Televiziunea - definitie si concept

TELEVIZIUNEA - DEFINITIE SI CONCEPT

Televiziunea este definita, in Dictionnaire de la Communication, drept „desemarea generica a ansamblului de procedee de transmitere la distanta a imaginilor si sunetelor, pe unde hertziene sau prin cablu“. Insa aceasta definitie este mult prea generala, iar completarea ei cere o expunere mai detaliata a fenomenului.

In primul rand, televiziunea,imbinand transmiterea imaginii si a sunetului, este cel mai important canal mass-media. Receptarea acestui tip de mesaj implica doua simturi – vazul si auzul – care, fiecare luat separat, era suficient pentru lecturarea presei scrise sau ascultarea radioului. Aceasta caracteristica a televiziunii,precum si derularea, pe ecran, a stimulilor in flux continuu, a dus la o schimbare majora a modului de perceptie vizuala, la individul celei de-a doua jumatati a secolului XX. Ochiul uman, deprins sa parcurga mesajul scris (de la stanga la dreapta si de sus in jos in civilizatia noastra) pentru cautarea informatiei sau a divertismentului, se afla pus in situatia, de la aparitia cinematografului si a televiziunii, de a se „concentra“ pasiv: sinestezia mesajelor, globalitatea lor duce la un efort de selectare care va deveni, odata cu explozia mediilor electronice si a multimedia, modul universal de consumare a realitatii, a lumii inconjuratoare. „Serialitatea ierarhica a scrierii este inlocuita cu instantaneitatea imaginii“, afirma Carlo Sartori in eseul „Ochiul universal“ .

Televiziune nu inseamna doar un ansamblu de tehnici de transmitere sau un proces de receptare, ci poate fi analizata sub mai multe aspecte: al terminalului (aparatul TV), al retelei (postul de emisie) si al centrului de productie a emisiunilor (vezi Natalie Costa-Cerdan si Alain Le Diberder, Televiziunea). Astfel, din punct de vedere functional, un post de televiziune are ca activitati de baza primirea dreptului de difuzare pentru anumite programe si producerea de emisiuni informative si de divertisment. La acestea se adauga, bineinteles, structurarea, concatenarea produselor intr-un program si emiterea lor.

Din punct de vedere economic,televiziunea transforma investitiile pentru programe in venituri obtinute de la publicul lor. In acest proces sunt implicate si alte institutii sau structuri care asigura crearea si transferul de productii audio-vizuale (producatorii, distribuitorii si alte posturi TV), precum si finantarea sistemului (agentiile de publicitate, regiile care vand spatiul publicitar si institutele de cercetari si de sondare a opiniei publice, care masoara audientele).

O tipologie a posturilor de televiziune dupa statutul si apartenenta lor face distinctia intre posturile guvernamentale (sau oficioase), cele publice (sau statale) si posturile private (comerciale). Aceasta distinctie se afla in stransa legatura cu resursele de finantare. Televiziunile publice sunt finantate de la buget si, in unele tari din Europa, partial si din publicitate. Cele guvernamentale, specifice regimurilor totalitare sau monopartite, sunt platite de comanditar care, cateodata, este tot statul. Televiziunile private pot fi clasice, finantate din publicitate, sau posturi cu taxa, adica vand un serviciu pentru care percep o taxa .

O alta diferentiere are in vedere profilul tematic . Astfel, exista posturi generaliste, care cuprind in program toate tipurile de emisiuni, cum sunt televiziunile publice, exista posturi semiprofilate, cu o oferta pe doua sau trei coordonate (de exemplu, canalele de film si stiri), si posturi profilate, cu oferta unica ( Eurosport – sport, MTV si MCM – muzica,CNN si Euronews – stiri, Cartoon Network – desene animate, TNT si HBO – film).

Dupa criteriul raspandirii semnalului in teritoriu, posturile de televiziune sunt nationale, regionale, locale sau internationale.

Obiectul activitatii din televiziune – programul sau emisiunea– reprezinta transpunerea unui mesaj intr-o forma data. Din aceasta cauza, televiziunea a fost comparata cu o industrie grea, care produce prototipuri. Rutinizarea procesului, crearea produselor audio-vizuale dupa prototipuri, adica incadrarea lor in genuri si stiluri, a aparut si pentru a-i usura consumatorului receptarea. Publicul a fost astfel pregatit pentru o telereceptie indelungata: cantitatea a luat locul calitatii; diversitatea stimulilor a scazut prin aceasta incadrare in genuri.

Mesajul audio-vizual, continut dar si forma, reprezinta „nucleul dur“ al televiziunii. Acest mesaj are, in viziunea lui Ion Bucheru, urmatoarele caracteristici Cantitatea mesajului este intr-o continua crestere, ca urmare a numarului tot mai mare de posturi si a emisiei 24 de ore pe zi.

I.2. Sisteme de inregistrare video

Imaginea video poate fi inregistrata in doua feluri: analogic si digital. Dezvoltarea tehnologiilor digitale a dus la disparitia treptata a inregistrarilor analogice, inclusiv a formatului profesional analogic beta care a dominat piata echipamentelor profesionale de

televiziune, de la sfarsitul anilor ’80 pana in primii ani ai noului mileniu.

Formate de inregistrare analogica a semnalului video

1) VHS (Video Home System);

2) S-VHS;

3) Beta; sistem profesional cu cea mai mare longevitate pana acum.

4) 8 mm;

5) Hi-8 mm;

6) U-Matic; sistem disparut in tarile occidentale la sfarsitul anilor ’80, dar care era inca folosit

in unele televiziuni din America de Sud in primii ani dupa 1990 (ex: Peru).

7) SP-U-Matic;

8) V-2000.

Cele opt sisteme de mai sus sunt valabile pentru normele de televiziune: PAL 625 de linii/25 si NTSC 525 linii/30. La sistemul V-2000 inregistrarea ocupa 1/2 din latimea benzii, astfel incat pentru utilizarea ambelor jumatati, caseta trebuie intoarsa. Formatele VHS si S-VHS au fost introduse pe piata de compania japoneza JVC in 1976.

In prezent semnalul video este inregistrat digital in format DVCAM si mai rar in HDTV (televizine de inalta definitie). Sistemul HDTV este utilizat deocamdata pentru reclamele comerciale. Nu este rentabil utilizare echipamentelor HDTV pentru productiile curente de televiziune pentru ca in Romania nu exista emisie in HDTV si toata productia realizata astfel ar trebui convertita pentru emisie in sistem analogic, deci am reveni la aceeasi parametri calitativi ai imaginii. DVCAM este in prezent cel mai raspandit sistem profesional de inregistrare in Romania. Echipamentele beta mai sunt utilizate pana cand vor fi epuizate  tehnic. Insa editarea inregistrarilor se face nonlinear, ceea ce presupune un timp suplimentar de incarcare a materialului inregistrat in calculator. Chiar daca inregistrarile se fac in sistem HDTV (1125 de linii), telespectatorii nu beneficiaza de calitatea acestui sistem, intrucat difuzarea, in Romania, se face inca analogic.

Aparitia tehnologiei digitale a dus la disparitia treptata a sistemelor video analogice de inregistrare si la dominatia sistemelor digitale. In prezent, cel mai raspandit sistem digital de inregistrare este sistemul DVCAM sau miniDVCAM (formatul casetei este compatibil atat cu camerele video comerciale, cat si cele profesionale). Insa tehnologia este deja foarte avansata pentru a putea inlocui casetele cu hard-uri mobile. Avantajul fundamental al unui hard mobil este acela ca nu mai este nevoie de timpul intermediar de incarcare in hardul sistemului de inregistrare a materialului filmat, care se face in timp real.

De exemplu, daca pentru un documentar s-au filmat trei ore, trebuie asteptat tot atat pentru incarcare in sistemul de editare.

Camera de televiziune livreaza de regula semnalele componente R G B: R-rosu, G-verde,B-albastru. Primul sistem color de televiziune care a aparut este NTSC. Caracteristica sa tehnica de baza este modulatia de amplitudine in cuadratura. Exista un standard american, dar si unul european pentru NTSC. Istoria televiziunii in culori incepe cu patentul lui F. Gray din 1929, publicat in 1930. Sistemul NTSC a format baza sistemelor de televiziune in culori aparute ulterior. El a fost adoptat ulterior si in Japonia, unde emisiunile in culori au inceput in anul 1960. Cercetarile au evoluat si W. Bruch de la firma Telefunken din Germania a elaborat sistemul in culori PAL ( Phase Alternation Line), care este o varianta imbunatatita a sistemului NTSC. Cercetarile lui Henri de France din Franta au dezvoltat un sistem nou, structurat diferit de sistemul NTSC, cunoscut sub denumirea de SECAM (Systeme electronique couleur avec memoire). In acest fel, Europa s-a impartit in doua din punct de vedere al sistemelor de televiziune in culori adoptate: in 1967 au inceput emisiunile in culori, in Germania si Anglia, in sistem PAL, iar Franta si URSS au adoptat sistemul SECAM.

Trecand la televiziunea in culori, Anglia si Franta au trecut la norma de televiziune de 625 de linii si 25 de cadre pe secunda (50 de campuri pe secunda). A doua norma de televiziune este de 525 de linii si 30 de cadre pe secunda. Pe langa cele doua norme de televiziune mai exista trei sisteme diferite de televiziune in culori: NTSC, PAL, SECAM. Aceasta diversitate a ingradit in timp schimburile internationale. In prezent, situatia s-a imbunatit considerabil datorita televiziunii digitale. In anul 1982 s-a adoptat pe plan mondial un standard unic de televiziune digitala. In felul acesta, echipamentele fabricate de diversi producatori pot fi interconectate fara probleme. Televiziunea digitala a permis utilizarea sistemelor universale de calcul pentru prelucrarea imaginilor si pentru obtinerea unei calitati excelente din punct de vedere tehnic a programelor de televiziune. Editarea nonlineara a inlocuit in mare parte cu  editarea lineara cu echipamente anlogice.