CHRYSIPPOS

Chrysippos

Chrysippos

a)      Viata

Din cauza limitelor lui Cleanthes, doctrina stoica stagnase. De aceea, se simtea nevoia unei inviorari. Ca un raspuns la aceasta nevoie apare Chrysippos. Traditia ni-l prezinta ca pe cel mai valoros discipol al lui Cleanthes. Chrysippos ajunge la conducerea Porticului, in anul 240 i.Hr., fiind succesorul invatatorului sau, discipol al lui Cleanthes si continuator al filosofiei lui Zenon. A ascultat multi ani invataturile lui Cleanthes; Crysippos era o minte subtila si se deosebea in pareri de Zenon si Cleanthes.

Chrysippos (280-208 i.Hr.) era un mare erudit al timpului sau, exceland in cunostinte din domeniul universului fizic. A fost un dialectician atat de renumit incat foarte multi credeau - se spunea - ca daca zeii ar face dialectica, ei nu ar face alta decat pe cea a lui Chrysippos. A fost un exceptional ganditor, dotat de la natura, fiind inzestrat cu o vointa puternica de a dobandi noi cunostinte. Se spune - de catre cei care l-au cunoscut - ca era stapan pe toata stiinta vremii sale. A fost un redutabil polemist, avea pasiunea formei sistematice si talent dialectic in care a excelat; isi lua sarcina de a elucida teme colosale, de a da o demonstratie inatacabila.

Antichitatea l-a asezat la loc de cinste alaturi de Epicur, desi a fost ostil acestuia. Se spunea - pe vremea lui - ca nu va muri pana nu va scrie tot atat cat si Epicur. Si a scris 706 tratate in total, 706 de rulouri de papirus, din care 311 tratate de logica, dar si un numar considerabil despre fizica si morala, consacrate in special polemicii si combaterii epicureicilor. De aceea, a fost considerat ca un stalp si ca un al doilea fondator al scolii stoice. Unii chiar sustineau ca daca n-ar fi fost Chrysippos n-ar fi existat stoicismul. Atenienii, entuziasmati de prelegerile lui, cand a murit (212-208) ii ridicara o statuie.

Maiestria si ascutimea mintii lui se observa mai ales in modul cum construia silogismul, in teoria despre rationamentele ipotetice si disjunctive. Chrysippos a fost socotit de cei vechi ca fiind al doilea intemeietor al stoicismului, consolidand Porticul Stoicilor. Scoala stoica a avut multi adepti, ca si celelalte scoli din epoca elenistica si o viata indelungata. Astfel, amintim de celebrul savant si matematician Heratostene, care a fost elevul lui Chrysippos, reprezentanti ai stoicismului mijlociu si ai stoicismului din epoca imperiala romana.

Posteritatea doctrinei. Despre invatamantul acestor stoici - Zenon, Cleanthes, Crysippos - nu dispunem decat de date indirecte, de titluri, de opere pastrate de catre Diogene Laertiu, precum si de fragmente de intindere redusa. Singurele opere stoice pe care le posedam sunt cele ale lui Epictet si Marcus Aurelius, datand din epoca imperiala, deci la o distanta de patru secole de la fundarea stoicismului.

In aceste conditii, invatatura stoica nu poate fi reconstituita decat cautand mentiunile pastrate de alti scriitori posteriori, ca Cicero de pilda, ale carui scrieri dateaza de la mijlocul secolului I, sau Plutarh care, catre sfarsitul secolului I d.Hr., a scris lucrarile Impotriva stoicilor si Contradictii stoice, sau scepticul Sextus Empiricus (Sfarsitul secolului al II-lea d.Hr.), medical Galienus (din aceeasi perioada), si, in sfarsit, de la scriitorii crestini, in special de la Origenes.

Din opera lui Zenon se pastreaza cateva fragmente. Din ele si din informatiile doxografiilor se desprinde intreaga doctrina stoica, in esenta materialista.

Se afirma ca pasajele dezaprobate de scoala stoica au fost taiate din lucrarile lui Zenon de catre Athenodoros stoicul, dar cand a fost descoperit si in pericol de a fi dat in judecata, au fost puse la loc. Iata tot ce putem spune despre partile din scrierile sale care sunt socotite falsificate.

Fata de celelalte scoli contemporane, epicureismul si scepticismul, stoicismul se infatiseaza cu o impresie de masivitate. O filosofie-bloc - o caracterizeaza E. Brehier - asemanatoare credintelor masive ale religiilor orientale, cu principii care au valoare de dogme (pareri sigure) si care strabat sistemul de la un capat la altul. Dialectica (logica), fizica, etica - trebuie insusite sau respinse impreuna.

Invataceii se entuziasmau in fata acestui intreg armonios, nemaiintalnit nici in natura, nici in arta si in care nu poti schimba o litera fara sa distrugi tot sistemul.

Se spune ca ambitia lui Zenon ar fi fost aceea de a apropia filosofia lui Platon si Aristotel, pe care ar fi urmarit apoi sa le acorde cu doctrina cinica. Stoicismul, asa cum l-a conceput Zenon, era o filosofie exprimata intr-un limbaj riguros, turnat in formule precise, clare, distincte. Discipolii sai vor cauta sa atenueze opozitia transanta a termenilor prin introducerea unor suple si nuantate distinctii care au constituit pentru unii cercetatori frecvente prilejuri de aprecieri si interpretari dintre cele mai felurite.

S-a vorbit astfel mult despre asa-zisele paradoxuri ale stoicilor. Uneori doctrina stoica a fost tratata ca o sinteza a filosofiei lui Platon si Aristotel, dar expusa in alte cuvinte. Nu poate fi vorba insa decat de nuante diferite pe fondul aceleiasi doctrine. In esenta sa, stoicismul a fost o filosofie unitara din punctul de vedere al esentei doctrinei, care a transmis peste veacuri indemnul permanent si staruitor de regasire a autenticii demnitati umane prin efort si vointa rationala.

Cu totul alta era impresia adversarilor. Stoicismul le aparea acestora ca o filosofie paradoxala si plina de contradictii, oferind parca criticilor o prada prea usoara. Afara de contrazicerile in dezvoltarea sistemului, o nepotrivire de principiu parea ca ameninta unitatea doctrinei. Plutarh, care s-a amuzat sa colecteze aceste contradictii in doua tratate, se indigneaza mai ales fata de alaturarea celor doua afirmatii: pe de o parte opinia ca idealul moral se realizeaza printr-o viata conforma cu natura, pe de alta parte convingerea ca scopurile urmarite de inclinatiile, pe care tot natura le-a sadit in om, nu constituie bunuri materiale. Oscilatia aceasta in definirea binelui suprem care apare cand ca identificarea cu ordinea cosmica, cand ca depasirea acesteia prin conduita exceptionala a inteleptului, este o dificultate si pentru cercetatorii moderni.

Adevarul este ca, privind dinauntru, dupa ce ai acceptat dogma-cheie a sistemului, componentele doctrinei se ordoneaza in mod rational.

Privit din afara, din punctul de vedere al conceptiilor obisnuite, doctrina stoica apare ciudata, confuza, gata sa se destrame sub amenintarea contradictiilor interne. Totul depindea de acceptarea principiului fundamental al sistemului insusi. Acest principiu pare sa fie ideea perfectiunii universului. Consecintele paradoxale ale unui sistem care uneste materialismul cu teologia, mecanisme cu finalisme, se oranduiesc destul de coerent in sistemul de idei organizat de aceasta dogma.

In indelungata istorie a stoicismului exista insa si o anumita evolutie. Incepand chiar cu Chrysippos, in cadrul stoicismului este accentuat elementul dogmatic al credintei si atasamentului fata de tezele sustinute de magistru (Zenon) sau de predecesori.

Increderea absoluta in spusele magistrului, acceptarea lor fara o analiza prealabila caracterizeaza nu numai filosofia stoica, ci si pe cea epicureica. Din momentul in care ai imbratisat doctrina unei scoli trebuie sa ramai fidel. Se punea atunci mare pret pe triumful, cu orice pret, al doctrinei magistrului care trebuia sa devina cauza suprema a fiecarui adept.

Acest lucru devine explicabil daca ne gandim ca in aceasta epoca filosofia devine un refugiu necesar la care trebuie sa ajungi pe drumul cel mai scurt cu putinta. Nu mai era timp de prea multa reflexie critica; cel ce apela la filosofie era cel ce avea nevoie de o consolare, de o alinare, de un remediu spiritual urgent. Suferinta si durerea erau pe atunci prezente permanente de ale caror tragice urmari nimeni nu se putea crede pe deplin pus la adapost.

Bunul plac al capricioasei fortuna domnea pretutindeni. Teama, frica vor constitui teme permanente ale meditatiei stoice, dar indeosebi ale celei epicureice. Zenon si Epicur au fagaduit celor care le-au imbratisat doctrina elementele necesare unei fortificari morale care sa-i elibereze de suferinta si durere, de urgiile si intamplarile nesigure ale vietii. Stoicismul a fost o doctrina a incordarii eroice impotriva vicisitudinilor existentei.

Putem spune ca maxima fundamentala a moralei stoice abstine et sustine convine si doctrinei epicureice. Curajul abtinerii este negative, e drept, insa destul de nobil inca. Morala lui Epicur - scria Seneca - este sanatoasa, dreapta si chiar austera[1] si ca numai cei ce n-au aprofundat-o au putut s-o ponegreasca. Astfel, in gandirea unor reprezentanti ai stoicismului, indeosebi cel tarziu sau roman, se resimt puternic ecoul scrierilor epicureicilor.

Caracterul scolii stoice este sincretismul, adica o imbinare de elemente eterogene din domeniul culturii artistice, literare, filosofice, etc. Deci acest sincretism ne apare ca o imbinare de idei diferite, fara unitate si armonie, imprumutate cand de la Thales, cand de la Fericide (uniunea puterii creatoare in materia formata), cand de la Heraclit (focul etern, dreapta ratiune, determinismul), cand de la Platon si Aristotel, cand de la cinici sau de la megarici. Scoala stoicilor este un colectiv de munca unde se ridica si se discuta probleme. Din ideile sincretice, indeosebi din combinarea sistemului filosofic al lui Platon cu cel al lui Aristotel, rezulta pentru investigarile filosofice, mari si multe foloase. Rigurozitatea stoicismului si criticile severe din partea lui Zenon si Chrysippos impotriva lui Platon au impresionat pe multi ganditori ai vremii, chiar si pe adversarii stoicilor.

Doctrinele reprezentantilor ilustri ai stoicismului, Zenon din Cittium, Cleanthe si Chrysippos nu se deosebeau decat prin amanunte. Esential, in cadrul general al doctrinei, a fost fundamentat de catre Zenon, intemeietorul scolii stoicilor.

Stoicii preferau aproape toti graiul lui Zenon si Chrysippos. Cu timpul tezele magistrului devin cauza comuna a tuturor discipolilor, ele se transforma in dogme, iar cei ce le-au acceptat, in interpreti si apologeti fideli ai acestora. In felul acesta, ne putem explica mentinerea unitatii doctrinei stoice. Doctrina traditionala a stoicilor era considerata ca un corp temeinic articulat.

Dupa Marcus Aurelius, stoicismul intra in eclipsa. Imparatii crestini inchid in secolul al V-lea scolile filosofice de la Alexandria, Atena. Totusi, teologii crestini sunt nevoiti sa imprumute unele conceptii de la stoici si sa le crestinizeze, alterandu-le intelesurile initiale.