Familia monoparentala cu un copil cu dizabilitati

Familia monoparentala cu un copil cu dizabilitati

Conform Legii nr.448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, "sunt acele persoane carora, datorita unor afectiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitatile de a desfasura in mod normal activitati cotidiene, necesitand masuri de protectie in sprijinul recuperarii, integrarii si incluziunii sociale."

Organizatia Mondiala a Sanatatii in anul 1982 a definit termenul de handicap ca fiind un "dezavantaj pentru o persoana, rezultand dintr-o deficienta sau o incapacitate, care limiteaza sau impiedica indeplinirea unui rol care este normal, depinzand de varsta, sex,factori sociali si culturali pentru acea persoana."

"Persoana cu handicap, asemenea celorlalti, are dreptul sa aiba o familie si sa traiasca intr-un mediu familial, sa-si intemeieze propria familie, sa duca o viata activa, sa aiba un loc de munca, sa se deplaseze in comunitate ca pieton sau utilizator de mijloace de transport, sa fie consumator de mass-media, sa se bucure de spectacole sportive si culturale, sa-si petreaca timpul liber unde doreste"[1]. Un lucru extrem de important este acela ca prezenta unei deficiente nu trebuie sa aibe efect negativ in activitatea individului si in orientarea lui in spatiul social, in pregatirea sa profesionala, asupra ocuparii unui loc de munca, spre venituri si pozitia financiara a persoanei cu handicap si a familiei sale. O persoana cu handicat trebuie sustinuta in demersul pregatirii si educarii pentru a reusi sa-si indeplineasca rolul social fara mari probleme, asumandu-si responsabilitati si in acelasi timp sa aibe si obligatii. Acest lucru poate fi valabil in situatiile in care handicapul nu indeplineste deficientele de independenta fizica. De aceea persoanele care au deficiente din punct de vedere fizic se confrunta cu diferite incapacitati si difera de la o persoana la ala privind: ingrijirile corporale, utilizarea corpului in unele sarcini, stangacia, dependenta si rezistenta fizica. De la aceste deficiente pleaca si incadrarea gradului de handicap care este pe mai multe etape in functie de gravitate. Gradele de handicap sunt: usor, mediu, accentuat si grav. Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare[2].

In cazul familiilor cu un copil cu dizabilitatii parintii sunt conditia naturala, esentiala care raspund de confortul psihic si fizic, in sustinerea acestei situatii pentru o viata sanatoasa, fara riscuri si o dezvoltare corespunzatoare in limitele posibile fiecarui copil in parte pentru o educatie adecvata situatiei. O educatie adecvata formeaza o personalitate de calitate care ii poate acorda pe parcurs satisfactii de reusita si potential fizic, emotional, intelectual, social, cultural, creator in trecerea obstacolului cu privire la gradul de handicap. Pentru o dezvoltare adecvata copilului si reusite in progresele de a ajunge la un grad spre normalitate, de aceea trebuie sa i se asigure posibilitate de miscare de a iesi din casa de a cunoaste si alte personae decat membrii familiei. Familia trebuie sa invete sa acecepte dizabilitatea cu care se confrunta copilul ca o treapta ce trebuie stimulata pentru ameliorare. Daca parintii gandesc pozitiv acelasi lucru i se transmite si copilului dandu-i incredere in fortele sale si il pot face sa gaseasca rost pentru efortul de adaptare depus. Orice progres al copilului indiferent cat de mic ii poate reda acestuia un anumit grad de independenta, lucru care poate sa il motiveze pentru a obtine rezultate si mai importante. Atunci cand copilul nu este lasat sa faca anumite lucruri de unul singur, acesta poate sa isi formeze in subconstient ideea ca nu este bun de nimic. Astfel poate deveni in totalitate dependent de parinti si in situatiile in care din diferite motive nu-i pot fi alaturi, acesta poate intra intr-o stare de panica si disperare, care poate sa-i aduca si mai mult rau. Pentru o dezvoltare normala, copilului ii este necesara comunicarea cu persoane asemanatoare lui de preferat persoane care au stiut sa lupte cu problema lor si au facut progrese semnificative pentru ai da incredere in el si in lupta cu dizabilitatea. Familia si nu in ultimul rand comunitatea are obligatia sa le ofere copiilor aflatii in situatii dificile, inteligenta de a tinde spre dezvoltare, fiind un stimul de punere in valoare a capacitatii lor. Lupta nu se da numai in spatiul de locuit, copilul trebuie sustinut sa mearga la programele de recuperare unde poate sa cunoasca cazuri asemanatoare situatiei lui care a facut progrese mai mari si sa ii dea vointa pentru a lupta mai mult sau persoane care progreseaza mai greu si sa isi dea seama ca ceea ce face el e rasplatit cu progrese si nimic nu trebuie sa il opreasca. De aceea fiecare progres al copilului mentine motivatia parintilor de a nu renunta la speranta, ca acesta poate tinde spre normal spre independent astfel existand si capacitatea biopsihica a copilului de a merge mai departe stimuland solicitarea serviciilor de socializare, recuperare, integrare scolara si comunitara. In cea mai mare parte din cazuri, persoanele care sufera de un handicap pot sa aiba o viata normala la fel ca ceilalti indivizi, dobandesc un loc de munca si au dreptul la asiguri sociale in urma contributiei lunare catre stat.

Pentru a putea contura situatia spre un prag de normalitate trebuie sa avem grija de integrarea persoanei cu handicap in comunitate si societate in calitate de cetatean cu drepturi depline. O persoana trebuie sa depaseasca anumite obstacole, sa-si schimbe comportamentul, sa se adapteze la cerintele mediului si la situatia in sine. Integrarea copilului la scoala, este un proces de adaptare al acestuia la cerintele institutiei pe care o urmeaza, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului scolar si de desfasurare cu succes a prestatiilor scolare. Asimilarea de catre copil a statutului de elev este rezultatul unor modificari interne, in echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinte in planul actiunii sale. Pregatirea copilului cu dizabilitati pentru o viata sociala, dezvoltarea personalitatii sale, schimbarea, transformarea mediului, realitatile institutiilor si factorilor atitudinali sunt formate pentru a raspune diversitatii individuale si pentru a asigura in mod firesc satisfacerea nevoilor fundamentale. Astfel spus, un copil caruia nu i se acorda atentia si ingrijirea necesara din partea parintilor poate sa-si declare viitorul esuat si viata normala la care viseaza este probabil departe de realitatea pe care acesta o traieste. Capacitatea parintilor de a gandi pozitiv in situatii de criza este redusa, de aceea sistemul de asistenta sociala are prevazuta capacitatea de a acorda o mana de ajutor in diminuarea problemelor prin specialisti stapani pe situatiile problematice din orice perspective. Acest lucru se intampla in cazul familiilor afectate de saracie, dezorganizate, formate din multi copiii care necesita atentie fiecare in parte in functie de nevoi, parinti dezinteresati de soarta copiilor si tind spre abandon, influenta pesimismului spre irecuperabilitate. Atunci cand timpul parintelui este limitat din diferite motive si nu este centrat pe cresterea, dezvoltarea progreselor copilului cu dizabilitati, sansele de reusita spre o dezvoltare normala sunt minime.