Diferite modele de practica privind adoptia si plasamentul familial

Diferite modele de practica privind adoptia si plasamentul familial

Cresterea copiilor in afara propriilor lor familii, in familii adoptive sau substitut, este o practica tot atat de veche precum societatea omeneasca insasi. Epoca moderna, in special cea din a doua jumatate a secolului XX, a insemnat reglementarea legislativa la nivel national si international a acestor forme de ocrotire a copilului. De asemenea, s-au inregistrat progrese in privinta intelegerii mecanismelor psihologice si sociale care influenteaza procesul adoptiei si a plasamentului familial, determinand succesul acestora.

In evolutia practicilor acestui domeniu putem distinge conceptia paternalista, cea caritativa, cea a corectitudinii politice si cea interactionista.

Paternalismul familial caracterizeaza acea conceptie care confera barbatului dreptul de a decide asupra tuturor problemelor esentiale ale familiei, inclusiv asupra acelora legate de soarta copiilor, recunoasterea copilului propriu, primirea unui copil in familie, acordarea numelui, sau rolul acestuia in familia adoptiva sau in cea de plasament. In acest model, adoptia se face pentru a perpetua numele, renumele, precum si avutia familiei care nu are proprii copii. Ca urmare, asteptarile fata de copilul adoptat sunt foarte mari, el trebuie sa corespunda tuturor asteptarilor familiei, fiind adesea suprasolicitat prin sarcini si asteptari care ii depasesc fortele.

Modelul caritativ caracterizeaza familiile care primesc copii in adoptie sau in plasament pornind de la sentimentele caritabile resimtite fata de soarta copiilor. Motivatia lor principala este a de dovedi calitatile lor umane, bunatatea lor fata de copii. Adesea ei asteapta recunostinta de la copii si se simt afectati daca acestia nu dovedesc recunostinta. Adoptii sau plasamente familiale dupa acest model se fac adesea in situatii de catastrofe naturale sau razboaie, cand multe familii cu situatii mai bune doresc sa contribuie la alinarea suferintelor semenilor lor prin preluarea sarcinii cresterii copiilor orfani sau a celor aflati in situatii foarte dificile. Unul dintre motivele pentru care se inregistreaza insuccese in cazul acestui model este insuficienta pregatire a parintilor substitut si a copiilor in privinta caracteristicilor acestora din urma. Un alt motiv ar fi cel al insuficientei constientizari a propriilor motivatii pentru a creste un copil, motivul caritatii putand ascunde un motiv personal ascuns sau inconstient.

Modelul corectitudinii politice in privinta adoptiei si a plasamentului familial, care se raspandeste in lumea occidentala incepand cu ani 80',  porneste de la principiile dupa care toti copiii au dreptul sa creasca intr-o familie, iar membrii responsabili ai societatii au datoria morala sa contribuie la bunastarea copiilor. Conform acestui model cu valori morale solide, acest domeniu nu trebuie sa cunoasca bariere rasiale sau etnice si nici o alta forma de discriminare. Toti copiii, indiferent de rasa din care provin, de starea sanatatii lor, de nivelul lor intelectual au aceleasi drepturi de a se bucura de binefacerile unei familii substitut. Ca urmare a raspandirii acestui model, prin eforturile agentiilor de protectie a copiilor si a numeroaselor organizatii neguvernamentale implicate in cresterea bunastarii copiilor, a crescut foarte mult numarul copiilor de culoare, precum si a copiilor care prezinta anomalii congenitale (boli de inima, boli ale palatului bucal), retard psihic (de exemplu copii cu sindrom Down), sau boli incurabile (AIDS) adoptati sau dati in plasament. Riscurile acestui model provin din stresul crescut cauzat de aceste plasamente sau adoptii, in care copiii se dovedesc adesea greu adaptabili la normele, cultura, stilul de viata, regulile familiei substitut. De asemenea, datorita dificultatilor anterioare, bolii, propriilor experiente de viata, etc., copiii se dovedesc a fi mai greu de inteles si de acceptat de catre parintii substitut decat si-au imaginat acestia in momentul luarii deciziei. In lipsa unui ajutor substantial din partea serviciilor specializate, multe din aceste adoptii sau plasamente nu reusesc.

Modelul aliantei porneste de la intelegerea complexitatii psihologice a procesului adoptiei si a plasamentului familial si a nevoii intemeierii unui parteneriat intre toti agentii implicati. Astfel, in aceasta conceptie se considera ca adoptia si plasamentul familial trebuie sa fie precedate de o pregatire intemeiata a procesului, pe analiza si constientizarea motivatiei parintilor substitut, pe cunoasterea detaliata a particularitatilor si a experientei de viata a copiilor, pe realizarea "matchingului" (a potrivirii, a punerii in corespondenta) dintre acestia si copii. Acest model incurajeaza, de asemenea, familiile sa preia copii in plasament si adoptie pornind de la interesele superioare ale acestora, dar acorda semnificatie egala drepturilor parintilor substitut la o informare cat mai exacta si la servicii care sa inlesneasca procesul adaptarii reciproce.