Plasamentul familial in Romania

Plasamentul familial in Romania

Schimbari in evolutia plasamentului copiilor aflati in dificultate dupa 1990

Printre multele schimbari din domeniul economic, social, legislativ, educational etc. de dupa 1990, in Romania s-a constatat o efervescenta deosebita in domeniul social. Organizatii neguvernamentale vest europene au plasat in diverse locatii ale tarii proiecte sociale necesare comunitatii, cu finantare occidentala. Imediat dupa 1990, in protectia copilului au predominat actiunile de tip caritativ, dar curand dupa aceea organizatiile si forurile care ofereau ajutor, ca si guvernele occidentale au preferat sprijinirea unor proiecte care replicau in Romania anumite programe sociale de sprijin a celor vulnerabili, in speranta ca astfel vor contribui la promovarea unor schimbari structurale ale sistemului de protectie a copilului.

Una din directiile de schimbare a situatiei copiilor ocrotiti in centrele rezidentiale mari a fost de a crea centre de ocrotire mici, a caror atmosfera sa se apropie de cea a unei familii numeroase. Mama 'sociala' este retribuita, fiind special pregatita sa poarte grija celor 6-10 copii din casa familiala. La randul lor, copiii sunt de diferite varste si, in mod similar cu ceea ce se intampla intr-o familie numeroasa se ajuta reciproc si contribuie la gospodarirea 'familiei'.

Astfel de proiecte menite sa imbunatateasca practica ocrotirii copiilor aflati in situatii dificile au fost initiate in Romania curand dupa 1990 ca de exemplu satele SOS si casutele de tip familial de la Lipova, construite pe langa casa de copii a localitatii dar au fost localizate neuniform in tara si efectele lor au intarziat sa se resimta la nivelul ansamblului sistemului de ocrotire a copilului. Forurile centrale de au permis acestor proiecte sa functioneze, fara insa ca statul sa contribuie la raspandirea modelului sau la sustinerea lui. Pana in 1996 astfel de programe initiate in vederea crearii unor forme alternative la institutionalizare au avut mai mult un caracter pilot, nu au devenit parti constitutive ale sistemului de protectie a copilului. Unele dintre proiectele initiale se mentin pana astazi, chiar daca obstacolele in calea unei bune functionari nu sunt cu totul inlaturate prin masurile politicii sociale actuale.

Cu toate eforturile unor organizatii neguvernamentale internationale si autohtone care, adesea in parteneriat cu autoritatile locale, au lansat numeroase proiecte pilot, internarea in institutii a copiilor din familiile care aveau nevoie de suport a fost solutia preferata a sistemului de protectie a copilului nu numai inainte de 1990, dar inca multi ani dupa schimbarea politica a Romaniei. Cel mai adesea cererea de ocrotire a copiilor in institutii venea din partea parintilor naturali, aceasta fiind unica lor solutie ca urmare a lipsei lor de venituri, de locuinta, de locuri de munca, de servicii medicale de a depasi o situatie de criza. F. C. Greenwell (2004) sustine ca pana recent parintii considera institutionalizarea copiilor ca fiind cea mai atractiva solutie atunci cand familia are dificultati.

Graficul 1. Sursa: F. C. Greenwell, 2004

Conform datelor statistice prezentate in graficul 1, se vede mentinerea pana in 1997-1998 a centrelor de plasament pentru copiii pana la trei ani cu un numar similar de internari ca cele din 1990, ceea ce dovedeste ca familiile aflate in dificultate au recurs la internarea copiilor sugari si anteprescolari in institutii intr-o rata comparabila cu cea dinaintea schimbarii regimului Ceausescu. Cunoscand ca a crescut numarul adoptiilor, ca si al reintegrarii copiilor in propriile familii (Zamfir, 1997), un motiv al mentinerii ratei crescute de institutionalizare pana in 1997 se datora faptului ca sistemul de protectie a copilului s-a dovedit a fi inert in diversificarea formelor de sprijin acordate in mod direct familiilor, pentru prevenirea abandonului temporar sau permanent, iar cladirea si finantarea sistemului alternativ de plasament familial a avansat cu multa incetineala. Totusi, pe tot parcursul perioadei de dupa schimbarea politica, modalitatile de ajutor acordate familiilor au inceput sa se faca simtite, sub forma unor programe de educatie parentala, de sprijin material, de grupuri de suport, creare de centre de zi etc., iar prin ordonanta de urgenta din 1997 s-a impulsionat incontestabil sistemul de plasament familial.