COMUNICAREA, SOCIALIZAREA SI VARIATIILE CULTURALE

COMUNICAREA, SOCIALIZAREA SI VARIATIILE CULTURALE

<< Posesia unui psihic uman si a unei culturi este caracteristica omului si doar lui singur : ele stimuleaza si largesc tendinta lui biologica la o diferentiere, la o individualizare, la o plasticitate si variabilitate a comportamentului >> (G. Devereux, 1978, p. 335).

Exista o miscare dinamica intre cultura si interactiune. Contextul cultural constituie suma tuturor interactiunilor membrilor sai si a continuturilor variabile pe care le vehiculeaza.

<<Copilul stabileste primele sale relatii si primele comunicari prin grijile maternale, prin contactul fizic cu mama sau cu persoana care-l ingrijeste, prin stimularile vestibulare si tactile. El descopera deasemenea lumea, cunoaste dragostea si tandretea, incearca sentimentul securitatii>> (N. Ramos, 1993 b, p. 240).

Diferentele individuale si cultural in conduite si moduri de comunicare se manifesta potrivit regiunilor si in sanul unei aceleiasi culturi, dupa problematicile si traditiile proprii fiecarei familii si fiecarei culturi : nu toti bebelusii comunica in acelasi fel, in fiecare cultura adultul maternal dezvolta propriul sau stil de comunicare cu bebelusul si in sanul aceleiasi culturi sunt diferente intre stilul de interactiune matern si patern cu bebelusul, cum am aratat in diferite cercetari (scrise si filmate) realizate in medii autohtone si migrante , in context familial si prescolar (cresa si scoala maternala), atat in Europa cat si in America Latina(Brazilia) (N. Ramos, 1987-2002).

Microanaliza filmica a interactiunilor intre adulti si bebelusi arata variatiile intre modalitatile de comunicare si intre formele de handling(manevrare), potrivit culturilor, in special reprezentarile culturale cu privire la practicile materne.

Bebelusul incorporeaza foarte devreme gesturile materne specifice contextului sau cultural. Pe de o parte, aceste gesturi se imprima in mod corporal la bebelus si se inradacineaza in cultura sa, iar pe de alta parte, acestea contribuie la constructia sa fizica de maniera universala.

Comparatia interculturala intre comunicarea precoce si tehnicile materne permit reperarea "stilurilor culturale materne "(H. Stork, 1986, N. Ramos, 1990, 1993, a, b).

De asemenea, in Occident, mai ales in America de Nord si in Europa de Nord, se observa o predominanta si bogatie a interactiunilor prin voce si privire, intr-un stil de maternaj de tip "distal".In opozitie, in culturile extra- occidentale, de exemplu cele africane si asiatice, predomina interactiunile tactile si chinestezice, contactul corporal ca si dialogul tonico-motor sunt la baza comunicarii intre mama si bebelus intr-un maternajde tip "proximal".

Stilul de comunicare care caracterizeaza maternajul portughez este in mod particular bogat in schimburi chinestezice, ritmice, tactile, verbale si vizuale si se caracterizeaza printr-un mod de comunicare mai proximal decat maternajul francez, de exemplu. De asemenea, in cadrul maternajului portughez, interactiunile tactile si chinestezice definesc un model proximal de interactiune, se conjuga prin interactiunile prin voce si prin privire caracteristice unui stil distal de interactiune, intr-un maternaj pe care l-am clasificat de tip "proximo- distal"(N. Ramos, 1993 a)si pe care l-am aratat in multe filme etnopsihologice (N. Ramos, 1990-2002 ).

Cercetarile noastre fac sa reiasa ca stilurile de comunicare materne si paterne sunt diferite (N. Ramos, 1990, 1993 a, b, 1994, 1995, 1996, 1998, 2001, 2002).

Cu cei mici, tatii au interactiuni mai ludice, mai stimulante, mai fizice si mai putin "conventionale", decat cele ale mamelor, mai dulci, mai vizuale,mai lejere si mai linistitoare.

Comunicarea parinti- copil nu exista in afara unui system interactiv generalizat, sistemul familial si sistemul cultural al apartenentei parintilor si nu se poate observa, evalua sau modifica aceste interactiuni fara sa tina cont de acest context individual si cultural.

Prin intermediul comunicarii verbale si non- verbale facuta de cuvinte, de priviri, de gesture, de expresii faciale, de atingeri, de miscari, de posturi, de tehnica a corpului, prin intermediul grijilor si numeroaselor schimburi senzoriale in cursul interactiunilor intre adult si bebelus intr-o realitate ecologica, culturala si familiala data, se organizeaza legaturile de atasament si fiinta umana dobandeste o structura psihica si cultural si-si stabileste primele relatii si comunicari cu lumea, cu mediul sau familial si cultural (N. Ramos, 1990, 1993 a, b).

" Relatiile copilului cu mediul in care se dezvolta, se stabilesc datorita unui ansamblu de identificari, de norme, de valori, care vor structura personalitatea lui. Prin acest process, copilul dobandeste modelele, elementele socio- culturale ale mediului sau, le integreaza in structura personalitatii sale si prin aceasta se adapteaza la mediul social si cultural in care el traieste "(N. Ramos, 1993 a, p.31-32).

Prin acest proces de structurare culturala si umanizare copilul devine o fiinta umana, dotat cu un psihism, un corp si o cultura (G. Devereux, 1987).

Din primele luni de viata incepe procesul prin care individul va ajunge sa perceapa propria sa individualitate ca distincta si separata de ceilalti , prin mecanisme cognitive, afective, semantice (J. Piaget, 1937, 1946, H. Wallon, 1959, R. Spitz, 1968).

Copilul se confrunta in ziua de azi, inca de la cea mai tanara varsta a sa, cu diversitatea de referinte culturale in tesuturile social si educative si pluralitatea e inscrisa la nivelul enculturatiei, socializarii, structurarii identitare si al educatiei.

<< Invatarea consta intr-o asezare. Straniu si original, deja un amestec din genele tatalui sau si mamei sale, copilul nu evolueaza decat prin aceste noi dezvoltari >> (M. Serres, 1991, p. .

Identitatea si cultura se declina la plural. Identitatea e o data miza, conditia si rezultanta numeroaselor comunicari. Identitatea releva dintr-o negociere a relatiei in sanul domeniului intersubiectiv si implica o interpretare dinamica, sistemica <<un proces interactive de asimilare si de diferentiere unde definirea sinelui interfereaza in mod constant cu definirea celuilalt >> (E. Lipiansky, 1991, p. .

Cultura noastra e din ce in ce o cultura "asezata", eterogeneitatea, celalalt, strainul, strainatatea fac parte din cotidian, totul fiind inaintea unui vast proces de sudura culturala in lumea actuala.

COMUNICARE , CULTURA SI SOCIETATE

<< Cultura are ca sarcina sa deconecteze spatiile si sa le reconecteze >>

(M. Serres, in C. Levi- Strauss, 1977, p.

Daca cultura este sursa unor conflicte si neintelegeri, aceasta este de asemenea una din bazele intelegerii dialogului si comunicarii intre indivizi si popoare, dupa cum subliniaza R. Barthes (1984, p. 23) "Cultura, sub toate aspectele sale, e o limba

Cultura ca baza a intelegerii si tolerantei este subliniata de P. Boudieu (1985): <<Printre functiile posibile ale culturii istorice (integrare nationala, intelegerea lumii actuale, readaptarea genezei la stiinta ), unul din cele mai importante din acest punct de vedere e contributia pe care aceasta o poate aduce invatarii tolerantei, prin descoperirea diferentei, dar mai ales a solidaritatii dintre civilizatii >>.

Pentru H. Hannoun (1987, p. 96 << O cultura, ca mod de conexiune a faptelor fizice, biologice si sociale dintr-un mediu uman, poate fi considerata ca un raspuns al unui grup social cu solicitari conflictuale sau nu din acel mediu >>.

In mod egal o apara si M. Serres: << Ceea ce toate culturile au in comun e chiar operatia de a racorda, de a conecta >> (In C. Levi- Strauss, 1977, p. 31).

Trebuie subliniat ca influenta culturii asupra omului si importanta invatarii culturale despre organizarea conduitelor si cunostintelor au fost puse in evidenta in cursul secolului al XIX- lea in Marea Britanie de E. B. Tylor (1871) si C. Darwin (1871, 1872). E. Tylor a fost primul care a folosit si definit cuvantul "cultura" ca "acel tot complex care inglobeaza stiinta, credintele, arta, morala, legea, obiceiurile si toate celelalte capacitati si obisnuinte dobandite de individ ca membru al unui grup social. " Aceasta definitie poate fi completata de cea a lui R. Linton (1945) pentru care " cultura este un ansamblu de comportamente invatate. Ea este un rezultat al unui comportament ale carui elemente constituante sunt impartite si transmise prin membrii unui grup specific " (in N. Ramos, 1993 a, p. 29).

Pentru E. Hall (1971), cultura e ansamblul elementelor invatate in societate de membrii unei societati si aceste elemente sunt actiunile, gandurile (rationamente, credinte, sentimente, senzatii ) si perceptiile.

"In atasarea sa de a desena in acelasi timp ceea ce constituie originalitatea si universalitatea fiecarei societati umane, cultura permite invatarea totodata a componentelor particulare si generale ale spatiului de viata ale omului si doua nivele: un nivel symbolic sau "subiectiv" (reprezentarile collective, semnificatiile legate de comportamente sau de obiecte, etc si un nivel material( mai ales comportamentele si produsele activitatii umane) " (N. Ramos, 1993 a,p. 30).

Fiinta umana e o fiinta de cultura, nu exista om fara cultura : << Cultura inseamna umanitate, caci insasi manifestarile cele mai elementare ale existentei umane(.) pot fi considerate ca inceputuri ale culturii>> (G. Roheim, 1943, p. 31).

Cultura constituie un sistem deschis si coerent cu care omul e in constanta interactiune.

Putem spune ca studiul variatiilor culturale, comportamentelor si a tehnicilor educative a inceput cu scoala de antropologie americana, numita "cultura si personalitate ", ai carei pionieri au fost M. Mead (1930) si R. Benedict (1934).

Pe parcursul muncii sale, M. Mead a incercat sa arate influenta precoce a culturii asupra individului. Ea a vrut in special sa arate ca daca potentialitatile umane sunt universale, cele care sunt exprimate in maniera in care ele se exprima depinde de cultura.

Deja in 1930, M. Mead consacra o opera studiului micii copilarii si educatiei in Noua- Guinee, privind experientele formatoare si modalitatile de transmitere culturala printr-un proces de invatare pe care ea il definea prin termenul de "enculturatie". "E vorba de un proces de interiorizare prin individ a traditiilor, sistemelelor de referinta si valorile grupei sale, proces care incepe in mod esential pe cale inconstienta. Se distinge socializarea care releva influentele exercitate in mod constient asupra subiectului de mediul cu care el este in interactiune "(N. Ramos, 1993 a, p. 31).

In 1951, M. Mead, datorita unei micro-analize a interactiunii intre bebelusi si adulti, realizata cu F. MacGregor, a pus in evidenta un mod specific de transmitere a atitudinilor si gesturilor corporale, care se efectueaza in mod direct pe calea sensibilitatilor chinestezice si cenestezice si-si lasa amprenta etnica pana in viata adulta, desemnata de "invatarea chinestezica "(M. Mead, F. MacGregor, 1951). E vorba de o incorporare precoce a stilurilor posturale si gestuale induse de adult, facand parte din mecanismul enculturatiei.

Tendinta bebesului de a efectua si incorpora aceste gesturi si posturi in acord cu cele ale mamei sau inlocuitorului, in cursul activitatilor cotidiene e universal.

In 1942, printr-o opera compusa mai ales din secvente fotografice cu comportamente si printr-o comparatie secventiala a fotografiilor, M. Mead impreuna cu G. Bateson au parvenit sa puna in evidenta un stil, un "habitus", specific unei culturi si a ansamblului comportamentelor indivizilor care apartin acelei culturi, sa puna in evidenta "ethosul " care parcurge diferitele secvente de activitate (G. Bateson, M. Mead, 1942).

M. Mead impreuna cu G. Bateson au fost primii care-au folosit intr-o maniera sistematizata si in mediu natural mijloacele audiovizuale (fotografie si film) pentru a intelege dinamica culturala si diferitele procese de educatie, invatare, comunicare dezvoltate de diferitele grupuri sociale studiate.

G. Bateson si M. Mead au introdus in Statele Unit, in anii '30, "metoda vizuala", constand in folosirea cinema-ului si fotografiei cu scop de cercetare si invatatura. Pionieri pentru utilizarea acestei metode in studiile cultural, ei au realizat mai multe filme si au facut 25000 fotografii, in anii '30.

Filmul, cum apara M. Mead (1979) si cum am aratat si noi prin lucrari filmice si scrise, (N. Ramos, 1993 a), permite observarea, compararea si ocrotirea comportamentelor pentru generatiile viitoare, teama de bogatia detaliilor multiple, diferitele tipuri de comunicare, "situatia totala " a unui univers cultural, de asemenea mijloc de "decentrare ", indispensabil in toate relatiile umane si in comunicarea interculturala.

De la aceste lucrari pionieresti, interesul acordat influentei culturii asupra reprezentarilor, comportamentelor, educatiei, socializarii, importanta acordata schimbarilor si relatiilor interculturale s-a dezvoltat si a dat nastere unui camp de cercetare, theoretic si metodologic, vast si diversificat, in domeniul inter/transcultural (N. Ramos, 1993 a).

Studiile culturale/interculturale efectuate de cercetatori, dupa culturalisti americani (M. Mead, R. Benedict, R. Linton, etc.) pana la cercetarile contemporane, au evoluat si pun accentul pe procesele, dinamicile culturilor, multitudinea de coduri si mesaje, de sub- sisteme si de sub- culturi.
Cultura implica evolutii si schimbari, rezultand o data inovatii si bulversari interne ale unui grup uman si procese externe rezultante de la punerea in contact a grupurilor culturale diferite, cum s-ar spune de aculturatie.

Procesul de aculturatie e acompaniat de schimbari cultural diverse, temporale si spatiale, si provoaca o data pierderea, achizitia, transformarea, inlocuirea si reinterpretarea trasaturilor culturale ale grupurilor in prezenta (N. Ramos, 1993 a).

Cultura inseamna actiune, interactiune, comunicare, individul care nu e doar produsul culturii sale o construieste si o reconstruieste, in functie de problematicile si strategiile diversificate si intr-un context marcat de diversitate, pluralitate si istoricitate.

De asemenea, comportamentele, socializarile, invataturile, comunicarea nu pot fi dobandite decat plecand de la un model cultural dinamic, interactional si plural.

"Cultura ca si limba e un loc de punere in scena a sa si a altora. Ancorata in istorie, in relatie, cultura joaca si se joaca inchizaturi si nominalizari, ea scapa definitiilor de ingradire. A ipostazia o traditie, un punct cultural, o cultura revine la o forma de dogmatism cultural, vederea "integrismului cultural " "(M. Abdallah- Pretceille, L. Porcher, 1996, p. 61).

Numeroasele definitii ale culturii pun accentul pe multitudinea de nivele de inscriptie ale culturii si socialului care dau socoteala de complexitatea trairii individuale in cultura si de importanta structurarii acestor parametri pentru fiinta umana si pentru comunicare.

In ciuda particularitatilor, universalul este mereu prezent, caci << dupa toate, atat popoarele, cat si culturile se aseamana in plus ca ele nu difera intre ele, pentru bunul motiv ca toate fiintele umane sunt asadar fiinte umane si apoi doar eschimosii sau bantu si toate culturile sunt esantioane autentice ale culturii definita ca un produs uman characteristic speciei >>, (G. Devereux, 1980, p. 200).

COMUNICARE SI EDUCATIE INTERCULTURALE

<< Orice ucenicie cere aceasta calatorie cu celalalt, catre alteritate. >>

( M. Serres, 1991, p. 32)

Comunicarea si educatia interculturale vizeaza sa dezvolte la toti membrii grupurilor minoritare sau grupurilor majoritare, atitudinile mai bine adaptate in contextul diversitatii individuale sau grupale, sa dezvolte abilitati care sa conduca la un proces de constientizare culturala si a unei mai bune capacitati de participare la interactiunile sociale, sa dezvolte o alta privire asupra lor insisi si altora si a unei mai bune intelegeri a mecanismelor psiholosociale si a factorilor socio- politici susceptibili de a crea respingerea, intoleranta, violenta, rasismul, "integrismul ". In cele din urma, ele pot contribui la recunostinta si respectul fata de celalalt si de diversitate, sa constituie un mijloc de "ucenicie " a celuilalt, a intelegerii mutuale, de lupta contra etnocentrismului si xenofobiei, o cale catre alteritate.

Alteritatea se prezinta ca << un raport dinamic intre doua identitati care isi dau reciproc un sens >> (C. Clanet, 1985, p. . Descoperirea si intelegerea alteritatii trec de intelegere si depasirea mecanismelor diferentiatoare, desi trebuie sa se accepte asemanator pentru a se putea recunoaste diferit.