Teorie si metoda in asistenta sociala contemporana

Teorie si metoda in asistenta sociala contemporana

Importanta teoriei in practica asitentiala este considerabila pentru faptul ca intelegerea si explicarea corecta a problemelor sociale reprezinta un pas important in rezolvarea lor. Instrumentarul teoretic si metodologic utilizat in asistenta sociala provine din domeniul stiintelor socio-umane, in special din psihologie si sociologie, precum si din sistematizarea practicii profesionale. Fiecare teorie ofera un model explicativ al realitatii socio-umane, propune un anume tip de evaluare si diagnostic a problemelor umane, in functie de care sunt adoptate strategii diferite de interventie asistentiala. Astfel, optiunea teoretica organizeaza, directioneaza si eficientizeaza actiunea asistentiala.

Constructia teoretico-metodologica a asistentei sociale s-a realizat pe intreg parcursul secolului XX, reunind mai multe tendinte:

La inceputul secolului XX, nu exista o recunoastere explicita a rolului teoriei in practica asistentiala. Asistenta sociala era considerata "arta de a ajuta" folosind bunul simt in situatii dificile.

Anii '20-'30 aduc in prim plan moda psihoterapiei; prima teorie psihologica de interes pentru asistenta sociala a fost psihanaliza, care a dominat spatiul teoretic al asistentei sociale timp de jumatate de secol, rivalizand cu teoriile comportamentale.

In acelasi interval temporal, se afirma scoala functionalista, din care se dezvolta, ulterior, sistemismul, care va schimba perspectiva asupra abordarii problemelor sociale si asupra rolului asistentei sociale. Se impune ideea ca asistenta sociala nu consta in a depista si a trata o maladie psihologica, ci in a stabili o relatie de ajutor,  o relatie activa cu clientul, pentru a-i reda capacitatea de functionare sociala normala. Asistentul social este cel care, prin tehnici specifice, activizeaza si sustine potentialul de dezvoltare personala a clientului. In practica asistentiala, accentul nu mai cade pe sondarea trecutului si pe introspectie, ca in cazul psihanalizei, ci pe circumstantele prezentului si pe coordonatele mediului social.

Pana in anii '60, asistenta sociala a acumulat, intr-o maniera mai putin sistematizata, foarte multe teorii psihologice si sociologice. In deceniile care au urmat, s-a pus problema selectarii si ordonarii acestor teorii din perspectiva eficientei lor practice si al adecvarii lor la problematica asistentei sociale.

Teoreticienii domeniului asistential incearca o inventariere si o clasificare a teoriilor utilizate in asistenta sociala, invocand mai multe criterii, dintre care amintim un set de teorii "clasice" (preluate din psihologie si sociologie) si un set de teorii specifice asistentei sociale:

domeniul de provenienta: teorii sociologice/teorii care se refera la individ privid in context social (functionalism, structuralism, sistemism, culturalism, marxism, interactionalism, fenomenologie; teoria centrata pe rezolvarea de probleme, teoria centrata pe sarcina, teoria interventiei in criza, teorii feministe, abordarea antidiscriminatorie si antiopresiva, teoria rolurilor sociale etc.); teorii psihologice/teorii care pun in centrul lor fiinta umana (psihanaliza, teoriile comportamentaliste, teorii ale invatarii sociale, teoriile dezvoltarii personalitatii, teoria cognitiva, teoria centrata pe client (nondirectiva sau rogersiana), teoria sustinerii si imputernicirii, teoria gestaltista, teoria transpersonala, programarea neurolingvistica, teoria existentialista, teoria atasamentului, teoria identitatii, teoria participarii etc.); teorii psihosociologice (teoria comunicarii, teoria schimbarii, analiza institutionala, teorii organizationale, analiza tranzactionala, teorii cu privire la grup, comunitate, institutii etc.);

gradul de generalitate: teorii generale (sistemism, marxism etc.); teorii de rang mediu (teoria atasamentului, teoria identitatii, teoria participarii etc.);

paradigma dominanta: paradigma pozitivista; paradigma interpretativa (comprehensiva/umanista).

Aceste acumulari teoretice au avut consecinte importante in plan metodologic impunand schimbari de perspectiva cu privire la: analiza problemelor sociale; dinamica relatiei asistent-client; principiile, etapele si dimensiunile strategiilor de interventie; terminologia de specialitate. Astfel, in prima jumatate a secolului XX, practica asistentiala este dominata de un individualism metodologic de tip pozitivist (influentat de behaviorism) sau umanist (marcat de psihanaliza). Ambele variante se afla sub incidenta practicii medicale, fapt ce transpare din terminologia utilizata si din conceperea secventelor procesului de asistare ce constau in investigatie, diagnostic si tratament. Aceste practici asistentiale au in atentie clientul individual si grupurile mici (familia).

In varianta sa pozitivista (behaviorista), individualismul metodologic porneste de la premisa ca orice comportament se invata; invatarea gresita este cauza comportamentului anormal, astfel incat individul poate si trebuie sa invete comportamentul corect sau socialmente acceptabil. Din aceasta perspectiva, asistenta sociala are o functie reparatorie si, uneori, represiva.

In varianta sa umanista (dezvoltata de psihanaliza), individualismul metodologic este orientat catre intelegere (insight), considerand ca problemele pot fi rezolvate optim prin cresterea nivelului de constientizare a individului asupra propriilor nevoi si motivatii.

In a doua jumatate a secolului al XX-lea, in practica asistentiala - alaturi de individualism - se afirma holismul metodologic in varianta pozitivista (influentata de functionalism si sistemism) si in varianta umanist existentiala (aflata sub incidenta ideologiei feministe si comunitariste). Dincolo de diferentele specifice, aceste tipuri de practici au marcat, incepand din anii 1960 - 1970 o schimbare de paradigma in actiunea sociala: de la interventia individuala, dispersata, catre abordarea sociala globala, simultana asupra unor categorii diferite de clienti si initierea unor strategii de interventie comunitara.

Perspectivele teoretice si practicile sociale asociate lor se bazeaza pe un set de presupozitii fundamentale despre om si societate din perspectiva carora acestea se plaseaza intr-o anumita paradigma. Astfel, in orice proces de asistare, problema identificata, explicatiile oferite, scopurile propuse si metodele folosite variaza in functie de paradigma (teoria) aplicata. In continuare, vom prezenta, sintetic, paradigmele gandirii psihologice si sociologice care au influentat practica asistentiala, punctand astfel tendintele teoretico-metodologice generale asumate de asistenta sociala contemporana.