Punctul, linia, pata si volumul

Punctul, linia, pata si volumul

Punctul

Fara a fi neaparat constient, omul a simtit nevoia transpunerii plasmuirii mintii atat in interiorul locuintei, cat si in afara ei. Atunci cand s-a gandit sa creeze, omul a devenit artist, reprezentand cerul si pamantul asa cum le vedea el, in realitate sau cu ochiul mintii. Ceea ce ne inconjura permanent, cerul, ne copleseste pe fiecare dintre noi prin infinitatea punctelor. Acest spatiu a interesat si a inspirat omenirea. Astronomii au incercat sa le descifreze si astfel s-au descoperit stelele, constelatiile si galaxiile. Exista o corespondenta intre microcosmosul fiintei umane individuale si macrocosmos, conform careia tot ce exista in intregul Univers trebuie sa existe in mod analogic in proportii asemanatoare si in fiinta umana. Astfel, omul, ca faptura a lui Dumnezeu, ca parte a creatiei universale, are cuprins in el, in miniatura, intreg Macrocosmosul.

Membrii Academiei Romane au definit punctul ca fiind elementul fundamental al geometriei plane, reprezentat de intersectia a doua linii (<lat.punctum>,<fr. point>,< it. punto >).

In pictura bizantina punctul a fost folosit cu rol de a vibra suprafata, in reprezentarea elementelor de decor a vesmintelor, a mobilierului, obiectelor de cult si coroanelor imparatesti, pe coada balaurului din ″Tema salvarii″ din pictura exterioara a peretului sudic a bisericii Sucevita, incadrandu-se perfect in peisajul inaltator al scenei redate.

Impresionanta in acest sens este scena ce reprezinta ″Cerul″ din Mausoleul Gala Placida de la Ravenna,″Cerul″ din absida altarului de la manastirea Dragomirnasau ″Cerul″ din cupola pronaosului manastirii Voronet, ctitorie a domnitorului Stefan cel Mare si Sfant, unde stelele ne apar ca niste puncte frumoase aurii, randuite cu mestesug de zugravii anonimi.

Daca privim pe Imparatii Constantin si Elena din scena ″Judecatii de apoi″ de la manastirea Voronet (fig. 34, fig.39), punctele de pe vesminte reprezinta perle, care aduc un plus de stralucire imaginii, creand totodata un ritm si o cadenta compozitiei. Punctele ce sugereaza perlele creeaza o linie verticala, subliniind aspectul impunator, personalitatea si stralucirea coroanei. Perlele sunt ca niste puncte de lumina condensata, care impreuna cu aureola, ajuta la sugerarea luminii necreate specifica picturii bizantine.

Observam ca acelasi efect au si punctele de pe imaginea ce reprezinta tabloul votiv de la manastirea Moldovita si in reproducerea ″Procesiunea arhanghelilor″ din cripta manastirii Humor. Tot in cripta manastirii analizam si imaginea ″Sfintei Theodora″, imparateasa Bizantului. Punctele decorative condenseaza lumina, sugerand a fi necreata, specific reprezentarilor bizantine.

O alta interpretare a punctului, ca loc in care se observa un fenomen de contractie, de concentrare a privirii si a atentiei este cercul cu raza mica, adica medalionul.

In scena ″Iuda inapoind cei 30 de arginti″, pictata in naosul bisericii Sucevita, in spatiul compozitional creat, cercurile cu raza mica, preinchipuind cei 30 de arginti joaca rol de punct si creeaza pe suprafata mesei un ritm specific.

Foarte sugestive sunt de asemenea medalioanele de langa scena ″Inaltarea Domnului″ de la manastirea Dragomirna. Aflandu-se la mare inaltime, in fata absidei altarului si fiind privita de jos, aceasta insiruire de medalioane joaca rolul unei compozitii cu puncte. Medalionul poate fi portret, ornamental sau emblema.

Vorbind despre plastica fatadelor, cercurile cu raza redusa, cu rol de punct, creeaza o minunata decoratie exterioara, asa cum intalnim la ferestrele de la absida altarului, la manastirea Siret.

Raportat la pictura bizantina, punctul poate fi extrapolat, dimensionat la arhitectura ca un mijloc de organizare a unor suprafete, cum ar fi arcele, elementul transformandu-se in punct.

Punctul organizeaza suprafata in pictura bizantina conform celor doua legi principale ale repetitiei si alternantei, pasul pe care il realizeaza punctul fiind definitoriu pentru cadenta si, in final pentru crearea emotiei. Punctul joaca un rol important si in vibrarea sau animarea unor suprafete, devenind astfel accent deosebit de important in intelesul compozitiei, fara de care suprafata nu ar avea expresivitate.

Pe o suprafata linistita contrastul inchis - deschis creeaza accentul asa cum un instrument de percutie intr-o orchestra puncteaza, anima compozitia, creeaza centrul de interes.

Ritmul stelelor pe cer a inspirat pictura bizantina in folosirea punctelor ce pot fi organizate pe un anumit ritm, ca in bolta altarului de la manastirea Dragomirna sau cerul din scena ″Sfantul Ioan″ de la manastirea Voronet.

Prin insasi alcatuirea sa, mozaicul (fig. 46, fig. 47, fig. 50, fig. 51), ca tehnica, este o acumulare de puncte divers colorate si divers vibrate, de o frumusete si expresivitate aparte.

Pe vesminte, la galoane, punctul capata rol de ornament, fie sub forma florala, de cruce, modele geometrice sau simplu, sub forma perlei. In scena ″Sfantul Nichita rugandu-se in fata bisericii″ de pe peretele de vest al Bisericii Arbore, pe vesmantul personajului principal intalnim un adevarat poem de flori si perle ce infrumuseteaza suprafata.

Ar mai fi de amintit aici rolul pe care-l joaca scrisul pe imagine, literele fiind percepute tot ca niste puncte ce vibreaza suprafata la aureola in jurul Pantocratorului (IC - XC), pe rotulus, pe Evanghelie ca in reprezentarea lui Iisus Hristos ca mare Arhiereu (fig. 37) sau chiar ca braurile despartitoare intre scene. Astfel putem spune ca punctul devine scris, ca titluri de scene, nume pentru sfinti sau citate biblice sau mai poate deveni ornament care se poate transforma in fasa (scena ″Harismei″).

O alta aplicare a punctului este curcubeul din jurul Pantocratorului, intalnit si la Maica Domnului Oranta. Aici lumina necreata este sugerata printr-o multitudine de puncte, asa cum de fapt lumina este alcatuita dintr-o multime de fotoni. De aici putem deduce sensul divin al conceptului, potrivit caruia intreaga manifestare, inclusiv fiinta umana este constituita de fapt din lumina (energie) condensata, diferit modulata, situata pe frecvente de vibratie diferite, dar avand ca punct de plecare si mentinere aceeasi sursa Absoluta si Infinita, Supremul Creator, Dumnezeu Tatal.

Linia

In termeni poetici, linia simbolizeaza

″Un cer de stele dedesubt

Deasupra cer de stele

Parea un fulger neintrerupt

Ratacitor prin ele.″

Mihai Eminescu

In definitii academice, linia este :

● figura geometrica continua cu o singura dimensiune, a carei traiectorie este descrisa de un punct material in deplasare sau obtinuta prin intersectia a doua suprafete.

● trasatura simpla si continua (de forma unui fir) facuta pe o suprafata cu tocul, cu creta, cu creionul etc.

● trasatura reala sau imaginara care indica o limita, o directie sau leaga (pe un plan, pe o harta etc.) diferite puncte in spatiu (din lat. < linea >, fr.< ligne > it. < linea >, germ. < linie >).

Aplicatia desavarsita a acestei definitii este o stea cazatoare, urma lasata de o stea cazatoare sau aparitia unui fulger. Dar cea mai simpla definitie a liniei ar fi ca este ″o insiruire de puncte″. Aceasta ar fi definirea liniei, vazuta din punctul de vedere al unui gravor; de exemplu asa era perceputa linia de Van Gogh; sau ″linia este urma lasata de un creion pe hartie″, ar gandi un grafician.

Pentru un pictor linia reprezinta intalnirea a doua planuri diferit luminate, diferit colorate. Astfel linia este privita ca rezultat al suprapunerilor petelor de culoare. Cel care a emis aceasta definitie este Georges de la Tour.

Reprezentativ in aceasta directie este Ucello, in ale carui lucrari liniile apar ca diferenta de lumina si umbra, inchis pe deschis si deschis pe inchis. Din Ucello se inspira Gaugain, care foloseste cu precadere pata clar conturata si diferentiata. In interval de secole modalitatea este aceeasi.

Diferit din acest punct de vedere este modul in care a utilizat Leonardo da Vici linia, abordand ″calea olarului″ - ″sfumato″, prin topirea umbrei in lumina prin mii si mii de planuri, creand o stare de mister, de taina si transfigurare. Acesta este unul din motivele pentru care Mona Lisa, subiect atat de controversat, raspandeste acea aura de mare taina, in spatele ei ascunzandu-se o intreaga lume plina de intelesuri profunde si nebanuite.

In acelasi fel ca Leonardo da Vici s-a folosit si genialul sculptor Brancusi de linii. In aceasta directie putem aminti ca Mestrovici, ca si Michelangelo, a utilizat linia pe ″calea arhitectului″, cioplind din planuri. Cu totul altfel a procedat V. van Gogh care a folosit linia, mai bine spus virgula, pentru rezolvarea picturala, sau Gaugain, care a utilizat pata, sau Seurat, care a pus punct langa punct, creand linii si suprafete. Cezanne a utilizat punctul la fel ca Seurat, intreaga lui compozitie fiind de fapt o mare de puncte.

Liniile in pictura bizantina pot fi de diferite feluri, in functie de suportul pe care se lucreaza. Intr-un fel este in mozaic, unde linia este alcatuita dintr-o sumedenie de puncte, in alt fel este in vitraliu, unde linia este data de firul de plumb si cu totul altfel este cand avem de-a face cu un desen executat pe piatra, marmura, sculptat in lemn sau tesut pe o tapiserie.

O remarca pe care o consider justificatoare este faptul ca rezolvarea liniilor mozaicurilor de la Murano in contemporaneitate este incorecta din punct de vedere al limbajului plastic, deoarece imita tehnica fresca.

De asemenea, in functie de locul unde se afla, rezolvarea liniilor valorice si a suprafetelor din punct de vedere valoric si cromatic imbraca aspecte diferite: daca se afla situata mai sus, linia este mai groasa, iar raportul cromatic este mai mare.

Liniile si petele sunt tratate diferit in functie de tehnica abordata si suportul pe care se executa. Am amintit mai inainte de vitraliu si mozaic. In ceramica intalnim preponderenta petelor de culoare.

La pictura in tempera rezolvarile valorice apar prin suprapunere si juxtapunere, ca si la pictura in ulei. Linia mai este regasita si in texturi, in structuri ale diferitelor materiale.

O particularitate in stilistica artei bizantine, datorata tehnicii, o remarcam in felul de modeleuri ale chipurilor si vesmintelor sfintilor, realizata prin suprapuneri succesive de la inchis spre deschis. Alternanta intr-un ansamblu religios a liniilor si suprafetelor la fresca, mobilier, podoabe, broderii, tapiserii, imprimerii, odajdii (obiecte de cult), catapeteasma, vitralii, sculptura in piatra face ca acest ansamblu sa fie perceput ca un tot unitar. Transpunerile acestor mijloace de comunicare plastica si-au gasit rezolvari diferite, in functie de perioada de timp, de zona geografica, cu particularitati nationale sau regionale. De exemplu, arta Fatima, catalana, greaca, rusa sau din Tarile Romane. Aceasta a impus o diferentiere.

In Grecia, de pilda, datorita faptului ca multa vreme au avut o cultura mistica, rezultatul firesc a fost geometrizarea formelor si un anume academism in pictarea icoanelor si bisericilor.

La noi, romanii, linia este mai simpla, mai domoala, uneori mai naiva.

Putem spune ca linia are un rol deosebit de important, poate cel mai important, in inchegarea unei compozitii. Plecand de la generozitatea spatiilor oferite de arhitectura, pana la detalii (portret, vesminte, peisaj) linia este prezenta pretutindeni.

Insasi delimitarea prin fasa a spatiului care joaca rol de cadru, de rama si care in acelasi timp da ritm peretului, este realizata printr-o linie, de obicei rosie. Aceasta imagine o intalnim la ″Sinaxar″ (fig. 27, fig. 28), fasele dand ritm peretului si incadrand locul unde urmeaza sa se desfasoare pictura. Pe langa incadrarea propiu-zisa a imaginii prin fasa, in organizarea compozitiei linia mai are si alte intrebuintari.

Amintim aici scena ″Bunavestire″, avand ca personaje Fecioara Maria si Arhanghelul Gavriil, in care Fecioara este redata prin linii verticale, linistite, in timp ce ingerul este personaj dinamic, aflat in miscare, iar liniile ce alcatuiesc vesmantul sau sunt agitate, curbate.

Sau in ″Predica de pe munte″ de la Biserica San Marco din Venetia, in care personajul principal, Iisus este redat prin linii cuminti, linistite, in timp ce restul personajelor creeaza un grup de linii rasucite, vibrante, intrerupte.

Mai putem exemplifica rolul liniei in pictura catalana, unde ea contureaza foarte clar personajul, forma fiind mai groasa, mai accentuata, ca in cazul reprezentarii lui Iisus, aducand putin si cu reprezentarea Sfantului Petru de la manastirea Voronet.

De asemenea, ea inchide si forme mari, precum arhitectura, relief, ca in cazul scenei ″Ilie cu carul de foc″ (fig. 35) de la manastirea Voronet, in care linia simpla, dar clara contureaza toate formele, inclusiv muntii. In arhitectura ea este folosita la realizarea coloanelor, a arcelor, suprafetele fiind modulate prin linii drepte, orizontale, verticale, zigzagate sau arcuite, cu ajutorul lor fiind accentuate imagini.

In imaginea ″Sfantul Nichita rugandu-se in fata bisericii″de pe peretele de vest al Bisericii Arbore, liniile linistite, arhetipale ale bisericii contrasteaza sugestiv cu liniile vesmintelor personajului, agitate, care fac sa-I fluture pelerina, sugerand efervescenta spirituala a personajului, aspiratia sa, precum si conflictul interior.

La fel sesizam si in scena ″Rastignirii″, in care emotia si starile conflictuale sunt sugerate de liniile dinamice ale personajelor, in timp ce la scene precum ″Cina cea de taina″, ″Prezentarea la templu″, ″Intrarea in biserica a Maicii Domnului″, ″Intalnirea Mariei cu Elisabeta″ starea de pace si liniste, corespunzatoare subiectului redat, este realizata prin linii orizontale.

Linia este elementul primordial in tot ce ne inconjura, cea care da unicitate si sens suprafetei. In cazul in care liniile sunt frante sau in zigzag acestea creeaza o stare de neliniste privitorului. Mondrian a incercat transpunerea acestei idei, pornind de la studiul in carbune si culoare al unui copac, ajungand la o abstractizare a sa, redand numai ritmurile existente, ritmuri care provoaca stari de tensiune si angoasa.

Orice alaturare de linii creeaza o stare specifica. O padure avand copacii drepti da senzatia de semetie, inaltare si relaxare, datorita faptului ca liniile sunt paralele si dispuse pe verticala. Liniile orizontale creeaza o stare de calm, de pace, datorita echilibrului.

Acesta e rolul coloanelor, din lemn sau piatra sculptate in pridvorul manastirilor sau al bisericilor (coloanele de pe partea estica a manastirii Slatina) sau in ″Judecata de Apoi″ de la Voronet si al vericalelor ferestrelor gotice de la manastirea Probota.

Reflectarea liniilor asemenea copacilor a inspirat pictorii bisericesti, care au creat scene de asa maniera incat sa linisteasca sufletul credinciosului. Exemplificam trupurile sfintilor din ″Judecata de Apoi″ de la manastirea Voronet. Magistral exemplificat in pictura, ritmul creat de linii ne incanta in reprezentarea de pe fatada de nord a manastirii Sucevita, liniile ce figureaza treptele scarii pe care urca muritorii, precum si liniile aripilor ingerilor, ce creeaza o armonie compozitionala odihnitoare, vrand sa sugereze tihna oamenilor virtuosi.

In scena ″Profetii″ (fig. 36, fig. 40) din ″Judecata de Apoi″, detaliu pe fatada de vest a manastirii Voronet, diferenta de atitudine a personajelor este ilustrata prin arcuirea diferentiata a liniei. In partea stanga grupul de profeti sunt redati cu linii simple, paralele, verticale, in timp ce personajul aflat in dreapta imaginii, datorita faptului ca este personaj activ, este desenat prin linii curbate, frante, arcuite, creand o stare de miscare, diferentiandu-se clar de grupul aflat in spatele lui. Prin acest dinamism al liniei el devine personaj central, punct de interes, ochiul fiind spontan atras in aceasta directie si face ca peisajul sa nu para monoton.

Analizand detaliul de pe un arc al Domnului din Monrede, reprezentand un episod din viata lui Noe, intalnim doua feluri de linii: unele ondulate ce infatiseaza intinderile de apa, creand o senzatie aparte, specifica apei, si altele drepte, orizontale si verticale, reprezentand barca cu tot ce contine ea. Este aici vorba de doua stari diferite ale materiei, starea lichida si cea solida, reprezentate clar si distinct prin doua feluri de linii. Ritmicitatea si melodicitatea acestei alaturari de linii creeaza un spatiu de o plasticitate care da nastere emotiei artistice.

Ne vom referi acum la arta manuscriselor, unde linia are o valoare covarsitoare. Daca ar fi sa analizam imaginea ″David ingenunchind inaintea solilor″ din Cartea de Psalmi a lui Anastasie Crimca, aflata la manastirea Dragomirna, putem observa ca aici linia creeaza ritmuri, tesaturi, incepand de la ritmul sulitelor ostasilor, apoi continuand cu valoarea si ornamentarea vesmintelor, a mobilierului, arhitecturii, reliefului, vegetatiei, pana la cea a portretului, fiind realizata cu un ton auriu care ii da pretiozitate, stralucire si lumina.

Liniile curbe intalnite in curba mare, curba absidei, absidiolei sunt generatoare de spatii in incinta lacasului religios. In functie de proportiile dintre plinta, ocnite, inaltimea, grosimea, curbele ocnitelor si fereastra, liniile ce alcatuiesc ansamblul capata valori si semnificatii speciale, creand astfel diferite scari: scara umana, scara elementului si scara monumentului.

De asemenea, linia poate fi privita ca o componenta care da expresivitate detaliului, sugerand umbra, penumbra si lumina prin suprapuneri succesive, degradeuri.

Astfel, in reprezentarea pesonajelor, linia merge atit pe volum, cit si pe anatomie. Din linii se pot forma pete (din grupuri - grupuri de linii), ce dau expresivitate amanuntului, asa cum intalnim la fratii Greco.

In pictura bizantina linia este folosita in detaliu, in special in doua sensuri: pentru conturul formei, in special in umbra si ca ritm de diferite grosimi si lungimi in blicurile de pe vesminte, anatomie, portret. Bogat reprezentata este frunza de palmier, care impresioneaza prin paralelismul liniilor, care creeaza o simetrie ce i-a inspirat pe cei ce au zugravit biserici.

Pe vesmant, intalnim in arta catalana linia grupata, ritmata, ce poate evidentia volumul. Avem exemplificat intr-un detaliu de vesmant, o alternanta de linii de diferite luminozitati, inchis pe deschis si deschis pe inchis si de diferite grosimi. Evidentierea volumului se face cu o linie grupata, rotunda.

Tot pe vesminte, linia poate fi grupata si suprapusa, in zonele luminate de pe vesminte si pentru modelarea anatomica. In pictura lui Dobromir Zugravul aflata la Biserica Episcopala de la Curtea de Arges, din secolul al XVI-lea, reprezentand pe Iisus in postura de mare Arhiereu, se observa modul deosebit de frumos in care este rezolvata problema luminii, prin linii de un ton cald, complementar, grupate, ritmate, in anumite zone ele formand pete de culoare, in special in zone unde se contureaza rotunjimi anatomice (de exemplu genunchiul).

Un ultim aspect, de o importanta covarsitoare in reliefarea rolului de mijlocitor intre Creatie si Creator al picturii bizantine, este folosirea liniei in realizarea portretului, atat pentru a modela parul, mustata si barba, cat si pentru a modela trasaturile fetei, expresia personajului, redand intensitatea trairilor interioare. Aici linia este tratata diferit: este dreapta, ondulata, rasucita, in functie de particularitatile anatomice ale personajului: daca are parul drept, ondulat sau cret; barba si mustata rasucite sau carliontate etc.

Linia este grupata in zonele in care parul este cret, asa cum intalnim la Sfantul Petru; aici linia creeaza o adevarata poezie, fiind grupata in cercuri, avand acelasi ritm in fiecare cerc, precum si in legatura dintre ele. La fel si la Sfantul Nicolae, care are parul ondulat. In reprezentarea Sfantului Ioan Botezatorul liniile de la barba au tonuri diferite, de la inchis spre deschis, in lumina capatand claritate si stralucire.

De altfel, aceasta este si modalitatea prin care este realizata modelarea portretelor bizantine. Prin suprapuneri, de la inchis spre deschis, de linii din ce in ce mai deschise, grupate, alcatuind sau nu pete, efectul final fiind al unei tesaturi, intrepatrunderi de planuri, ajutand astfel la redarea, e drept, in mica parte a ceea ce nu va fi niciodata pe deplin redat, a transcendentei personajelor divine, a luminii dumnezeiesti care izvoraste din ele, a harului care isi are izvorul in insasi Fiinta ce se afla dincolo de forma si de nume: Dumnezeu Tatal.

Putem asadar conchide ca, in functie de starile care trebuie create cu ajutorul lor, liniile pot fi groase, subtiri, continue, centrifuge, centripete (pentru o suprafata calma sau vibrata). O insiruire regulata sau neregulata de puncte poate crea o linie mai mult sau mai putin regulata.

Pata

Pata este portiunea diferit colorata pe un fond de o culoare mai mult sau mai putin omogena ; urma lasata pe suprafata unui obiect de un corp, de o materie colorata, suprafata pe care se intinde o astfel de urma sau substanta care a lasat aceasta urma.

Pata exista pretutindeni in jurul nostru. De la o pata nesfarsita imaculata: cerul senin intr-o zi de vara, de un albastru ametitor sau imensitatea de apa a oceanului caruia nu ii poti vedea marginile la poiana cu iarba verde sau peticele divers colorate ale colinelor sau ogoarelor arate si semanate.Toate acestea le regasim in creatia artistica. Sunt stari si ipostaze pe care le poate crea o pata. Aceeasi pata poate fi linistita, vibrata usor sau mai mult, sau agitata. Privind imaginea unui peisaj, observam ca sunt doua pete : in partea de sus pata mare a cerului, linistita, egala, care creeaza o stare de impacare si, in partea de jos, muntii, o pata mai vibranta care genereaza un sentiment de mister, de usoara agitatie.

La fel intalnim si in ″Mozaicul de la Ravenna″ (fig. 38): alternanta petelor pe vesminte, creand o stare de comunicare intre culori si pete, o tesatura, o intrepatrundere.

Din punct de vedere al reprezentarii luminii, pata de culoare poate juca un rol cu totul deosebit, deoarece aici lumina este nedirijata, ceea ce inseamna ca nu intalnim umbra purtata, ci numai umbra proprie, senzatia de lumina si umbra, precum si volumul fiind realizate cu ajutorul liniilor valorice, a blicurilor colorate.

Pata poate fi simpla, nevibrata, fara blicuri, jucand rol de stilist intr-o orchestra. De obicei, in pictura bizantina ea este rosu purpuriu, vermillon la manastirea Humor sau verde la Biserica Arbore, fiind centru de interes al compozitiei.

In scenele din suita ″Facerii″, cerul este lasat din albul imaculat al frescei, sugerand astfel lumina si creand o senzatie inefabila de ireal. Ritmul compozitional este dat de personajele care se profileaza ca siluete inchise pe acest cer, legea contrastului de valoare fiind aici de o deosebita importanta.

Si in ″Judecata de Apoi″ intalnim acelasi cer alb lasat din stralucirea varului, ca o pata de lumina necreata, de obicei in partea stanga a compozitiei, in zona raiului.

Volumul

Volumul unui corp desemneaza acea propietate a acelui corp de a avea tridimensionalitate, adica intindere de-a lungul a trei axe perpendiculare ce masoara lungimea, latimea si respectiv inaltimea sa (din lat. < volumen, -inis >, fr. < volume >).

Natura de fapt este creata dintr-o sumedenie de forme si volume care se imbina perfect, formand acea armonie pe care artistii cauta s-o redea in lucrarile lor.

Coplesitoare in acest sens, sunt ″Orasele de piatra″ de la Tassilli, adevarate sculpturi in piatra, pe care Creatorul le-a oferit ca model celor care aveau sa devina modelatori de forme sau volume.

Iata cum o coloana de piatra devine un turn. Constructorii au privit-o, au analizat-o si apoi i-au urmat exemplul. Sau cum o colina gratioasa si rotund arcuita devine, prin transpunere, cupola unei bazilici bizantine.

Privind cu atentie fasciculatiile realizate de frunzele palmierului, obeservam ca ele se regasec transpuse perfect in arcele de bolta.