Prevenirea abandonului

Prevenirea abandonului

Sa previi inseamna sa actionezi in asa fel incat probabilitatea aparitiei unui eveniment sa se reduca, iar consecintele umane si sociale ale acestuia sa se limiteze. (Selosse, 1991).

Prevenirea se refera la un ansamblu de masuri luate pentru a lupta impotriva aparitiei si dezvoltarii unei probleme (precum abandonul copiilor, maltratarea lor, etc.). Societatea este cea careia ii revine datoria de a preveni aceste fenomemene/probleme, cu atat mai mult cu cat este vorba despre un fenomen determinat in principal de contextul socio - cultural.

În mod traditional, diferitele contexte de aplicare ale programelor de prevenire permit delimitarea a trei niveluri:

Prevenirea primara ofera servicii populatiei in general si vizeaza diminuarea prevalentei sau prevenirea aparitiei abandonului. Prevenirea in sens strict, este cea care face posibila evitarea unor situatii de risc, prin informare, prin ridicarea nivelului de cunostinte si prin sensibilizarea asupra problemei;

Prevenirea secundara creeaza servicii orientate spre grupurile care prezinta un risc ridicat de a deveni victime ale abandonului sau abandonatori. Se incearca prin depistarea precoce si prin tratarea primelor semne sa se evite dezvoltarea fenomenului de abandon;

Prevenirea tertiara ofera servicii abandonatilor sau celor care abandoneaza in vederea diminuarii acestui fenomen sau a consecintelor acestuia. Se lucreaza asupra mediului pentru a incerca inlaturarea conditiilor care favorizeaza sau chiar intretin abandonul.[1]

Preventia primara

Masurile de preventie primara se adreseaza comunitatii in totalitatea ei. Reducerea situatiilor de criza din familii, o mai buna educatie a adolescentilor, sensibilizarea intregii populatii cu privire la consecintele abandonului asupra copilului, acestea fiind cateva din masurile de prevenire ale abandonului.

Tot ca masura de prevenire primara putem incadra si activitatile unor ONG- uri cum ar fi "Alianta pentru o societate fara abandon" din Iasi, care promoveaza campanii de sensibilizarea a comunitatii si in privinta copiilor institutionalizati. Cu preponderenta aceasta actiune a vizat categoria de copii din institutiile de ocrotire ce implineste varsta de 18 ani si care sunt nevoiti sa paraseasca aceste institutii suferind un al doilea abandon. Conform unei statistici intocmite de aceasta Alianta populatia cunoaste problema acestor tineri in proportie de 56,4%. Tinerii din centrele de plasament reprezinta pentru comunitate o categorie de populatie acceptata in special in sfera relatiilor strict profesionale /la locul de munca, dar foarte putini sunt cei care ii accepta in casa sau familia lor (62% dintre cei chestionati prefera distanta sociala fata de acesti tineri)

Se urmareste cresterea procentului de populatie interesata de situatia acestor copii prin:

o informare mai buna a locuitorilor privind problemele tinerilor din Centrele de plasament;

prezentarea principalelor cauze ale abandonului si metode de eliminare a acestuia la nivel comunitar;

informatii referitoare la institutii care trebuie sa se implice in prevenirea abandonului;

scoaterea in evidenta a rolului comunitatii in sprijinirea tinerilor din Centrele de plasament;

incurajarea atitudinilor pozitive fata de acesti tineri rezultand un grad de acceptabilitate mai mare al populatiei fata de acestia si de problemele lor.

Prevenirea secundara

Prevenirea secundara desertismului familial s-ar putea face printr-o serie de masuri dupa cum urmeaza:

Educatia familiei/mamei pentru acceptarea psihologica a copilului, sa fie indrumata si coordonata din punct de vedere psihologic, pedagogic si medical. Aceasta activitate se refera la pregatirea femeii in perioada prenatala si postnatala, a cuplului familial pentru venirea pe lume a copilului

Profilaxia desertismului si abandonului de famile se refera la:

supraveghere, mediatizare, indrumare constanta a familiilor "problema" cu mediu tensionant si conflictual pentru a preveni destramarea familiei, neglijarea sau abandonarea copilului;

supravegherea familiilor  "disimetrice" (descompletate prin deces, divort, abandon) pentru a sustine reechilibrarea si refacerea familiei;

supravegherea familiei reconstituite prin recasatorie pentru a urmari acceptarea psihologica a copiilor din casatoriile anteriare;

ocrotirea speciala a mamei singure cu probleme sociale (parasite, respinse de familie)

Terapia desertismului si abandonului de familie se refera la:

instruirea, supravegherea si controlul tutelei copiilor lipsiti sau dezavantajati de familie (incredintarea spre crestere, plasament familial, adoptie);

remedierea greselilor parintilor in relatie cu copiii;

aprobarea internarii in leagan a copiilor trebuie sa se faca cu discernamant dupa ce au fost epuizate toate celelate alternative;

supravegherea  reintegrarii temporare sau definitive a copiilor institutionalizati in familiile naturale;

sprijinirea infierilor/adoptiilor.[2]

Preventia tertiara

Aceasta preventie abordeaza problema prin prisma programelor educative si include si activitatea serviciilor de protectie a mamei si copilului.

De exemplu, pentru a diminua rata mare a copiilor care sunt abandonati in maternitate, la interval mic dupa nasterese pot lua o serie de masuri cu scop educativ ce ar putea duce la scaderea numarului de copii care se transfera din maternitate direct in leagan:

extinderea sistemului rooming-in de ingrijire a mamei si copilui in 100% din cazurile de nasteri normale si prin cezariene;

inceperea precoce, in prima jumatate de ora sau o ora de la nastere, a alimentatiei naturale;

educatia gravidei si lehuzei privind rolul alimentatiei naturale si impactul afectiv mama - copil si deci la scaderea ratei abandonului;

cursuri cu cadrele medicale pentru promovarea alimentatiei naturale si pregatirea gravidei pentru alimentatia nou-nascutului;

efectuarea unor cursuri privind planificarea familiala cu lehuzele, pe perioada spitalizarii, tinute de specialistii cabinetelor de planificare familiala;

cresterea numerica a personalului astfel incat sa revina doar 4 lehuze si 4 nou - nascuti unui singur cadru sanitar si nu cate 20 de mame, pentru o mai buna supraveghere si cunoastere a mamei.[3]

Putem aminti la acest nivel modelul familiei de sprijin, a parintilor voluntari ca strategie complementara ce permite prelungirea interventiei realizate de profesionisti. Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, sustinere si acompaniere in viata cotidiana mai ales pentru ca se gasesc in afara circuitelor obisnuite de interventie (centre de protectie a copilului, justitie, servicii sociale).

Familiile de sprijin - sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate pregatite si evaluate in scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie:

sa ofere copiilor ocrotire, afectiune, incredere si siguranta;

sa ofere educatie si ingrijire, prin experienta vietii de familie, pentru copiii a caror parinti se afla in imposibilitatea, temporara sau pe termen lung, de a face acest lucru;

sa ofere sprijin copiilor pentru a depasi experienta traumatizanta a separarii, a pierderii sau experienta negativa a institutionalizarii;

sa ajute copilul sa depaseasca posibile dificultati emotionale si de comportament;

sa pregateasca copilul pentru reintegrare, adoptie sau pentru viata independenta;

sa incurajeze mentinerea legaturilor copilului cu familia naturala si sa colaboreze cu aceasta in stabilirea planurilor legate de copil (cu exceptia cazului in care acest lucru este cu totul contraindicat)

Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protectie ai fiecarui membru al familiei tinta pentru a le reda speranta.

Pentru parintii din familia tinta, efectele acestui tip de preventie tertiara sunt: sentimentul de control asupra educatiei propriilor copii, insusirea unui rol valorizant de parinte, reducerea crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a problemelor, aparitia momentelor de complicitate cu copiii si imbunatatirea calitatii vietii de familie.

Pentru copiii din familiile tinta, prezenta familiei de sprijin le permite sa traiasca intr-un mediu familia sanatos, sa invete, sa impartaseasca momente agreabile cu parintii, sa capete stima de sine, sa-si insuseasca strategii mai bune de adaptare, etc.

Ca limita a modelului ar putea fi amintit faptul ca neprofesionistii se substituie profesionistilor fara a integra intotdeauna actiunile lor intr-un plan de interventie.[4]