta o slaba atractivitate pentru cerb. Un sleau de campie este atractiv aproape tot timpul anului pentru iepure sau caprior, pe care ii retine, micsorandu-le raza de activitate si deci mobilitatea. Habitatele mai sarace in hrana din zona montana determina o mobilitate mare a faunei de interes cinegetic. In anii cu fructificatie abundenta de fag deplasarile mistretilor sunt evident mai reduse decat in anii fara fructificatii.

Daca analizam si celelalte cerinte ale speciilor (adapost, liniste, soluri apte pentru vizuini etc.) vom constata ca se circumscrie sfera habitatelor pentru fiecare specie.

De altfel, putem sa facem si o clasificare a speciilor in functie de numarul de habitate pe care le pot utiliza:

a)       specii ce utilizeaza un numar mic de habitate: capra neagra, marmota, lapinul etc.;

b)       specii care utilizeaza un numar mare de habitate: lupul, mistretul, vulpea.

Dupa caracteristicile habitatelor putem avea:

a)     habitate din terenuri paduroase: urs, cerb;

b)     habitate din terenuri de campie si pasuni: potarniche, prepelita, dropie;

c)     habitate din terenuri umede: becatine, sitari.

In functie de fauna cinegetica ce utilizeaza habitatul putem avea:

a)     habitate pentru fauna cinegetica mare;

b)     habitate pentru fauna cinegetica mica;

c)     habitate pentru fauna cinegetica acvatica.

O analiza completa a habitatelor in raport cu cerintele speciilor ne evidentiaza ca fiecare dintre ele are parti pozitive si negative pentru fiecare specie. Este destul de dificil sa gasim habitate perfecte pentru o specie, poate concomitent pentru doua-trei si care in acelasi timp sa fie slabe sau chiar necorespunzatoare pentru alte specii. In majoritatea cazurilor habitatele au scaderi care pot afecta intr-o masura mai mare sau mai mica speciile ce le utilizeaza. O analiza atenta a situatiei habitatelor se impune, deoarece, cel putin in parte, minusurile si dezechilibrele din acestea sa fie corectate prin lucrari de amenajare a fondurilor de vanatoare.

Organizarea teritoriului

Managementul faunei de interes cinegetic trebuie sa tina cont de habitatul fiecarei specii, care poate fi, ca intindere, mai mare sau mai mic. in principiu, se poate avea in vedere ca, in prezent, in Europa sunt conturate cel putin doua conceptii privind organizarea teritoriului pentru managementul faunei de interes cinegetic. Astfel, se intalnesc terenuri de vanatoare de 100 - 500 ha, pe care se face un management al faunei cinegetice mici. Acest lucru presupune o oarecare abilitate in gospodarire, dar si o educatie a gestionarilor de teren, care respecta o etica a recoltarilor, deoarece, practic, gestionarea unei sumedenii de terenuri mici nu poate fi eficienta, datorita lipsei de control, generand, asa cum s-a vazut, conflicte intre gestionari, deoarece fauna cinegetica mica, desi are o raza mica de activitate, circula pe mai multe terenuri de vanatoare, putand fi atras usor intr-un teren, in dauna celorlalte. Pe de alta parte, eliminarea marilor carnivore din unele tari a permis o inmutire a cervidelor. Acestora, treptat, le-a fost indus un comportament nou, printr-un proces de semidomesticire, ceea ce a permis si gospodarirea acestora in efective mari, pe suprafete ingradite de 3 - 5 000 ha si, desigur, cu hrana administrata in proportii de pana la 100% fata de nevoi. in unele tari, pentru ocrotirea cervidelor s-au initiat tarcuri de iernat, unde numeroase exemplare, probabil majoritatea celor aflate in teren sunt adapostite si hranite. O astefel de politica cinegetica a fost indusa si de valoarea nutritiva pentru fauna de interes cinegetic a arboretelor pure, ce ocupa intr-o masura apreciabila suprafetele forestiere ale tarilor respective. In estul Europei, terenurile de vanatoare s-au organizat pe suprafete incomparabil mai mari, 3 000 - 25 000 ha, in functie de zona geografica (campie, deal, munte), ca si in functie de speciile faunei de interes cinegetic. Dupa anul 1990, unele tari din centru continentului au renuntat la aceste suprafete adoptand suprafete mult mai mici, similare cu cele din tarile occidentale. Acest lucru a avut ca prima consecinta o scadere dramatica a efectivelor faunei cinegetice mari, lucru care ridica probleme semnificative pentru perspectivele unor specii. In conditiile tarii noastre, cel putin in aceasta etapa, mentinerea marimii fondurilor de vanatoare este esentiala pentru supravietuirea, in primul rand, a marilor carnivore, apoi este importanta posibilitatea controlului gestionarii fondurilor de catre organele abilitate, care au in prezent de verificat si supravegheat cu ceva peste 2000 de fonduri, pe cand, in cazul modificarii suprafetelor, numarul acestora ar putea trece de 100 000, ceea ce, in mod evident ar scapa de control pe cei rau intentionati si ar conduce la pierderi ireversibile.

Un alt aspect care vine in sprijinul gospodaririi pe suprafete mari este si bodiversitatea, care poate fi inclusa in aceste terenuri. Astfel, conditiile de hrana si adapost diverse dintr-un fond de 3 000 - 20 000 ha nu se poate regasi pe un fond de 100 - 500 ha. Astfel, un fond va fi exclusiv teren cultivat cu cereale, altul exclusiv cu cartofi sau acoperit de un arboret de salcam, unele cu surse de apa, altele fara nici o sursa etc., toate acestea avand, in perspectiva, implicatii majore pentru fauna de interes cinegetic.