Cimitire. Ogoare din care intr-o buna zi vor rasari oameni.

Cimitire. Ogoare din care intr-o buna zi vor rasari oameni.

Introducere Despre cimitir

In afara de bisericile sau locasurile principale si propriu-zise de adunare si de cult ale crestinilor, despre care am vorbit pana acum si in care se savarseste in chip normal si obisnuit cultul oficial public al bisericii, desfasurarea vietii religioase crestine a facut necesara si construirea altor locasuri de cult, de importanta secundara, auxiliare ale bisericilor, folosite pentru savarsirea unor anumite acte de cult sau pentru satisfacerea unor trebuinte speciale, permanente ori temporare din viata religioasa a comunitatilor intregi sau a unor grupuri de credinciosi. Acestea sunt : cimitirele, martiriile,baptisteriile, paraclisele si clopotnitele. Unele din ele au fost specifice cultului bisericii vechi, celelalte sunt folosite pana azi.

Cimitirele ca locuri de cult in crestinism. Dupa bisericile propriu-zise, dintre locurile de cult, rolul cel mai de seama l-au jucat in istoria vietii religioase crestine cimitirele sau locurile de inmormantare si diversele monumente funerare de care se leaga atat cultul mortilor, in general, cat si cultul sfintilor si al martirilor.

Credinta crestina in eternitatea sufletului si in invierea mortilor a facut sa se dea griji fata de cei morti o importanta mai mare in crestinism decat la papgani si chiar decat la evrei. Moartea nu era pentru crestini decat un somn, din care cei adormiti se vor destepta la trambita arhanghelului care va vesti cea de-a II venire. Conceptia aceasta se reflecta in insusi termenul care indica, in limbajul crestin, locul de inmormantare : cimitir si care la origine inseamna : loc de dormit, dormitor. De aici si grija deosebita pe care crestinii au aratat-o de la inceput fata de trupurile mortilor si cu care ii indeplineau riturile funebre, deoarece trupul este copartas cu sufletul, atat in viata aceasta cat si la rasplata sau osanda de dupa invierea generala.

In ceea ce priveste modul de pregatire a trupurilor celor decedati si de inmormantarea lor, riturile funerare care insoteau moartea si inmormantarea, modul de constructie a locasurilor de vesnica odihna, crestinii au continuat sa procedeze ca si cei dinaintea lor, adoptand uzurile pagane sau iudaice, cu care erau familiarizati. De aceea, monumentele funerare crestine sunt si cele mai vechi care ni s-au pastrat, ele transmit, in mare parte, procedeele de constructie si de decorare, formele si conceptiile artei funerare pagane, de origine straveche.

Mormintele crestinilor erau la inceput ca si cele ale paganilor, de doua feluri : familiale si particulare. Ele se aflau de o parte si de alta a drumurilor, in afara zidurilor e incinta ale cetatilor sau in cuprinsul proprietatilor particulare. Proprietarii respectivi admiteau sa fie inmormantati pe terenurile lor destinate pentru aceasta si alti coreligionari, care nu faceau parte din familiile lor.

Comunitarismul al primilor crestini si apoi inmultirea numarului martirilor in perioada persecutiilor au facut sa apara si sa se dezvolte treptat cimitirele comune, care vor deveni regula generala in crestinism. Astfel de cimitire existau si mai inainte, dar mai mai mult pentru saraci si pentru sclavi,dar in cursul perioadei paleocrestine ele se inmultesc si se formeaza, fara deosebire de clasa sociala, in jurul mormintelor de martiri sau in jurul unor cimitire particulare mai vechi, continuand sa poarte uneori multa vreme numele proprietarului de la inceput.

Atat mormintele particulare, cat si cele comune rau puse sub ocrotirea legilor romane, care socoteau orice mormant un locus sacer sau religiosus, devenind prin aceasta inviolabil. De acest privilegiu legal au beneficiat si crestini din epoca pigoanelor, construind, pe cat posibil, morminte si cimitire proprii, separate de cele ale paganilor. Dupa modul de constructie, mormintele din epoca paleocrestina se impart in doua mari categorii : morminte si cimitire subterane, care nu se vad la suprafata solului si morminte si cimitire " sub divo" adica nicropole sapate in paman la suprafata solului si acoperite in diverse feluri.

Mormintele subterane particulare sau hipogeele se intalnesc atat in Rasarit cat si in Apus, fiind sapate in cavitati subpamantene artificiale ori naturale. Ele aveau doua forme principale : loculus si arcosolium.

Loculus e o nisa orizontala de forma dreptunghiulara si sapata in sensul lungimii, intr-un perete subteran vertical. Forma si dimensiunile erau cele ale trupurilor respective, care erau asezate pe spate. Singura latura deschisa a nisei se astupa cu o placa de marmura sau cu caramizi care se prindeau pe margine cu mortar, inchinzand mormantul ermetic. Pe placa se sapa de obicei inscriptia funerara care indica numele mortului, varsta si anul mortii, iar uneori si ocupatia lui sau numele celui care a facut mormantul.

Asemenea morminte izolate sau in grupuri, sunt obisnuite mai ales in Apus; de obicei, fiecare contine cate un singur trup.

Arcosolium era tot un loculus, care avea insa latura superioara taiata in forma de arc, care se boltea deasupra mormantului, in adancime, incat placa de inchidere se aseza orizontal deasupra mormantului, intre ea si marginea superioara a nisei ramanand deci un spatiu liber. Obisnuita la inceput mai ales in Orient asemenea morminte se inmultesc treptat, catre sfarsitul secolului II si la Roma unde ele indica morminte de o importanta deosebita. Astfel de morminte se afla mai ales in regiunile grecesti; unele dintre ele adapostesc mai multe morminte sub acelasi arc, luand uneori infatisarea unui baldachin de proportii mai mari, care adaposteste morminte dispuse cate doua fata in fata.

Un tip mai rar de mormant subteran este asa numitul mormant masa in forma de sarcofag fix care in loc de arc are deasupra laturii superioare o nisa deptunghiulara care servea ca loc pentru depunerea mancarurilor pentru pomeni, a candelelor sau lumanarilor aprinse,etc, iar cand e vorba de morminte martirice, piatra de deasupra mormantului servea ca altar, pe care se puneau darurile pentru Sfanta Liturghie.

O forma deosebita au mormintele subterane familiale din Palestina, unde existau din vechime obiceiul de a se ingropa mortii in pesteri situate in gradini sau pe proprietati particulare. Aici mormintele aveau de obicei forma unui cuptor, fiind sapate pe trei din cele trei laturi ale unei incaperi patrate sau dreptunghiulare, sapate in stanca. Aceasta incapere servea pentru ospetele si ofrandele funerare, avand pe latura libera scara de acces, formata din trepte taiate in stanca, iar uneori si un mic vestibul, care servea pentru riturile funerare, latura fiind inchisa de o piatra rotunda, care se putea inlatura prin rostogolire. Uneori se sapa in peretii camerei sepulcrale un fel de banca sau postament pe care se aseza trupul mortului infasurat in giurgiu.

In celelalte regiuni din Orient si din Africa de Nord mormintele subterane sunt mai rare si de obicei in forma de arcosolii, cu sau fara camere funerare. Cele mai cunoscute sunt: al lui Eusebiu, in Konakaja din Siria si mormintele celor sapte tineri din Efes.

Mormintele subterane izolate s-au pastrat si in insulele grecesti, pe teritoriul Greciei continentale de azi, iar in insula Cipru se afla un intreg cimitir antic, de origine pagana, dar folosit de crestini si format din incaperi si galerii sapate in stanca.

Cimitirele subterane din catacombe. Cele mai numeroase si mai bine cunoscute cimitire subterane sunt insa cele din catacombe, adica acele retele de galerii subterane, pline de morminte, sapate de cresti mai ales in epoca persecutiilor, pentru ingroparea mortiilor lor. Cele mai multe, mai mari si mai celebre catacombe sunt cele sapate de groparii crestini in subsolul terenului din jurul Romei, format dintr-o roca granuloasa, usor de taiat si cioplit dar destul de rezistenta. In jurul Romei se afla circa 35 - 40 de catacombe crestine cunoscute pana acum, care se intind pe un vast perimetru din afara zidurilor de incinta ale vechii cetati de-a lungul cailor de acces in Roma, deoarece legea romana a celor 12 table nu permitea inmormantarea in interiorul oraselor. Ele poarta in general, numele proprietarilor crestini, carora au aprtinut la inceput terenurile respective, sau numele martirilor principali inmormantati in ele : catacomba Priscillei, a Lucinei, a Domitillei, a lui Pretextat, catacomba San Sebastiano, catacomba lui Calixt,etc. Toate treceau cu timpul in proprietatea comunitatiilor crestine.

Catacombele acestea au infatisarea unor lungi coridoare subterane, de obicei stramte, unele mai scunde, altele mai inalte, taiate vertical in peretii de stanca, la diverse adancimi, incrucisandu-se unele cu altele, iar uneori suprapunandu-se unele peste altele, la nivele deosebite in acelasi cimitir, ca un urias si complicat labirint.

Lungimea totala a coridoarelor cunoscute pana acum atinge aproximativ 1000 de kilometrii, iar suprafata lor aproape 250 hectare. O scara de acces cu trepte conducea la aceste coridoare. Deasupra lor, din loc in loc sunt strapungeri stramte, care comunica cu suprafata solului, pentru luminarea si aerisirea interiorului. De-a lungul coridoarelor pe ambele laturi, se insira morminte sapate in stanca, sub forma de loculus sau dulap. De regula, fiecare nisa cuprinde un trup; sunt insa si firide in care, pentru economisirea spatiului se asezau doua sau mai multe trupuri si care poarta denumirea de loculus bisomus, trisomus, quadrisomus, etc. Firidele cu un singur trup sunt de regula mai largi spre cap si mai stramte la picioarele mortului, iar cele cu doua trupuri sunt dreptunghiulare, trupurile fiind asezate unul cu capul spre picioarele celuilalt. S-au calculat aproximativ la 7 milioane trupurile mortilor inmormantati in catacombele Romei, dintre care circa 1 milion si jumatate ar fi trupuri de martiri. Mormintele acestora au de obicei forma de arcosolii; nisa arcuita de deasupra lor servea ca altar pentru slujbele sfinte savarsite in catacombe la comemorarile anuale ale martirilor respectivi. In unele din ele s-au gasit si instrumente de totura folosite pentru uciderea martirilor, precum si vase mici cu mirodenii sau cu urme din sangele martrilor respectivi. Din loc in loc unele coridoare se largesc formand incaperi sau sali mai mari in care sunt ingropate familii intregi sau care contin morminte de martiri ori grupe mai mari de morminte; acestea se numesc cubicula. Mormintele din ele au de obicei forma de arcosolii. Cele mai mari si mai importante dintre aceste incaperi sunt cunoscute sub denumirea de cripte, cea mai cunoscuta dintre ele fiind " cripta papilor" din cimitirul lui Calixt unde au fost inmormantati vreo 90 de episcopi ai Romei din secolul III.

Peretii unora dintre galeriile catacombelor sunt consolidati cu bucati de zidarie, tencuiti si impodobiti cu picturi foarte pretioase pentru studiul iconografiei crestine vechi.

In cursul secolelor VI - VIII , catacombele sunt jefuite si deteriorate de barbarii care atacau Roma. In secolele VIII - IX, o mare parte dintre osamintele martirice inmormantate in ele au fost luate si transportate in bisericile dinauntrul cetatii sau in altele, nou zidite in diferite parti ale crestinatatii. Cu timpul catacombele sunt uitate si lasate in parasire, pana in secolul XVI, cand interesul general pentru antichitatile clasice le repune in atentia cercetatorilo, dintre care s-a distins mai ales Antonio Bossio cu lucrarea lui "Roma sotterranea". Interesul pentru cercetarea si studiul lor merge crescand pana in zilele noastre; in secolul XIX s-a dedicat acestui studiu mai ales Giovanni Battista de Rossi privit cu adevarat ca " parintele arheologiei crestine".

Catacombe mai putine si mai mici, cu cimitire crestine subterane, se afla si in alte parti ale lumii crestine, in afara de Roma; in Italia la Neapole, in Sicilia la Siracusa, la Palermo, Agrigento, Catania, Insula Malta, in Grecia, in Africa de Nord, la Sallakta si Hadrumet, in Ungaria, in Franta, etc.

Un fel de necropole subterane s-au descoperit si la noi, in cadrul Complexului Arheologic de la Basarabi, unde parte din galerile sapate in dealul de creta in cursul secolului X contin morminte.

Cimitirele crestine la suprafata pamantului exista inca din epoca pesecutiilor, mai ales in regiunile unde nu puteau fi sapate catacombe sau hipogee, dar ele incep sa se inmulteasca din secolul IV inainte, de cand catacombele sunt parasite ca locuri de inmormantare. Avem atat morminte izolate cat si cimitire comune. Cele mai multe sunt formate din morminte individuale, dar unele sunt sapate si in forma de put in adancimea solului, cu mai multe loculi dispuse in etaje, ca si in catacombe si zidite in caramida. Sicriele se faceau din lemn, metal si piatra sau marmura. Uneori gasim sarcofage asezate la suprafata solului, unele fiind adapostite de un mic acoperis in forma de baldachin sprijinit pe mici coloane sau stalpisori de piatra si numite tegurium sau ciborium. Unele din aceste vechi sarcofage constituie monumente interesante ale sculpturii in piatra, prin maiestria cu care sunt impodobite.

Cimitirele comune se formeaza la inceput tot in jurul bisericilor cimiteriale ridicate deasupra mormintelor de martiri sau continand moaste de martiri. Cimitirele erau de obicei impresmuite cu zid, iar pe mormite se puneau, dupa obiceiul pagan, stele funerare cu inscriptii dintre care unele sunt de mare importanta istorica, arheologica sau artistica.

Dintre cele mai vechi cimitire crestine sub divo, pastrate pana azi, amintim pe cele de la Roma, cimitirele formate in jurul mormitelor Sfintilor Pentru si Pavel, unul la "criptele vaticane", altul pe Via Ostia, de la Manastirine si arusinae, langa Salone, de la Nola in Calabria, de la Sirmoium in Polonia, Mitrovita in Serbia de azi, de la Porto gruara in Italia, langa Venetia, descoperit in 1873, de la Gallia, altele la Autun si Tours, unde a fost inmormantat Sfantul Martin, la Korykos in Nisauria, la Dana si in Irlanda;numeroase sunt insa mai ales in Africa de Nord, unde ele poarta denumirea de areae : la Cartagina , la Cherchel si Tipassa.

Cele mai multe sapate in teren stancos, iar unele au si monumente funerare peste morminte care stau la originea bisericilor cimiteriale de mai tarziu sunt importante mai ales pentru numarul mare al paracliseelor funerare pe care le cuprind, sunt vestitele necropole de la El-Bagawat, Sfanta Mina, Baouit si Akhman, in Egipt. Asemenea cimitire vechi, din epoca paleocrestina, ca si cele de mai tarziu, s-au descoperit in ultima vreme si pe teritoriul romanesc de azi, mai ales in Dobrogea : la Mangalia, cimitir din secolele IV - V, Piatra Frecatei pe dealul Draca de la Satul Nou, langa Ostrov, judetul Constanta.

La inceput cimitirele comune se formau tot in afara oraselor, deoarece vechea interdictie a tablelor romane, de a inmormanta inuntrul oraselor, ramane inca in vigoare, fiind reinoita de Adrian, Diocletian si Justinian. Cu toate acestea cimitirele patrund cu incetul inuntrul oraselor, pe urma moastelor de morti; in secolul VI gasim cimitire in incinta Romei. Catre anul 800 imparatul Leon anuleaza orice interdictie in alegerea locului de inmormantare dau in amplasarea cimitirelor care pot sa fie in interiorul cat si in afara oraselor. In Apus, primul sinod din Braga la anul 563, permite inmormantarea in jurul bisericilor parohiale si chiar in atrimul sau in porticul lor.

In Rasarit, desi Justinian reinoieste interdictia pentru ingroparea mortilor in biserici, pe urma martirilor, incepura a fi inmormantati in biserici mai intai imparatii, apoi episcopii iar mai tarziu, clericii in general si cititorii bisericilor, staretii de manastiri si chiar laicii cu diferite merite bisericesti. Cat priveste restul credinciosilor, cautau sa fie ingropati macar aproape de biserca si de aceea mai toate cimitirele vechi se formeaza in jurul bisericilor.

Cu timpul se ingaduie din nou familiilor celor distinsi sa-si faca cimitire particulare sau familiale, desi unele sinoade apusene tarzii au cautat sa interzica. Mormintele acestea sunt de obicei incadrate in monumente funerare, ridicate peste ele dupa modelul celor pagane, ridicate peste mormintele eroilor, avand in general forma de constructii circulare sau octogonale. Unele din mausoleele pastrate pana azi constituie monumente pretioase ale vechii arte funerare.

Cimitirele comune au ramas insa regula generala si ele au continuat a se forma si dezvolta mai departe in jurul bisericilor data fiind dorinta crestinilor de a fi inmormantati cat mai aproape de locul pe care se aduce necurmat Sfanta Jertfa atat pentru vii, cat si pentru cei morti. Vizitarea mormintelor, aducerea aminte de cei morti si inaltarea rugaciunilor de mijlocire pentru ei erau astfel inlesnite celor care frecventau locasul sfant. Legile civile si bisericesti au asigurat in Evul Mediu inviolabilitatea mormintelor si a cimitirelor. Imparatii au extins, in vechime, dreptul de azil al bisericilor si al cimitirelor, iar violarea mormintelor era privita ca sacrilegiu si pedepsita aspru, atat de legile civile cat si de canoanele bisericesti.

In Apus Carol cel Mare a interzis arderea cadavrelor, care ramasese inca in uz in unele locuri dar din a doua jumatate a secolului al XVIII - lea incoace, crematiunea a fost restabilita, legislatia cimitirelor si obiceiurile funerare, lasate pana atunci in grija exclusiva a Bisericii, au inceput sa fie reglementate de catre stat. Cimitirele incep din nou a fi mutate la periferia oraselor, continuand ramane in jurul bisericilor mai mult in asezarile rurale. Cimitirele urbane au excelat in general prin grija cu care au fost amenajate si impodobite mormintele personalitatilor ilustre ingropate in el. Dorinta de a perpetua amintirea acestora a facut ca mormintele lor sa fie insemnate si impodobite cu diverse monumente comemorative, dintre care unele reprezinta opere de valoare ale artei funerare crestine, datorate unor scluptori celebrii. Incadrate in spatii verzi si flori, acestea au facut din cimitirele respective adevarate parcuri de recreatie si muzee de arta in aer liber. Amintim printre acestea cimitirul Campo Santo din Geneva, Campo Santo din Milano, cimitirul Pere-Lacaise, din paris, la noi cimitirul Belu din Bucuresti.

Cimitirul ramane in tot cazul un loc venerabil pentru noi crestinii, locul unde odihnesc mortii nostrii si in care noi ne indeplinim datoriile religioase sau rituale traditionale fata de el. Caracterul lui de loc de cul se vede si din ceea ce in unele biserici exista si o slujba de sfintire a cimitirului nou.Cimitirul putem spune ca este locul pentru comemorarea familiei, rudelori, prietenilori celori decedati. In societatile cu o prosperitate mai ridicata, s-au infiintat si cimitire pentru animale de casa, ca de exemplu pentru pisica, caine, pasari, etc. Cimitirele sunt deobicei asezate in jurul bisericii sau in locuri unde pentru mult timp nu se va construi alte constructii.

Pentru desfasurarea ceremoniei de inmormintare, in multe cimitire sunt construite capele, unde se desfasoara marea parte a comemorari in cinstea persoanei decedate. Cimitirile din orase mari au in dotare o morga sau chiar si un crematoriu. Mormintele sunt dupa religie, constuctie si forme, in foarte multe feluri construite.