Factori si tendinte in profesionalizarea serviciilor sociale

Factori si tendinte in profesionalizarea serviciilor sociale

Ajutorarea persoanelor aflate in dificultate, in baza valorilor solidaritatii umane si a caritatii crestine este o constanta a vietii comunitare. Fiecare epoca istorica a initiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic si modelului cultural dominant in societatea respectiva. Evolutia formelor de asistenta sociala, de la actiuni caritabile pana la activitati profesionalizate, fundamentate stiintific, a fost conditionata de contextul istoric in care acestea au aparut si s-au dezvoltat. Societatea moderna si debutul erei industriale au generat transformari radicale in privinta conditiilor de viata, a valorilor si mentalitatilor, aducand in prim plan alte probleme sociale si impunand, schimbarea perspectivei de abordare a acestora.

Timp de aproape doua milenii, din zorii crestinismului si pana in secolul al XIX-lea, asistenta sociala s-a practicat in forma actiunilor caritabile, patronate de catre Biserica sau initiate de persoane private, in timp ce interventia statului se rezuma la strategii represive centrate pe mentinerea ordinii sociale. In tot acest interval, asistenta sociala s-a practicat intr-o maniera empirica, nefundamentata stiintific, mai putin sistematica si coerenta, concretizata in actiuni spontane si izolate.

Primul razboi mondial a demonstrat, insa, ca problemele sociale nu se pot rezolva doar pe baza prestatiilor Bisericii sau prin intermediul asigurarilor sociale, destinate anumitor categorii profesionale, sau prin interventia represiva a statului. Acest context a generat o schimbare de optica in analiza problemelor societatii moderne si o redefinire a rolului statului in administrarea complexitatii sociale, care au facut posibila aparitia asitentei sociale ca domeniu distinct de activitate. Transformarile social-politice si culturale specifice societatii moderne au influentat considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate sociala, aparitia si autonomizarea profesiei de asistent social, precum si perfectionarea metodelor de interventie psihosociala.

Asadar, actiunile de tip asistential sunt la fel de vechi precum societatea umana, insa aparitia unei profesii centrate pe "tratarea maladiilor sociale" in mod stiintific si sistematic este un fapt relativ recent. Abia in primele decenii ale secolului al XX-lea s-au creat sistemele nationale de protectie sociala si, implicit, a demarat procesul construirii identitatii profesiei de asistent social. Initiativa, coordonarea si coerenta acestui proces se datoreaza, in mare parte, statului. Obiectivul dezvoltarii asistentei sociale profesionalizate, fundamentate stiintific, a impus initierea unor actiuni pe mai multe niveluri:

educational - dezvoltarea unui sistem de invatamant specializat;

metodologic - initierea unei metodologii a interventiei asistentiale;

institutional - legislativ: crearea sistemelor nationale de protectie sociala (cadrul institutional si legislativ specific);

Nivelul educational: primele scoli de asistenta sociala s-au dezvoltat in S.U.A. (New York, 1900) si, la scurt timp, au aparut si in Europa Occidentala. Tara noastra dispune de o traditie a invatamantului de asistenta sociala, cu rezultate remarcabile in formarea specialistilor. In anul 1929 s-a infiintat Scoala Superioara de Asistenta "Principesa Ileana", cu profil universitar, care a functionat pana in 1949. Dupa aceasta data si pana in 1969 a existat doar invatamant post-liceal de asistenta sociala. In intervalul 1970 - 1990 nu a mai functionat nici o forma de invatamant asistential, in aceasta perioada a regimului comunist, sistemul de asistenta sociala a inregistrat un regres considerabil, activitatea asistentiala reducandu-se, in cea mai mare parte, la punerea in aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice (Florica Manoiu, Viorica Epureanu, 1996: 4-17). Dupa 1990 s-a reinfiintat invatamantul asistential universitar si post-liceal si, in acelasi timp, a demarat procesul de reformare a sistemului de asistenta sociala, a cadrului institutional si legislativ, a practicilor de interventie, a statutului stiintific si profesional al asistentei sociale.

Nivelul metodologic: la inceputul secolului XX, profesia asistentiala s-a practicat in institutiile medicale, serviciul asistential fiind conceput ca un mijloc de eficientizare a interventiei medicale. Faptul ca, initial, profesia asistentiala s-a dezvoltat in relatie cu cea de medic a contribuit la adoptarea unor maniere de actiune mai sistematice si mai eficiente, precum si la formarea limbajului de specialitate. Totusi, asistenta sociala nu-si putea construi identitatea in raport cu asistenta medicala, decat in masura in care isi definea o metodologie proprie. Constructia metodologiei asistentei sociale s-a realizat ca urmare a asimilarii achizitiilor teoretice si metodologice din stiintele sociale si a "stocarii" experientei acumulate in practica asistentiala. Configurarea metodologiei asistentei sociale este legata de numele autoarei americane Mary Richmond care a elaborat primele lucrari de metodologie in domeniul asistential: Social Diagnosis (1917) si What is Social Casework ? (1930). Incepand din al doilea deceniu al secolului XX, asistenta sociala isi asuma ca metoda distincta ajutorul psihologic individualizat (Casework). Astfel, se impune ideea ca ajutorul social trebuie sa fie individualizat, personalizat prin construirea unei relatii dinamice intre asistent si client. Importata din S.U.A. in Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial, metoda casework se va dezvolta permanent pe cele doua coordonate ale sale: psihoterapia si socioterapia. In ultimele trei decenii, metodologia de tip casework tinde sa fie inlocuita, partial, de catre "modelul de interventie in sensul schimbarii", strategie combinata si, la limita, integrala (C. Bocancea, G. Neamtu, 1999: 112). Pornind de la dinamica psihosociala in care se afla clientul (individul, grupul sau comunitatea), asistentul social defineste o serie de obiective si mijloace adecvate procesului de schimbare sociala pe care il crede necesar, construind, in acest sens, un proiect de interventie. Aceasta noua maniera de lucru confera adevarata identitate a asistentei sociale, delimitand-o de alte profesii (asistenta medicala, pastorala, juridica, psihiatrie) intre care exista unele suprapuneri de competente. In raport cu celelalte profesii de tip asistential, asistentul social joaca rolul de intergrator si coordonator al efortului de pastrare si restaurare a normalitatii sociale.

Dezvoltarea actiunilor asistentiale pe dimensiunile amintite a concurat la precizarea statutului profesiei de asistent social. In societatea contemporana s-a realizat o reevaluare a strategiilor asistentiale, a rolului asistentului social si a statutului sau in cadrul comunitatilor. Astazi, operam cu urmatorul concept de asistenta sociala: un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata (C. Zamfir si E. Zamfir, 1995: 100). Scopul fundamental al asistentei sociale este acela de a restaura capacitatea de funtionare sociala normala a clientilor, mobilizand in acest sens resursele umane, materiale si insitutionale existente in societatea respectiva.

Aflata la intersectia mui multor subsisteme sociale, activitatea asistentiala se deruleaza pe urmatoarele coordonate:

economica (vizeaza alocarea unor resurse materiale si financiare);

juridica (se concretizeaza in aplicarea legislatiei referitoare la protectia sociala);

sociala (regizeaza procesele de integrare si reintegrare sociala in plan familial, profesional, cultural, normativ etc.);

psihologica (consta in ajutorul acordat clientilor in vederea formarii abilitatilor necesare pentru a-si rezolva singuri problemele, pentru constructia propriei identitati si recastigarea autonomiei);

politica (influenteaza mediul social si politica sociala).

In vederea indeplinirii atributiilor profesionale, asistentul social utilizeaza diferite metode de investigare si interventie, care se integreaza in strategii executorii (de aplicare a politicilor sociale, de normalizare si control al deviantilor, marginalilor si a-socialilor) sau in strategii creative (de ajutorare a clientilor prin declansarea unor procese pozitive de schimbare sociala).

In cazul strategiilor de executie a politicii sociale, asistentul actioneaza ca un salariat sau chiar ca un functionar, a carui libertate este mult limitata de exigentele functionale ale insitutiei; strategiile inventive, in schimb, pun accent pe dezvoltarea capacitatilor relationale ale asistentului si pe responsabilizarea clientului, trecand pe plan secundar aspectele insitutionale ale relatiei de ajutorare si mecanismele de aplicare ale controlului social.

Indiferent de stilul de actiune rezultat din gradul de libertate pe care insitutia si societatea il acorda asistentului, acesta are nevoie de o metodologie a interventiei sociale fundamentata teoretic pe cunostinte din sfera stiintelor socio-umane - aceasta fiind conditia esentiala a depasirii empirismului si improvizatiei ce au caracterizat multa vreme actul asistential, in favoarea afirmarii profesionalismului in acest domeniu.

Rezumat

Momente ale evolutiei profesiei asistentiale de la empiric la stiintific:

trecerea de la actiunile caritabile la o practica profesionalizata (1900 - 1920);

construirea identitatii stiintifice si profesionale a asistentei sociale:

dezvoltarea invatamantului asistential (1900);

elaborarea unei metodologii proprii (1920 - 1940): casework (sprijin psihologic individualizat); modelul interventiei in sensul schimbarii; dezvoltarea strategiilor de interventie la nivel de grup si comunitate;

implicarea statului in rezolvarea problemelor sociale: a). strategii represive: constituirea unor insitutii si mecanisme de constrangere, specializate in mentinerea ordinii sociale; b). strategii non-represive: actiuni preventive, educative, asistentiale; crearea sistemelor nationale de protectie sociala (cadru institutional si legislativ specific);

precizarea scopurilor, atributiilor si rolului profesiei asistentiale (asistentul social ca agent de normalizare si control social; asistentul social - agent al schimbarii);