Porticul, care purta la inceput numele constructorului atenian Peisianax, dupa ce a fost pictat de vestitul pictor Polygnotos, si-a schimbat denumirea in stoa poikilé (porticul pictat). Aici, prin urmare, a inceput Zenon sa predea filosofia discipolilor sai.

Cu stoicismul isi face aparitia o doctrina care s-a bucurat de un mare rasunet si de o influenta dintre cele mai durabile si de sansa de a fi avut o serie de reprezentanti ilustri: Zenon din Cittium, deja mentionat, intemeietorul scolii stoice, sistematizata de Cleanthes din Assos (331-232 i.Hr.) si de Chrysippos (Hrysip) din Soloi (277-210) sau (281-208 i.Hr.).

Stoicismul raspunse initial atmosferei specifice epocii elenistice. Orasele-state se destrama. Stoicismul se adreseaza individului constrans sa vietuiasca in contextul marilor state elenistice. Stoicismul initial se caracterizeaza prin rigorism etic, tendinte individualiste si cosmopolite. Elenismul inclina in mod definitiv spre individualism, deoarece constiinta se afla singura in fata destinului sau.

In mijlocul vietii politice si sociale, atat de framantate si nesigure, caracteristica cetatilor grecesti dupa constituirea imperiului lui Alexandru Macedon si mai ales dupa repedea lui dezmembrare, aparuse, pentru oamenii de la sfarsitul veacului al IV-lea i.Hr. o adanca nevoie de liniste sufleteasca, singura care mai era posibila pentru ei.

In vartejul evenimentelor exterioare ce rasturnau adesea de la o zi la alta asezamintele publice si situatiile particulare, oamenii mai reflexivi, in lipsa posibilitatilor practice a vreunei rezistente, si cu atat mai putin a unei indreptari, se sileau sa pastreze macar echilibrul sufletesc ca sa nu sufere si pentru a se pune la adapost de vitregia imprejurarilor. Cu alte cuvinte, preocuparile pur etice, de la care se pleca si se dezvolta conceptiile filosofice ale acestei epoci, isi aveau originea in cadrul istoric instabil.

Asadar, disolutia unui imperiu universal conduce la parasirea ideii in sine de universal si aceasta devine un simplu nume, individul si fericirea lui fiind singurul lucru real. Nominalismul stoic isi are obarsia in sugestia pe care o provoaca insesi evenimentele concrete.

Stoicismul a aparut ca o consecinta a nevoii de liniste si de certitudine, de liniste prin certitudine, in una din perioadele cele mai agitate din istoria Greciei antice.

Nesiguranta si instabilitatea sociala au generat sentimentul slabiciunii, al renuntarii; sentimentul demnitatii nationale, al trainiciei virtutilor civice slabeste. Exista oarecare doza de resemnare in conceptia stoica, o fuga din fata realitatii pe care trebuie s-o domini deoarece nu ti-o poti asuma, dar acest fapt ofera izbavirea sufletului.

Morala stoica e dura, prin practicarea careia omul devine independent de circumstante si indeosebi de rangul si situatia sa.

Pe plan filosofic, disperarea, indiferenta si nepasarea vor deveni suporturi ale unor ganditori ca scepticii sau epicureicii. Stoicii vor cauta un remediu in efortul eroic al vointei rationale, libere. Filosofia stoica are preocupari pur etice, de cautare a modului de viata si de realizare a beatitudinii inteleptului, realizarea unei stari sufletesti de echilibru si seninatate numita ataraxie.

Ataraxia, lipsa tulburarii, apatia, absenta durerii si a pasiunilor sunt indemnurile fundamentale ce le vom regasi sub diverse forme in scolile filosofice ale epocii elenistice: stoicismul, epicureismul si scepticismul.

Stoicismul este a III-a mare scoala ce reprezinta miscarea ideilor din perioada elenistica, care a avut o viata foarte lunga (ca scoala), ca de altfel cea epicureica si cea sceptica.

Stoicismul ia nastere, asa cum am mentionat anterior, in secolul al III-lea i. Hr. si dureaza pana catre sfarsitul epocii imperiale romane. Aproape toti marii juristi ai acestei epoci apartin scolii stoice. Dupa cum la sceptici istoria face deosebire intre vechii si noii reprezentanti, si la stoici se deosebesc trei perioade sau trei momente:

- vechii stoici (stoicismul grec)

- stoicii de mijloc (stoicismul mediu)

- noii stoici (noul stoicism al epocii imperiale romane)

Stoicismul s-a mentinut si a ramas pe parcursul celor trei etape ale indelungatei sale istorii, o doctrina unitara, aproape nealterata, cum a conceput-o Zenon din Cittium.

1. Vechiul Stoa (stoicismul grec) a fost reprezentat de Zenon din Cittium

(347-270 i.Hr.). Stoicismul vechi a durat cam de la 300 i.Hr. pana la 150 i.Hr. Initial, stoicismul vechi a promovat o conceptie predominant materialista in filosofia naturii si o gnoseologie senzualista.

2. Stoicismul mediu (de mijloc), prin care se face trecerea de la stoicismul grec la cel roman, este reprezentat de Panaitos din Rodos ( 180-120 i.Hr.), initiatorul lui, Poseidonios (130-50 i.Hr.) si Boethius; dureaza aproximativ un secol, intre 150 i.Hr. si 50 i.Hr., marcand momentul inceputului patrunderii acestei filosofii la Roma.

3. Noul stoicism (roman), din timpul imperiului roman, a fost reprezentat la Roma, in primele doua secole dupa Cristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet si imparatul Marc Aureliu; la Roma a dainuit chiar pana in secolul VI. Este perioada in care se stabilesc unele contacte sporadice ale noului stoicism in noua religie - crestinismul.

In lunga sa existenta, stoicismul a cunoscut, desigur, unele modificari care n-au alterat insa spiritul initial al doctrinei. Astfel, putem constata o accentuare a preocuparilor de ordin moral in raport cu cele de ordin ontologic, gnoseologic si logic.

Aceasta impartire in perioade nu neglijeaza unitatea fundamentala a doctrinei stoice, in care diferentele doctrinare de la un autor la altul aproape dispar. Este aceeasi si conceptia despre legea eterna, riguroasa a naturii si principiul etic de conformitate cu natura rationala a omului ca singur criteriu al actiunii noastre morale.

Trebuie numai semnalata diferenta dintre stoicismul grec in care accentul cadea indeosebi pe logica si pe fizica, deci pe o conceptie teoretica fata de care principiile etice nu apareau decat ca un corolar si stoicismul roman care, in cultura tarzie a Romei imperiale, in mijlocul stralucirii si al nevoilor, a nenorocirilor de tot felul, ia mai ales caracterul unor reflexiuni morale in care individul isi cauta o salvare. Si, de aici, inca o diferenta: in timp ce stoicismul grec poate fi caracterizat cu Hegel, ca un orgoliu al ratiunii, stoicismul roman se apropie din ce in ce mai mult, prin adancul sau sentiment de umanitate, prin teza ca toti oamenii sunt frati, ca ei trebuie ajutati prin mila, conform preceptelor crestinismului care s-a putut raspandi in aceeasi lume si epoca si din aceleasi nevoi ale ei. In ce priveste actiunea politica, unii stoici aspirau sa devina, la sfarsitul secolului I d.Hr., opozanti, un fel de dezidenti impotriva regimului imperial roman.

Un eveniment judiciar a putut favoriza patrunderea stoicismului in perioada romana: in 156 i.Hr., Senatul roman condamna - pentru acte de jaf - Atena la plata unei amenzi in valoare de 500 de talanti de aur. Pentru ameliorarea sanctiunii, atenienii trimit la Roma o delegatie formata din trei filosofi: scepticul Carneade, peripateticianul Cristolaos si stoicul Diogene din Babilon. Dar vizita la Roma a oferit celor trei filosofi prilejul de a lua contact cu tineretul roman si de a-l initia in tainele doctrinelor curente: sceptica, epicureica si stoica.

Inca din secolul al IV-lea i.Hr. s-a desenat in filosofia greaca un mod diferit de acela al Academiei lui Platon ai al Lyceului lui Aristote, a rolului filosofiei si a functiei filosofului, schimbare a problemelor de interes. Fizica si metafizica nu mai retin acum interesul filosofiei.

In locul stiintei si vietii sociale (caci regimul absolutist monarhic al epocii elenistice impunea filosofilor o atitudine de neutralitate, de renuntare si retragere din viata politica, in locul chestiunilor privind raportul individului cu colectivitatea, filosofii separa politica de etica, filosofia se intereseaza de problemele morale ale individului spre a-i da un ghid de comportare care sa-i poata procura linistea sufleteasca.

Filosofiile epocii elenistice sunt filosofii individualiste si consolatoare, nesatisfacute de solutiile filosofice propuse pana acum si fara a se interesa in mod deosebit de angrenarea omului in viata sociala.

Grija pentru comportament, pentru a face mai tolerabila viata in conditiile ei concrete pe care ganditorii vremii le ocolesc cu prudenta, fara a se intreba macar daca ele ar putea fi schimbate, este trasatura dominanta a gandirii grecesti in epoca elenistica.

Filosofia se adreseaza tuturor, ca orice om poate fi interlocutorul filosofului. Toate aceste trei scoli filosofice aveau in comun scopul de a asigura omului seninatatea sufleteasca; deci proeminenta problemelor etice asupra tuturor celorlalte probleme pe care le-ar fi putut dezbate filosofia.

Doctrina stoicismului - marele curent filosofic al elenismului - a absorbit numeroase elemente ale filosofiei antice, ramanand totusi de o perfecta coerenta. Pentru Zenon si continuatorii sai (Cleanthes si Chrysippos), filosofia cuprinde trei discipline corelate dar si independente - logica, fizica si etica.

In geneza filosofiei stoice putem recunoaste actiunea unui model biologic: filosofia e comparata cu un organism animal, logica reprezentand scheletul si musculatura, fizica - sufletul, morala - carnea. O alta apropiere o fac stoicii cu un camp purtator de roade, in care logica este gardul ce inconjoara campul, etica este recolta, iar fizica solul sau copacii. Mai asemuiesc filosofia cu o cetate bine aparata cu ziduri si carmuita de ratiune care ii asigura lumii coerenta si devenirea. O alta comparatie folosita de stoici pentru filosofie este aceea cu un ou: coaja este logica, pe urma vine albusul care-i etica, iar galbenusul este fizica.

Impartirea filosofiei in trei parti dateaza, dupa cat se pare, de la Xenocrate si ea a devenit clasica: pe ea o accepta atat stoicii cat si epicurienii, care numesc logica cu numele de Canonica.

Nici una dintre aceste parti, spun unii dintre stoici, nu-i independenta de alta, ci toate tin impreuna si expunerea lor o faceau combinand cele trei parti. Altii aseaza pe primul loc logica, pe al doilea, fizica si pe al treilea etica. Printre cei care procedeaza asa sunt Zenon si Chrysippos. Alti stoici incep cu etica sau cu fizica. Cleanthe deosebeste nu trei, ci sase parti: logica (dialectica si retorica), etica, politica, fizica, teologia. Aceste parti ale filosofiei - fizica, etica si logica - sunt numite de Apollodoros locuri comune; Chrysippos, in prima carte a operei sale Despre ratiune si in prima carte a Fizicii sale si Eudromos le numesc specii, iar altii genuri.

Filosofia a fost definita ca practica a intelepciunii, ca arta de a fi fericit, ca stiinta a vietii. Uneori insa ea a fost foarte putin distinsa de stiintele particulare, sau a fost confundata cu pura eruditie. Aceasta confuzie a fost favorizata nu numai de gustul perioadei elenistice prin eruditie, dar, mai cu seama, de stoicism, cand Chrysippos a inclus in cadrul studiilor sale, numite filosofice, diverse stiinte si arte, precum gramatica si muzica. Definind filosofia ca stiinta a lucrurilor divine si umane, Crysippos i-a atribuit un domeniu dificil de delimitat. Astfel, cuvantul filosofie pierde orice semnificatie precisa. Stoicii defineau intelepciunea ca o stiinta a lucrurilor divine si umane, iar filosofia ca un efort spre virtute.

Urmandu-l insa pe Zenon, stoicii ortodocsi distingeau trei ramuri ale filosofiei: logica, fizica ti etica, diviziune care era justificata dupa anumite criterii: logica era, asadar, o parte a filosofiei; aceasta idee s-a clarificat in special prin polemicele pe care le-au purtat cu peripateticienii mai noi, logica fiind conceputa in acceptia stoicilor ca instrumentul intregii filosofii.

Datorita panteismului lor, stoicii sustineau ca toate partile intregului sa fie in raporturi uniforme si egale cu unitatea careia ii sunt subordonate; ei au ajuns la concluzia ca nici una dintre parti nu ar avea prioritate asupra celorlalte si ca in fond ele formeaza o unitate. Prin urmare, exista o legatura de natura intre logica, fizica si etica. Ideea aceasta, a unitatii stiintelor, era la baza acestei clasificari, dar nu din motive pur logice, ci ca rezultat al conceptiei lor generale filosofice.

Intr-adevar, pentru inteleptul stoic, cele trei parti ale filosofiei reprezentau trei virtuti. Cu aceasta capata un sens definit afirmatia stoica, anume ca inteleptul traieste in acord cu natura, iar aceasta formula generala are astfel un caracter teoretic.

Daca filosofia la grecii perioadei clasice ingloba aproape toate stiintele, in epoca elenistica ea incepe sa se desprinda de celelalte stiinte si se preocupa mai mult de problema moralei, a scopului si a sensului vietii. Centrul gandirii filosofice a ramas tot la Atena, important centru economic si politic. Interesul fata de logica si fizica este subordonat interesului pentru etica, in al carei serviciu stau primele doua. Caci scopul omului nu este cunoasterea teoretica, ci gasirea solutiilor ce se impun problemelor sale de viata. Adevaratul scop al vietii omului este fericirea - care poate fi atinsa numai urmand calea naturii; caci natura si viata trebuie sa fie conforme ordinei desavarsite guvernata de divinitatea imanenta a lumii, bazata pe principii rationale, care domneste in Univers. Intelegerea acestei ordine constituie insusi punctul de plecare al intelepciunii si virtutii.

Filosofia stoica se adreseaza perceptiilor comune tuturor oamenilor si sensibilitatii maselor. O gandire opaca pentru omul simplu este socotita de catre stoici ineficienta. De aici si claritatea impecabila a formularilor, lipsa unui limbaj diferit de cel obisnuit, care este o caracteristica a stoicilor.

Ganditorul stoic este un pasionat al modalitatilor silogistice, din care face o adevarata gimnastica a inteligentei meditative. Gandirea stoica are o finalitate etica. Vechii filosofi meditau mai mult decat citeau. De aceea si tineau atat la faptul concret. Astazi se citeste mai mult decat se reflecteaza. Noi nu mai avem filosofii, ci numai comentarii!

Filosofia stoica capata o noua functie, cea de purificare si salvare morala si devine o chestiune de supravietuire, de mantuire individuala, salvare a constiintelor tulburate si infrante, care cautau alinarea, repausul si un reazim intr-o credinta. Filosofia stoica are o functie terapeutica pentru sufletul uman greu incercat de vicisitudinile vietii din perioada elenistica. Etica stoicismului vechi reflecta anumite conditii specifice etapei elenistice exprimand refugiul intr-un ideal iluzoriu.

Filosofia stoica ne infatiseaza una dintre cele mai impresionante incercari ale gandirii antice de a concilia respectul autonomiei interioare (virtutea si fericirea depind de opinia pe care noi o avem asupra lucrurilor) cu exigentele unei morale sociale: filosofie a pasivitatii de inspiratie filantropica si cosmopolita, dar marcand, in cele din urma, sub actiunea unui impuls realist, o atenuare a acelei atitudini de retragere si abtinere orgolioasa, impusa mai mult de exigentele logice ale doctrinei.

Centrul de greutate al teoriei stoicilor se afla in domeniul eticii. Cunoasterea omului, a virtutilor si indatoririlor proprii inteleptului tinde sa devina preocuparea si menirea principala a filosofiei. Fara a fi neglijat cercetarea in domeniul fizicii si al logicii, acestor doua discipline li se acorda un rol auxiliar, subordonat reflexiei etice; un rol auxiliar totusi nu lipsit de importanta, intrucat Zenon - de altfel ca si Epicur - a considerat teoria morala ca indisolubil legata de o teorie asupra naturii (fizica), precum si de o teorie asupra cunoasterii si gandirii care sa poata stabili posibilitatea si conditiile adevarului.

Am fi tentati sa asociem filosofia stoica directiei naturaliste, daca - asa cum vom vedea - fizica pe care o preconizeaza nu ar capata in cele din urma trasaturile unei metafizici speculative, impregnate de misticism. In secolul al III-lea i.Hr., ca urmare a crizei in care intrase societatea antica din Grecia, tendintele filosofice mistice se manifesta tot mai accentuat, reflectandu-se si in stoicism. Aparuta intr-o perioada de criza a poliseei antice, prin efortul de a realiza un echilibru intre tendinta individualista si cosmopolitism, teoria stoica reprezinta de fapt o noua ipostaza a acelei filosofii a armoniei interioare initiata de Socrate si continuata de micii socratici, hedonistul Aristip din Cirene (c.435-c.360 i.Hr.), cinicul Antistene (c.435-c.370 i.Hr.), Euclid, Phedon, s.a. Stoicismul insa va atenua excesele individualiste ale filosofiei cinice si cirenaice.

Stoicismul a devenit ideologia statului universal, cosmopolit, visat de Alexandru Macedon.

Stoicismul se bazeaza pe o ampla viziune asupra universului si ofera un intreg corpus teoretic sufletului insetat de adevar: logica, fizica si etica.

Daca stoicii nu recunosc autoritatea vreunui rege, ei au un magistru; si cand, dupa cinci secole de la fundarea scolii, Epictet se va intreba: Cine ne invata filosofia?, raspunsul va fi: de a medita si a practica dogmele lui Zenon.

1. ZENON DIN CITTIUM

Zenon din Cittium

a) Viata

Scoala stoica deriva dintr-o scoala precedenta, numita a cinicilor, reprezentata mai ales de Antistene (c.435-c.370 i.Hr.), intemeietorul scolii cinice, care a avut intre discipolii lui pe faimosul Diogene din Sinope (c.412- 323 i.Hr.), care se zice ca, in cautarea binelui suprem umbla prin Atena ziua in amiaza mare cu un felinar aprins, pentru a gasi un om virtuos, iar cand odata Alexandru Macedon l-a intrebat ce-si dorea cel mai mult, i-a raspuns ca nu dorea decat ca Alexandru sa se dea la o parte ca sa nu-i faca umbra. Diogene, pentru a atrage atentia asupra atitudinii sale de respingere a lucrurilor materiale a locuit o perioada scurta de timp intr-un butoi. Antistene a fost la inceput discipolul sofistului Gorgias si apoi al lui Socrate, dar s-a mentinut intr-un fel de antagonism cu ceilalti discipoli ai acestuia, in special cu Platon. Pentru cinici, virtutea este singurul bine si consta in modestie, in infranare, in multumirea cu putin. Pentru ei, urmarirea placerii nu era o simpla distragere, ci o forma a raului.

Inteleptul cinic nu are aproape nici o trebuinta si dispretuieste ceea ce doresc oamenii de rand; el urmeaza nu numai legea virtutii, fara a lua in considerare celelalte legi pozitive. Astfel, el nu este strain in nici un loc; el este cosmopolit, cetatean al lumii sau al universului. Conform acestor idei, cinicii dispretuiesc toate legile si obiceiurile dominante, ei au o atitudine negativa fata de stat, si tintesc sa dezlege pe cetateni de lanturile care ii leaga de el, reintorcandu-se la simplitatea primitiva a starii naturale.

Devenind extrem de antisociali , ei manifestau un mare dispret fata de semeni, primind numele de cinici. Numele cinic provine, probabil, dintr-un termen grecesc hynikos care descria comportamentul lor ursuz si arogant si insemna "ca un caine". Desi unele idei ale filosofiei cinice, cum ar fi respingerea materialismului si a ingaduintei prea mari fata de sine sunt considerate laudabile, cinicii au mers cu ideile lor pana la extreme. Diogene si ceilalti cinici respingeau bunurile materiale si duceau o viata de cersetori. Ei nu aveau timp pentru relatiile umane obisnuite si nu se achitau de indatoririle civice. Influentati probabil de metoda de argumentare socratica, ei au ajuns foarte nerespectuosi fata de altii. Cinicii si-au castigat reputatia de a fi asemenea cainilor, insa Diogene insusi era poreclit Cainele, iar pe mormantul sau a fost ridicat un monument de marmura, pe care era sculptat un caine.

Unele idei ale filosofiei cinice au fost adoptate de alte scoli de gandire. Conceptia social-etica initiata de Antistene preconiza indiferenta fata de normele convietuirii sociale, propagarea unei austeritati extreme. Cinici se conduceau dupa maxima: Sa traiesti conform naturii !, preluata de stoici.

Dupa ei, binele sta in autarhie (independenta indivizilor fata de toate conventiile sociale, considerate ca straine naturii) realizata prin restrangerea nevoilor la minimul necesar pana la nivelul primitivitatii. Socrate a dus o viata simpla, Antistene o viata austera, iar Diogene a dus o viata ascetica. Conformandu-se impulsului dat de filosofia socratica, hedonistul Aristip din Kyrene (c.435-c.360 i.Hr.) si cinicul Antistene au pus bazele unor scoli divergente, in numele aceluiasi ideal al autonomiei interioare; conceput insa, cu deosebire la cinici, in spiritul unei totale indiferente fata de ordinea constituita. Emblema lor era un caine.

Scoala stoica se leaga de scoala cinica, este o subliminare a ideii fundamentale a cinicilor. Cercetarea intelesului si conditiilor necesare armoniei si libertatii interioare va continua sa ramana in centrul preocuparilor specifice celor doua mari scoli din perioada elenistica - stoicismul si epicureismul: intr-un cadru teoretic cu implicatii si elemente noi, menite a atenua excesele individualiste ale filosofiei cinice si cirenaice.

Figura intemeietorului scolii si doctrinei stoice ne-a fost infatisata de Diogene Laertiu in capitolul VII al lucrarii sale Despre vietile si doctrinele filosofice. Si tot Diogene Laertiu ne-a trasat si un portret fizic al lui Zenon: Era de o statura foarte inalta si de o constitutie foarte fragila. Avea o culoare aramie a fetii care-i atrasese porecla de ramura de vita egipteana.

Timotheos din Atena spune in cartea lui Despre vieti, ca avea gatul aplecat intr-o parte, iar Apollonios din Tyr afirma chiar ca era uscat, foarte inalt si brunet; de aceea unii il numeau ramura de vita egipteana, cum ne informeaza si Chrysippos in prima Carte a Proverbelor lui. Avea pulpele picioarelor groase, dar era firav si slabut. Din aceasta pricina, spune Persaios, concetatean si discipol al lui Zenon, cu care traia intr-o casa, in Amintiri de la banchete, refuza cele mai multe invitatii la mese. Se povesteste ca-i placea sa manance smochine verzi si sa stea la soare.

Zenon, fiul lui Mnaseas, sau al lui Demeas e originar din Cittium si a fost o personalitate aparte. Barbat inalt si uscativ, cu o fata maslinie si crispata, ducea o viata cumpatata, dispretuind mai intai de toate ingamfarea si luxul. Se spune ca dojenea scurt si departa din jurul sau pe tinerii care nu aveau alte preocupari decat goana dupa bogatii si functii. Era cumpatat in vorbe si in fapte, exigent cu cei din jur. I se atribuie multe cuvinte de spirit. Astfel, celui care vorbea prea mult obisnuia sa-i spuna: Urechile ti s-au contopit cu limba sau Motivul este ca sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin.

Zenon era fenician de origine, om extreme de active si intreprinzator, de o vointa inflexibila si imperativa si era parca destinat sa dea viata unei doctrine in care efortul voluntar, actiunea voluntara, natura simpla si viguroasa sa reprezinte coordonatele fundamentale initiale.

Zenon, fiul lui Mnaseas, a consultat oracolul ca sa stie ce trebuie sa faca ca sa ajunga la cea mai buna viata, iar raspunsul zeului a fost ca trebuie sa ia culoarea mortilor. Intelegand ce insemna aceasta, a inceput sa citeasca pe autorii vechi.

Demetrios din Magnesia, in lucrarea sa, Omonomii, spune despre el ca, pe cand Zenon era inca baiat, tatal sau, Mnaseas, care se indeletnicea cu negotul, ca negustor, in calatoriile sale de afaceri se ducea adesea la Atena, de unde ii aduse intr-o zi fiului sau carti din operele socraticilor, ceea ce desteapta pasiunea lui Zenon pentru filosofie. Apoi, adesea tatal sau ii aducea de la Atena multe carti ale celor din cercul socraticilor si, astfel, el se instrui inca inainte de a-si parasi locul natal, oraselul Cittium din insula Cipru.

La inceput, Zenon a urmat indeletnicirea tatalui sau, negustoria. Calea pe care a ajuns Zenon la Crates a fost aceasta: intr-o calatorie a sa din Fenicia, avand o incarcatura de purpura, suferi un naufragiu langa Pireu. Avea atunci douazeci si doi de ani (dupa alte pareri treizeci). In naufragiu isi pierde toata averea. Ajungand la Atena, se aseaza in dugheana unui librar. Fu asa de incantat, citind cartea a doua a Amintirilor din Xenofon, incat intreba unde se puteau gasi oameni ca Socrate.

In acel moment, Crates tocmai trecea pe acolo si librarul i-l arata, spunandu-i: Urmeaza pe omul acesta! Din acea zi deveni elevul lui Crates, se atasa de Crates cand a dat o definitie a scopului si arata, in toate privintele, o puternica inclinare pentru filosofie, desi era sfios pentru a-si insusi nerusinarea cinicilor. De la varsta de 22 de ani (dupa alte pareri de la 30), s-a dedicat in intregime studiilor. A avut ca prim profesor pe Crates Cinicul. La Atena catva timp deci a devenit si a fost discipolul filosofului cinic Crates. In acest interval de timp, Zenon a scris lucrarea Republica, despre care unii afirma sau spun, in ras, ca ar fi scris-o pe coada cainelui, ironie care se refera la Scoala cinica (nume derivate din cuvantul kynikos = caine), de care stoicismul este puternic influentat in etica sa practica. Dupa ce a urmat invatatura lui Crates, curand l-a parasit si fu discipolul filosofilor Stilpon si Polemon, timp de douazeci de ani.

In legatura cu aceasta se povesteste c-a spus: Am facut o calatorie fericita cand am suferit naufragiul pe care ar fi spus-o cand era cu Crates. Alta versiune este ca Zenon se afla la Atena cand a auzit ca i-a naufragiat vasul si atunci a spus: Bravo, noroace, ca ma impinge spre filosofie. Sunt insa si unii care spun ca si-a vandut marfa la Atena si s-a apucat de filosofie.

Cand a venit in Grecia, la Atena, Zenon a avut mai mult de o mie de talanti pe care i-a plasat in imprumuturi maritime. Purta banii intr-un copac scobit la un flacon, ca sa-i aiba la indemana pentru nevoile profesorului sau, Crates.

Dupa naufragiul avut, Zenon, se duce la Atena, unde a inceput sa se ocupe de filosofie, considerand-o ca o consolare, ca un sprijin in contra restrictiilor sortii. Zenon, la inceput, frecventeaza la Atena Scoala cinicilor, asculta prelegerile filosofului Crates, dar pudoarea sa innascuta, moralitatea lui, se revolta impotriva vietii vulgare pe care o duceau acestia. Nemultumit fiind de cinici, trece la megarici. Zenon, incepand a peregrina din scoala in scoala, vreme de douazeci de ani, isi deschide propria sa scoala filosofica.

Zenon l-a parasit pe Crates pentru ca timp de 10 ani sa audieze prelegerile filosofului megaric Stilpon si pe ale lui Xenocrate, care era al treilea scolar al Academiei. Se pare ca apoi alti 10 ani si i-a petrecut pe langa filosoful platonician Polemon. Studiind cu Stilpon, a luat legatura cu megaricii, ceea ce, desigur, a avut urmari atat in ceea ce priveste conceptia stoicilor despre dialectica, cat si de problemele logico-gramaticale care au facut obiectul logicii lor. Inrauririle de mai sus care s-au exercitat asupra lui Zenon se vor resimti in filosofia stoicilor. Fire meditativa, el s-a simtit atras de filosofii vechi si mai cu seama de Heraclit, a carui doctrina o va integra mai tarziu in stoicism.

Dupa aproximativ 20 de ani de studiu, a inceput sa predea el insusi lectii sau prelegeri de filosofie, formuland o doctrina noua, ce-i purta la inceput numele. Scoala lui Zenon se numeste stoica datorita unui fapt intamplator.

Intentia lui Zenon era sa formeze cetateni sanatosi spiritual, virtuosi, magistrati integri, barbati capabili de a lupta impotriva viciului si a despotismului, oteliti printr-o conduita a vietii conform cu legile naturii. Aici, Zenon, timp de 40 de ani (dupa alte versiuni 58 de ani), cat a condus scoala stoica, a indrumat tineretul la virtute si cumpatare prin vorba si prin propria sa conduita.

Zenon obisnuia sa spuna ca lucrul cel mai nepotrivit este ingamfarea, mai ales la tineri. Mai spunea ca nu trebuie sa memoram cuvintele si expresiile, ci trebuie sa ne exersam mintea ca sa apreciem folosul celor ce auzim, nu sa le primim de-a gata, ca un fel de mancare bine fiarta si gatita. Socotea ca un tanar trebuie sa se poarte cuviincios, in mers, in tinuta si in imbracaminte. Zenon numea frumusetea floarea cumpatarii sau, dupa altii, cumpatarea floarea frumusetii. Fiind intrebat cum se simte cand este barfit, replica: Ceea ce simte un trimis (al regelui), cand pleaca fara raspuns. Cand Crates il apuca de haine pe Zenon si-l trase de la Stilpon, Zenon i-a spus: Felul cel mai dibaci de a prinde pe un filosof este sa-l atragi prin urechi; convinge-ma deci si du-ma asa, caci daca folosesti violenta, numai trupul meu va fi cu tine, iar sufletul meu va ramane cu Stilpon .

Dialecticianul Palemon, care era asa de putin ingamfat, i s-ar fi adresat lui Zenon astfel: Te-ai strecurat, Zenon, pe poarta din dos, nu-mi scapi neobservat, imi furi doctrinele si le dai infatisare feniciana .

Se spune ca era foarte maleabil, evita contactul cu multa lume, incat se aseza la capatul unei banci spre a fi scutit, cel putin dintr-o parte, de asemenea placere; si nici nu se plimba cu mai mult de doua sau trei persoane. Nu dorea ca cei de fata sa faca gloata in jurul lui. Fiind in jurul altarului din colonada, Zenon ii indemna pe cei prezenti: Daca si voi binevoiti sa va dati in laturi din drum, o sa ma plictisiti mai putin. Zenon manca panite cu miere si bea vin putin, cu buchet fin - asa ne informeaza Diogene Laertiu. Zenon arata cea mai mare otelire si frugalitate; hrana pe care o folosea nu era pregatita la foc, iar haina pe care o purta era subtire.

Zenon, desi era sobru, isi dadea frau liber la petreceri, spunand ca: Si bobul e amar, dar daca-l inmoi in apa, devine dulce, sau ca mai bine sa te poticnesti cu picioarele cat cu limba. Fericirea se realizeaza cu incetul si, totusi, nu-i putin lucru in sine.[3]

Poetul comic Philemon, prin ironiile la adresa lui Zenon, il lauda, fara sa-si dea seama, spune in piesa sa Filosofii:

Lua paine si smochine ca desert si apa,

Filosofie noua el filosofeaza,

Ce foamea invata, discipoli adunand.

In timpul acela, Zenon devenise aproape proverbial. O vorba curenta despre el era: Mai indurator ca Zenon filosoful.

Zenon avea o mare inclinatie spre studiu si rationa cu precizie despre toate lucrurile. Obisnuia sa discute, cu mare grija, cu Philon dialecticianul si sa studieze impreuna cu el.

Avea pe langa el insotitori murdari si zdrentarosi - cand urma scoala cinica, cei care frecventau erau, de regula, cersetori si vagabonzi. Zenon insusi avea o fire posaca si acra si o fata crispata. Era frugal si, sub pretextul economiei, avea o meschinarie de barbar. Daca dojenea pe cineva, o facea pe scurt, fara vorbe multe, tinandu-se la distanta. Zenon era scurt la vorba.

Zenon spunea ca discursurile care se feresc de solecisme si sunt bine talcuite sunt la fel ca monedele de argint alexandrine: frumoase la vedere si bine conturate, la fel ca moneda, dar nu in calitate mai buna din aceasta cauza. Cuvintele de celalalt fel le compara cu tetradrahmele antice care, desi batute neingrijit si grosolan, aveau totusi mai multa greutate decat vorbele cele frumoase.

La inceputul operei Republica, Zenon declara ca educatia obisnuita este fara de folos, apoi si da tuturor oamenilor care nu-s virtuosi epitetele de inamici, dusmani, sclavi si straini unii de altii, parintii fata de copii, fratii intre frati, prietenii intre prieteni. In Republica, Zenon declara ca numai omul intelept poate fi cu adevarat cetatean, prieten, ruda sau om liber, incat, dupa parerea stoicilor, parintii si copiii, daca nu-s intelepti, sunt dusmani intre ei.

Zenon este cel dintai care a introdus cuvantul indatorire, care ar fi creat termenul de datorie si a scris un tratat despre acest subiect, modificand versurile lui Xesiod, astfel: E de isprava si-acela ce-asculta de sfatul cuminte: Iarasi tot bun e si omul ce singur la toate gandeste[4]. Explica acest lucru spunand ca omul in stare sa asculte cum trebuie ceea ce i se spune si sa traga folos, intrece pe acela care descopera ceva singur, caci unul are numai o buna intelegere, pe cand celalalt, dand ascultare sufletului bun, mai adauga si fapta.

Se spune ca Zenon avea obiceiul sa jure pe "capre", intocmai cum Socrate jura pe "caine".

Zenon s-a bucurat de o mare atentie din partea cetatenilor, poporul atenian il cinstea foarte mult, incredintandu-i-se cheile portilor cetatii si fiind onorat cu o cununa de aur si o statuie de bronz. Aceasta din urma cinstire i-au dat-o si cetatenii din orasul lui natal, care au socotit ca statuia lui e o podoaba pentru cetatea lor, iar oamenii din Cittium, care traiau la Sidon, il onorau la fel de mult.

Atenienii i-au decernat o cununa de aur. In decretul dat de atenieni se arata: Intrucat Zenon din Cittium, fiul lui Mnaseas, s-a dedicate de multi ani filosofiei, in cetate, si a trait ca un om vrednic in toate privintele indemnand la virtute si cumpatare pe tinerii care veneau la el ca sa-i invete, indreptandu-i spre ce era mai bine si dand tuturor, prin propria lui purtare, un model de urmat, in deplina armonie cu invatatura pe care o propovaduia, poporul a gasit o cale - cu noroc bun - sa-i aduca lauda lui Zenon din Cittium, fiul lui Mnaseas, si sa-l incununeze cu o cununa de aur, in conformitate cu legea pentru vrednicia si cumpatarea lui, si sa-i ridice un monument funerar in cartierul Cerameicos, pe cheltuiala publica[5]. Acest decret a fost inscris pe doua coloane de marmura, la Academie si in Lykeion, ca toata lumea sa afle ca poporul atenian cinsteste pe vrednici atat in viata cat si dupa moarte.

Tot Diogene Laertiu ne informeaza ca si Antigonos Gonatos, regale Macedoniei, il simpatiza si ori de cate ori venea la Atena, il asculta si adesea il poftea sa vina la el, la curte. Acesta ii purtase o nemarginita stima pentru ca, in ciuda darurilor bogate cu care l-a coplesit si cinstei ce i-o facea invitandu-l cand vizita Atena, Zenon nu s-a aratat nici increzut, nici umilit.

Renumele lui Zenon s-a impus cu fermitate inca din timpul vietii. Cinstea pe care i-o arata regale Antigonos Gonatos, ca si conducerea statului atenian constituie o dovada graitoare a integritatii spirituale a acestui initiator si indrumator al tineretului in tainele universului si fericirii umane.

Faima lui Zenon s-a raspandit repede in toata lumea greaca si din toate colturile ei s-au strans in juru-i discipoli, dornici sa-l urmeze.

Antigonos Gonatos, regele Macedoniei, l-a invitat la curtea lui sa locuiasca cu dansul, ca sa-i invete supusii a practica barbatia si probitatea (adica cinstea, integritatea si onestitatea). In fata acestei situatii, Zenon se scuza fata de Gonatos ca-i batran si octogenar si nu-si mai poate permite nici o calatorie, dar in schimb ii trimite pe doi din cei mai distinsi elevi ai sai, discipolii lui apropiati, pe Perseu Citiul si pe Filonide Tebanul.

Se pare ca Zenon nu prea avea darul vorbirii frumoase, de aceea a fost considerat de adversarii sai ca un badaran ce nu-si poate sustine tezele sale, impunandu-se mai mult cu exemplul vietii sale. Cu toate acestea, a avut un succes enorm in acea vreme. Vorbea intr-un limbaj impur, amestecat cu cuvinte straine.

Toate sursele de informatie confirma ca Zenon a fost un caracter sever, a dus o viata simpla si o morala demna de admiratie. A avut un mare simt al demnitatii. Din cauza acestui stil de viata s-a bucurat de foarte multa consideratie. Mai stim ca regii Macedoniei si Egiptului rivalizau in a-i arata stima si pretuire deosebite.

Nici un ganditor antic nu s-a bucurat de un asa mare prestigiu. Atena insasi era un oras orgolios, dar i-a oferit cetatenia de onoare acestui strain cipriot. El insa a refuzat-o.

Intr-adevar, in acest fel de a fi si in seriozitate, ba chiar pe Zeus si in fericire, Zenon intrecea pe toti; caci era de nouazeci si opt de ani cand a murit si s-a bucurat de o sanatate buna si s-a sfarsit fara nici o boala. Desi a fost debil, slab din punct de vedere fizic, a dus o viata indelungata tocmai pentru ca a trait cumpatat; din cei 98 de ani de viata, peste 50 de ani i-a consacrat studiului si profesarea filosofiei. El a murit, dupa unii autori, in 260 i.Hr., dupa altii, in 264 i.Hr. Persaios spune ca Zenon a murit la saptezeci si doi de ani si ca avea douazeci si doi cand a venit la Atena, iar Apollonios afirma ca a condus scoala timp de cincizeci si opt de ani.

Iata cum a murit Zenon: plecand de la Scoala, s-a impiedicat, a cazut si si-a rupt un deget. Lovind pamantul cu pumnul, repeta versul din Niobe: Uite ca viu, de ce strigi? Si muri pe loc, inabusindu-se singur. Zenon s-a sinucis conform principiilor doctrinei sale. Sinuciderea este considerata de stoici un act de slabiciune sau de lasitate; si nu era nici un capriciu arbitrar; ea este insasi libertatea care se afirma in fata naturii, demonstrand astfel ca ea nu apartine decat siesi, fie ca vrea sa traiasca, fie ca vrea sa moara. Zenon se inversuneaza impotriva lucrurilor exterioare opunandu-le stradania vointei sale libere, nobila si invingatoare. Mai mult chiar, incuviintand prin ratiunea lui, universala ratiune a lucrurilor, el isi afla in acceptarea necesitatii, suprema libertate.

Atenienii l-au inmormantat pe Zenon in cartierul Kerameikos al Atenei, in monumentul funerar construit inainte pe cheltuiala publica, la indemnul regelui Antigonos Gonatos. Din epitaful compus pentru el de Antipatros din Solon, mentionam versul: Zenon acesta-ndragitul (.)/ Drumul spre astri a aflat, cumpatat doar traind. Din epitaful scris de Zenodotos stoicul, elevul lui Diogene, mentionam versurile: Mare-ti cladisi bogatia, gonind bogatia desarta, / Zenon cel grav la chip, spana spranceana avand, / Trudnic ai pus temelia doctrinei barbate si scolii / Ce libertatii i-a fost muma statornica-n veac.

De asemenea, Arhenaios, epigramistul a amintit felul mortii lui Zenon, in "Pammetros", astfel: Vestea se duce ca Zenon muri de-adanci batranete, / Multe patimind masa nevrand a mai lua, / Altii spun ca in pamant cu mana lovind in cadere / Zise: iata ca vin volnic, de ce mai ma chemi ?

Intr-adevar, unii sustin ca asa i-a fost moartea. Zenon n-a tagaduit niciodata ca era cetatean din Cittium si ca atunci cand i s-a scris numele pe coloana sub forma:

Zenon, filosoful, el a cerut sa se adauge cuvintele din Cittium. Se spune ca dupa moartea lui Zenon, Antigonos Gonatos ar fi spus: Ce spectacol am pierdut![6], iar cand fu intrebat de ce il admira, el spune: Din pricina ca toate darurile bogate pe care i le-am oferit nu l-au facut niciodata nici increzut, nici umblat .

b)      Opera

In afara carierei lui didactice, Zenon a scris multe lucrari incepand inca din perioada studiilor la scoala cinica. Opera lui Zenon ar cuprinde, dupa unii, 19 titluri de lucrari. Din opera sa, azi se pastreaza numai fragmente si numeroase titluri, ca Republica, Despre viata in conformitate cu natura omului, Despre pasiuni, Despre datorie, despre lege, Amintiri despre Crates, Despre ratiune, Despre existenta, Despre stil si altele. Din fragmentele pastrate si mai cu seama din operele altor scriitori antici care rezuma aceste lucrari, cunoastem destul de bine doctrina initiata de Zenon.

Din scrierile filosofice ale scolii stoicilor vechi: Zenon din Cittium, Cleante si Chrysippos, s-au pierdut pana la mici fragmente si referate culese si oranduite in epoca moderna in chip exemplar de Johannes von Arnim, Stoicorum veterum fragmenta, in patru volume. Scoala stoica noua, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius ne dau informatii sporadice despre stoicismul teoretic, despre logica si fizica stoica. Mai cunoastem prin Cicero, si stoicismul lui Zenon si Chrysippos care ar fi scris 705 carti (rulouri), pe cand catalogul contine peste 400 de carti, deci e incomplet, din care 311 carti de logica, scrieri etice, etc.

Din punct de vedere literar, opera lui Zenon din Cittium are valoare, dupa unii, mediocre; ea este o proza corecta, fara greseli de gramatica si stil; lipsita de farmecul unei lucrari inspirate, Zenon isi impunea tezele sale mai mult cu exemplele vietii sale. De altfel, ideea de a placea prin forma de redactare nu intra in preocuparile filosofului. Filosofia este, dupa Zenon, o stiinta pentru care sobrietatea este haina cea mai adecvata.

Cei mai renumiti discipoli ai lui Zenon au fost Persaios, fiul lui Demetrios, originar si el din Cittium, Ariston, fiul unui anume Miltiade, din Chios, Herillaos din Catargina, Dionysios Transfugul, din Heracleea, Sphairos din Bosfor, Cleanthes, ilustrul fiu al lui Phanias din Assos, Philonides din Teba, Poseidonios din Alexandria, Athenodoros din Soloi, Zenon din Sidon si altii.

Dupa moartea lui Zenon, spiritul doctrinei va fi continuat de Herilus din Cartagina care va initia o deschidere a stoicismului spre peripateism, iar litera ei va fi marcata de Ariston din Chios, unul din cei mai rigizi si dogmatici stoici care au respins orice incercare de dialog si confruntare cu adversarii.

Cel care trebuie considerat adevaratul discipol al lui Zenon este insa Cleanthes; Stobeu transmite aproape toate ideile filosofice ale lui Cleanthes expuse de el in scrierea "Imn catre Jupiter", scriere care n-a ajuns la noi.

CLEANTHES DIN ASSOS

a)      Viata

El vine din Assos, oras din Asia Mica, in Troada. Se pare ca a ascultat si versurile unui din megarici, nu numai pe ale lui Zenon. A trait in perioada 331-232 i.Hr. El este urmasul lui Zenon la conducerea scolii. Despre el, Diogene Laertiu povesteste ca fiind sarac, la venirea lui in Atena, si cum avea doar patru drahme, a fost obligat sa presteze o munca manuala, si anume, sa scoata apa noaptea si s-o care pentru udarea gradinilor; in schimb, ziua se initia in doctrina stoica. Din aceasta pricina i s-a dat epitetul de Freantles (aducatorul de apa). Chemat in fata judecatii ca sa dea socoteala despre felul in care isi castiga existenta un om viguros ca el, a dus ca martor pe gradinarul din a carui gradina scotea apa si pe negustoreasa pe care o ajuta sa plamadeasca painea, si astfel a fost achitat. Cleanthes ca om era foarte puternic pentru ce de meserie era boxeur, tanar atlet. Si cand nu castiga destul cu boxul, o facea si pe hamalul, descarcand si incarcand noaptea corabii in port, uda gradini, plamadea paini, iar ziua mergea la scoala lui Zenon. Acest mod de viata dovedeste ca a avut o tarie de caracter extraordinara.

Ca ganditor, nu se poate compara cu Zenon. A fost mai lent in gandire. Cleanthes este mai putin interesant ca filosof. La minte era ceva mai incet si vorbea slab. A avut multe antecedente in aceasta privinta. Lui Zenon i se reprosa vorbirea dificila, iar lui Cleanthes i se reprosau vorbirea si gandirea lenta. Cu toate acestea, Cleanthes s-a bucurat de o mare consideratie.

Meritul lui este de a fi mentinut doctrina lui Zenon intocmai. Nici n-a adaugat, dar nici n-a lasat pe nimeni sa ia ceva din ea. Diogene Lauertiu mentioneaza 50 de titluri de lucrari ale lui Cleanthes, printre care se numarau: Despre filosofia naturala a lui Zenon, Despre poet (probabil despre Homer), Despre invidie, Despre dragoste, Despre arta de a iubi, Despre regalitate.

Si in jurul lui Cleanthes s-au grupat stoici. Sa vedem ce joaca un rol asa de mare personalitatea ganditorilor, mai ales a conducatorilor ! Pentru ca toate aceste scoli au un rol in educatia morala. Doctrina fixeaza scopul vietii, dar mai important decat doctrina este exemplul viu, exemplul conduitei de viata. Din acest punct de vedere, multi cercetatori il considera pe Cleanthes ca adevarat discipol.