EXPLORAREA SISTEMULUI CIRCULATOR - EXPLORAREA CIRCULATIEI PERIFERICE

EXPLORAREA SISTEMULUI CIRCULATOR (II)

EXPLORAREA CIRCULATIEI PERIFERICE

I. Definirea componentelor structural- functionale, a parametrilor specifici si a compartimentelor morfo- functionale complementare

II. Principii, metode si tehnici de explorare parametrica functionala (de laborator, imagistica si de explorari functionale) a sistemului circulator central prin parametri umorali (fizico- chimici), morfostructurali, bioelectrici, biomecanici, radiotermici

I. Selectionarea componentelor masurabile, stabilirea si caracterizarea parametrilor specifici functiei circulatorii periferice

Sistemul circulator este constituit dintr- un sistem de retele tubulare care au ca functie principala deplasarea unui debit sanguin optim de la componenta circulatorie centrala (cord) spre cea periferica (sistem vascular), in vederea asigurarii aportului tisular optim de O₂. Obiectul masurarii in cazul sistemului circulator il reprezinta un dispozitiv fiziologic generator de presiune sub forma unui sistem tubulo- cavitar. Componenta cardiaca (centrala) prezinta o structura musculara particulara, de tip sincitial. Generarea presiunii intracavitare necesita existenta unor structuri functionale speciale, dispuse sub forma unui sistem inchis cavitar sau parieto- cavitar. Dezvoltarea unei contractii concentrice determina modificarea de dimensiuni a acestei structuri cavitare cu micsorarea volumului propriu, ceea ce are ca efect transmiterea fortei de contractie la nivelul lichidului incompresibil din interior (singele) si o crestere de presiune a acestuia. Peretele cavitatii cardiace se muleaza pe continutul sau, iar forta de contractie este transmisa mai departe sistemului de orificii valvulare. Unele valve se vor inchid (valvele atrio- ventriculare), iar altele (valvele sigmoide) se deschid, in functie de structura, dispozitia si functiile specifice ale componentelor valvulare (vezi si rolul pilierilor si al cordajelor tendinoase).

Se realizeaza astfel un sistem generator de forta de contractie, care are ca rezultat cresterea presiunii intracavitare si modificarea circuitelor de directionare a fluidului intracavitar. Rezultatul il constituie efectuarea circulatiei fluidului intr- o directie functionala (mica circulatie- regim de joasa presiune, pentru sangele neoxigenat; marea circulatie pentru singele oxigenat). Consecintele activitatii sistemului contractil cardiac sunt reprezentate de compensarea lipsei de O₂ a sangelui venos si trimiterea in periferie a singelui arterial, oxigenat. Dupa realizarea contractiei, relaxarea musculaturii ventriculare determina aparitia in sens invers a unui gradient presional care permite umplerea rapida si apoi lenta a ventricolilor. Si aici se pot defini doua directii de umplere: intoarcerea venoasa din periferie pentru ventricolul drept, respectiv intoarcerea din mica circulatie pentru ventricolul stang.

Sistemul valvular se inchide sau se deschide sub actiunea unui gradient presional. Tot prin gradient presional, la nivelul sistemului vascular apar componentele traseului de puls arterial (ex.: incizura dicrota). Ventricolul stang si aorta constituie un sistem aorto -elastic (VINDKESSEL), care are ca scop economisirea energiei contractile a pompei cardiace. O scadere a elasticitatii are ca efect cresterea rezistentei la ejectie, ceea ce determina ingrosarea peretelui cardiac, diminuarea dimensiunilor intracavitare cardiace, scaderea volumului de umplere si aparitia dispneei prin diminuarea volumului sistolic. Se dezvolta astfel semne si simptome de disfunctie cardiaca, ce vor orienta explorarea clinica si paraclinica. Asadar, sistemul cardio- vascular, ca obiect al masurarii, este caracterizat prin structura sa parieto- cavitara, capacitatea de a se comporta ca un generator directional de presiune si flux, existenta unui sistem excito- conductor care genereaza activitatea automata cardiaca si existenta unor bucle de reglaj (feed-back) simpatico- parasimpatice.

Parametrii morfo- structurali pot fi investigati prin tehnici de imagistica macro- si; parametrii fizico- chimici (biochimici) sunt explorati sub forma de profile sau protocoale specifice, la care se adauga determinari microbiologice, imunologice sau genetice (ex.: explorarea pacientilor cu anomalii cromozomiale care prezinta si o componenta clinica de afectare cardiaca). Avand in vedere existenta unor interrelatii complexe cu alte sisteme, explorarea sistemului circulator necesita si evaluarea complementara respiratorie, digestiva sau excretorie, precum si a altor functii sau sisteme. Un exemplu il constitute relatia dintre circulatia mezenterica si sistemul digestiv, in cadrul careia producerea fenomenului de transsudatie din circulatia digestiva determina aparitia lichidului de ascita. Decompresia brusca acestuia prin paracenteza are ca dezavantaje pierderea de substante nutritive si producerea unei fragilitati vasculare excesive (vasculopatie) prin alternarea regimului de compresie / decompresie. Un alt sector circulator particular este reprezentat de circulatia renala, implicata in reglarea a numeroase procese circulatorii fiziologice si patologice. Problema relatiilor intercompartimentale include si posibilitatea existentei unor corelatii intre tulburarile din mica circulatie si cele din circulatia sistemica.

Examinarea clinica trebuie dublata de o serie de investigatii instrumentale minimale, cum ar fi masurarea tensunii arteriale in ambulator sau utilizarea tehnicii Holter pentru monitorizare ECG ambulatorie.

II. Principii, metode si tehnici de explorare parametrica functionala a sistemului circulator periferic

A.    EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOUMORALI

1. Teste globale de evaluare cardio- vasculara

Se utilizeaza determinarile folosite pentru evaluarea biochimica a componentei circulatorii centrale (cardiace).

2. Teste de evaluare specifica vasculara

Aceste determinari urmaresc evaluarea functiei renale in cazul afectarii vasculare prin hipertensiune arteriala (HTA). Unele afectiuni renale generatoare de HTA se insotesc de modificarea probelor functionale renale (ex.: creatinina plasmatica, clearance- ul de creatinina). Poate fi astfel probata etiologia renala a afectarii vasculare prin HTA.

Creatinina serica, clearance de creatinina

Valori normale:

Barbati: <150 mg / 24 ore

Femei: <250 mg / 24 ore

Clearance de creatinina: 70-130 ml/ min.

Acesti parametri realizeaza in special evaluarea filtrarii glomerulare.

b. Cetosteroizi urinari (17- CS, 17- OH- CS)

Valori normale (17- CS)

Barbati: 8- 20 mg/ zi

Femei: 6- 15 mg/ zi

Copii: < 2 mg/ zi

Testul este util pentru identiflcarea etiologiei suprarenaliene a unei HTA.

c. CatecoIamine urinare (AVM- acid vanilmandelic, catecolamine) Principalele substante sintetizate in medulosuprarenala si excretate urinar sunt AVM, adrenalina, noradrenalina, metanefrina si normetanefrina. AVM este compusul cel mai usor de determinat.

Valori normale (AVM urinar): 1, 7 - 7, 4 mg/ 24 h

Dozarea urinara a AVM este utila pentru diagnosticul HTA secundare din feocromocitom (tumora suprarenaliana secretanta de catecolamine), in care valoarea AVM atinge niveluri de 26- 66 mg/24 h.

d. Renina plasmatica (ARP- activitatea reninei plasmatice)

Valori normale (depind de varsta si aportul alimentar de Na):

- dieta normala:  20- 40 ani = 0, 6 - 4, 3 ng/ ml/ h

> 40 ani = 0, 6- 3 ng/ ml/ h

- dieta fara sodiu:  20- 40 ani = 2, 9- 24 ng/ ml/ h

> 40 ani = 2, 9 - 10, 8 ng/ ml/ h

Dozarea ARP este utila pentru diagnosticul diferential al HTA esentiale, renale si reno- vasculare.

e. Alte teste specifice: electroliti (Cl, Na, K), glicemie, uree, T4.

B. EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOSTRUCTURALI

1. ANGIOGRAFIA

Reprezinta o tehnica imagistica invaziva prin care se studiaza structura si permeabilitatea patului vascular. Implica injectarea prin cateterism arterial (artera femurala sau brahiala) sau venos (central sau periferic) a unui agent de contrast organic. Cateterul este apoi avansat selectiv la nivelul dorit sub control fluoroscopic. Angiografia se realizeaza in mai multe variante tehnice, in raport de structura patului vascular investigat: arteriografie, venografie, limfografie si angiocardiografie.

Indicatiile clinice obisnuite ale angiografiei includ:

- examenul morfologic al unui sector arterial de interes, cu evidentierea unor modificari de tip obstructiv (in teritoriul arterelor carotide, coronare, intracraniene sau renale, etc.);

- evaluarea pre- si postoperatorie in chirurgia vasculara (detectarea trombozelor postoperatorii);

test screening al stenozei renale din cadrul HTA renovasculare.

Interpretarea rezultatelor in arteriografie trebuie sa aiba in vedere:

- aspectul dinamic (timp arterial, timp parenchimatos, timp venos);

- aspectul morfologic (in conditii normale, vasele prezinta margini paralele si netede, calibrul diminuind progresiv spre periferie);

- aspectul volumetric;

- aspectul topografic (raportul dintre diverse organe si vasele lor nutritive).

B. EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOMECANICI

Explorarea acestor parametri permite evaluarea performantei sau competentei vasculare, in termeni de permeabilitate, presiune sau debit vascular in diverse sectoare anatomice.

1. OSCILOMETRIA

Reprezinta un test de apreciere a permeabilitatii trunchiurilor arteriale principale de la nivelul membrelor. Inregistrarile se efectueaza in mod obisnuit cu ajutorul oscilometrului Pachon (fig. 3.1). Rezultatele sunt cuantificate prin utilizarea indicelui oscilometric (I.O. sau oscilatia pulsatorie maxima), care corespunde diferentei maxime in diametru sistolo- diastolic al arterei investigate. Valoarea I.O. depinde de mai multi factori, cum ar fi: debitul cardiac, presiunea arteriala, rezistenta vasculara periferica sau elasticitatea vasculara.

Valori nor male:

Se exprima in unitati relative (I. O.) si variaza in functie de nivelul segmentului de membru explorat:

brat = 2- 12

antebrat: sub cot = 1-10, deasupra pumnului = 0, 2- 2

coapsa, deasupra genunchiului = 4-16

gamba: sub genunchi = 3- 10, deasupra gleznei = 0, 2-

Fig. 3.1 - Oscilometrul Pachon

Indicele oscilometric nu poate fi comparat la persoane diferite sau chiar la aceeasi persoana in examinari diferite, decat daca sunt indeplinite conditiile standard de examinare. Valorile normale nu exclud prezenta unor leziuni de tip obstructiv, in timp ce valorile subnormale confirma existenta leziunilor, dar nu stabilesc cauza acestora (organica sau functionala). Diferentele de peste o unitate I.O. intre doua segmente simetrice sunt considerate patologice (fig. 3.2)

Fig. 3.2 - Buletin oscilometric cu valori normale (stg.) si patologice (dr.)

Utilitatea clinica a oscilometriei:

- determinarea permeabilitatii trunchiurilor arteriale principale in zonele unde nu se poate palpa artera respectiva (coapsa, gamba);

- sindromul de coasta cervicala, in care apar variatii ale I.O. la membrul superior in raport cu miscarea capului.

2. PLETISMOGRAFIA

Tehnicile de pletismografie inregistreaza modificarile de volum ale mini segment anatomic in raport cu regimul sistolo- diastolic de curgere a singelui prin acel segment. Aportul sistolic ritmic da nastere unei cresteri de volum tisular local, compensata in cursul diastolei prin efectul returului venos.

a. Pletismografia de volum

Tehnica poate fi folosita pentru detectarea modificarilor volumului pulsului la nivelul extremitatilor membrelor (degete), ca indicator al gradului de permeabilitate a trunchiului arterial principal (fig. 3.3).

Fig. 3.3 - Schema bloc a tehnicii de pletismografie

Amplitudinea pulsului este data de diferenta dintre fluxul arterial de intrare si returul venos local pe parcursul unui ciclu cardiac. Prezinta modificari spontane de amplitudine in raport cu respiratia, tonusul vasomotor si rezistenta periferica. Un puls amplu corespunde unei artere relaxate; un puls mic corespunde unei artere spastice sau obstruate. Volumul pulsului reprezinta de asemenea un indicator al activitatii vasomotorii (este influentat de durere, excitare, frica, emotie, respiratie adanca, etc.). Daca toti ceilalti factori se mentin constanti, volumul undei pulsatorii depinde de cantitatea de tesut inchis de dispozitivul pletismografic.

Pentru a se putea compara cifrele intre diferiti bolnavi la altul, datele obtinute trebuie raportate la un volum tisular mediu al unui deget (4 ml).

Valori normale

peste mm³/ 4 ml deget = normal

sub 4 mm³/ 4 ml deget = diminuarea fluxului sanguin.

Limita inferioara a normalului in conditii de vasodilatatie este de 4 mm³/ 4 ml deget. In situatia diminuarii fluxului arterial periferic, nu se poate diferentia etiologia spastica (functionala) de cea stenozanta (organica), decat prin examenul suplimentar de pletismografie in conditii de vasodilatatie indusa.

b. Pletismografia cu ocluzie venoasa

Reprezinta o varianta tehnica a pletismografiei de volum, in care se blocheaza returul venos prin compresia bratului cu ajutorul unei mansete tensiometrice umflate la o presiune de 40- 50 mmHg. Ca efect al acestei manevre, volumul digital creste progresiv prin acumularea singelui arterial, pina in momentul distensiei complete a sectorului vascular din regiunea anatomica investigata (fig. 3.4). Pe traseul pletismografic se determina panta curbei ascendente, iar valoarea se raporteaza la volumul de tesut inchis in pletismograf. Se poate determina astfel indirect debitul arterial in teritoriul explorat. Intrucit presiunea de compresie venoasa optima este aceea din care rezulta cea mai mare valoare de debit sanguin, se recomanda sa se efectueze mai multe incercari, cu valori de compresie diferite, pana la obtinerea valorilor maxime de debit arterial.

Fig. 3.4 - Schema tehnicii de pletismografie

cu ocluzie venoasa

3. VELOCIMETRIA DOPPLER

Tehnica permite masurarea neinvaziva a vitezei (velocitatii) fluxului sanguin. Principiul metodei consta din aparitia unei variatii de frecventa a unui fascicol de ultrasunete care interactioneaza (se ciocneste) cu hematiile circulante. Un flux de ultrasunete de frecventa F care ciocneste o hematie care circula cu viteza V intr- o artera sufera o modificare de frecventa DF, denumita 'decalaj Doppler' (Doppler shift). Acest decalaj este proportional cu viteza fluxului sanguin si cu unghiul de incidenta j al fascicolului de ultrasunete in raport cu directia de curgere a sangelui:

DF v

= 2 x ------ cos j,
F K

unde K este viteza de propagare a ultrasunetelor in tesuturi (1540 m x sec^-1).

Velocimetria Doppler a inregistrat progrese remarcabile dupa punerea la punct a emitatoarelor ultrasonice in regim pulsator si a sistemelor de inregistrare bidimensionale (fig. 3.5). Acest dispozitiv emite ultrasunete de inalta frecventa (2, 4 sau 8 MHz) si prezinta trei caracteristici tehnice majore: emisie pulsatila, sistem de receptie ajustabil functie de timp si inregistrare bidimensionala.

Fig. 3.5 - Sonde utilizate pentru explorare tip Doppler pulsator

Emisia pulsatila: consta dintr- o emisie de foarte scurta durata, care se repeta la intervale regulate. Aparatul functioneaza alternativ ca emitator si ca receptor; intre doua emisiuni succesive exista un interval liber de receptie, pe durata caruia aparatul este capabil sa analizeze fascicolul de ultrasunete care au fost reflectate de catre fluxul sanguin.

Sistemul de receptie ajustabil functie de timp: cu ajutorul prelucrarii electronice se poate realiza decalarea dintre emisia si receptia fascicolului de ultrasunete. Atunci cand receptia este decalata cu o anumita intirziere (delay), aceasta corespunde timpului parcurs de unda ultrasonica de la emisie pina la reflectarea acestuuia de catre hematiile situate la o anumita profunzime in tesuturi. Profunzime poate fi calculata dupa relatia: (0, 5 x intirzierea ecoului x viteza ultrasunetelor).

Inregistrarea bidimensionala a vitezei sanguine: este asigurata prin includerea in sonda de explorare a doi traductori plasati sub un unghi de 120^o; viteza poate fi astfel descompusa pe doua axe, care reprezinta directia de emisie a ultrasunetelor a fiecarui traductor. O analiza geometrica simpla permite fixarea unghiului de incidenta a celor doua fascicole la 60 grade; in acest caz, vitezele obtinute de fiecare traductor sint egale. Cunoasterea precisa a valorii unghiului de incidenta a ultrasunetelor este necesara pentru masurarea vitezei prin efect Doppler, intrucat efectul Doppler este proportional cu cosinusul acestui unghi. Precizia de masurare poate fi in continuare ameliorata prin plasarea corecta, stereotaxica a traductorului la nivelul vasului investigat (fig. 3.6).

Fig. 3.6 Traseu standard de velocimetrie Doppler bidimensionala

Tehnica Doppler permite masurarea vitezei fluxului sanguin; inregistrarea la nivelul unei sectiuni arteriale perpendiculare apare ca o succesiune de viteze ale diferitelor straturi de sange care circula prin interiorul arterei (fig. 3.7). Ansamblul lor capata o forma parabolica, ceea ce semnifica faptul ca singele circula cu viteza mai mare spre centrul vasului. Se poate calcula si o viteza sectionala (Vs), adica viteza medie a coloanei sanguine. Daca la tehnica standard se asociaza un sistem de determinare a calibrului (D- diametrului) vascular, in final se obtine valoarea debitului (fluxului) sanguin prin vasul respectiv, dupa formula: Flux = Vs x P D² / 4

Fig. 3.7 - Explorare Doppler la nivelul arterei renale

D. EXPLORAREA PARAMETRILOR BIOELECTRICI

1. REOGRAFIA

Reprezinta o tehnica particulara de pletismografie, care inregistreaza variatiile sistolo- diastolice ale impedantei bioelectrice ale unui segment al organismului, sincrone cu variatiile volumetrice pulsatile locale.

Tehnica presupune livrarea catre tesuturi a unui curent electric alternativ de frecventa mare (30- 50 kHz) si intensitate mica (0, 1 - 0, 3 mA). Impedanta tisulara Z poate fi masurata prin valorile parametrilor R, L, C, la rindul lor determinate de actiunea curentului alternativ asupra tesuturilor:

Z² = R² + wL - 1 wC)²

Pentru tesuturile vii, inductanta L este neglijabila si poate fi ignorata. In schimb, valoarea componentei capacitive C este semnificativa datorita prezentei apei in compozitia tesuturilor vii, in proportie variabila, dar cu o constanta dielectrica mare. Din aceste motive, impedanta tisulara (BEI - BioElectrical Impedance) poate fi considerata ca avind o componenta rezistiva R si una capacitiva (1/wC). Inlaturarea sau cel putin diminuarea influentei componentei capacitive se realizeaza prin utilizarea in reografie a unei surse de curent alternativ de inalta frecventa (30- 50 kHz).

Practic, reografia presupune masurarea in teritoriul de interes (ex.: la nivelul membrelor inferioare) a variatiilor de impedanta bioelectrica DZ produse la injectarea unui curent alternativ de inalta frecventa si intensitate mica, inofensiv pentru pacient. Aceste variatii DZ apar sincron cu fenomenul vascular pulsatil, deoarece rezistenta periferica scade simultan cu umplerea ritmica a vaselor sanguine si creste in diastola sau in cazul reducerii irigatiei segmentului explorat. Aceste variatii de conductibilitate electrica se culeg cu ajutorul unei punti Wheatstone si se inscriu grafic sub forma unei curbe (reograma). Exista doua tehnici reografice: tehnica cu doi electrozi (numita si reografie 1) si cea cu patru electrozi (reografie 2), prima avand avantajul unei proceduri de inregistrare mai simple. Inregistrarea traseului se face in repaus si in timpul unor probe de provocare a reactivitatii vasculare (hiperemie reactiva post- ocluzie, effort fizic, provocare farmacologica, etc.). Pentru a studia relatiile intre fenomenul vascular periferic si fenomenele cardiace, reograma se inregistreaza simultan cu o derivatie ECG, eventual cu fonocardiograma. Reografia ofera informatii utile asupra fenomenului de umplere sistolica vasculara si asupra starii peretilor vasculari (tonus, elasticitate).

Analiza traseului reografic

Reograma apare grafic sub forma unei curbe monofazice, asimetrice si pozitive, similare undei de puls arterial, dar care include o componenta arteriala si una venoasa (fig. 3.8).

Fig. 3.8 - Morfologia traseului reografic

In analiza reogramei se vor utiliza urmatoarele tipuri de parametri:

- parametri (repere) morfologici

- parametri geometrici

- parametri cronologici (fig. 3.9)

Fig. 3.9 - Parametrii reografici (Vs - velocitate sfigmica; IK- indice Kunert)

E. EXPLORAREA PARAMETRILOR OPTICI

FOTOPLETISMOGRAFIA realizeaza evaluarea indirecta, pe principii de absorbtie optica selectiva, a variatiilor volumetrice sanguine din teritoriul microvascular, aparute sincron cu ciclul cardiac. Traductorul fotopletismografic include o sursa de lumina monocromatica si o celula fotoelectrica receptoare. Fascicolul luminos strabate pielea si este absorbit partial de catre oxihemoglobina din singele circulant subcutanat. Fractiunea neabsorbita ajunge prin transmisie sau reflexie la celula fotoelectrica si, in functie de cantitatea de lumina primita, celula produce un curent care va fi amplificat si inscris grafic sub denumirea de traseu fotopletismografic (PPG). Variatiile sistolo- diastolice de flux sanguin din reteaua vasculara superficiala determina variatii sincrone ale curentului generat de celula fotoelectrica, forma graficului fiind similara cu cea a pulsului arterial (sfigmograma). Cu ajutorul traseului PPG se pot identifica si evalua o serie de afectiuni vasculare periferice, in care apar modificari ale parametrilor undei de puls (forma, amplitudine, polaritate). Undele de puls sunt atenuate in prezenta bolilor arteriale ocluzive. Obstructia arteriala determina deprimarea undei cu o panta lenta, varf de unda rotunjit si pierderea undei dicrote (partea concava devine convexa). Ca si in cazul altor inregistrari vasculare periferice, se recomanda inregistrarea simultana a unei derivatii ECG de referinta. De mentionat ca perfectionarea tehnicii fotopletismografice a permis evaluarea gradului de oxigenare a sangelui periferic, exprimat prin S_aO,. Utilizarea clinica a fotopletismografiei decurge tocmai din posibilitatea monitorizarii neinvazive in conditii critice, de alterare hemodinamica, a frecventei pulsului arterial periferic si a S_aO₂.

F. EXPLORAREA PARAMETRILOR RADIO- TERMICI

1. TERMOMETRIA CUTANATA

Temperatura cutanata depinde de mai multi factori:

endogeni: circulatia subcutanata, temperatura sangelui arterial,

activitatea musculara, procesele metabolice locale, ritmul de evacuare a sudorii

exogeni: temperatura, umiditatea si miscarea aerului din camera,

schimburile de caldura cu elementele din jur, etc.

Temperatura cutanata are valori identice pe suprafata corpului, in afara piciorului. De exemplu, la o temperatura centrala de 37 ^oC si la o temperatura ambianta de 25 °C se constata urmatoarele valori: 34 ^oC in axila si regiunea periombilicala; 33 ^oC pe frunte, in regiunea dorso-lombara, pe torace, pe fata interna a bratelor si pe miini, 32 ^oC pe gambe. Pielea membrului inferior poate prezenta insa temperaturi de 23 - 32 ^oC.

In clinica, temperatura cutanata se masoara cu termometre de contact, de obicei electrice, care functioneaza pe baza de termocupluri sau termistori. Camera de examinare trebuie sa prezinte o temperatura constanta, in jurul a 24 ^oC, fara curenti de aer, iar subiectul sa stea in repaus cel putin 15 minute inainte de efectuarea inregistrarilor, pentru echilibrarea termica cu mediul din camea. Intre zonele simetrice dispuse la distante egale de linia mediana a corpului nu se observa diferente de temperatura de peste 0, 5 ^oC la subiectii sanatosi. Diferente de peste 1 ^oC corespund unor conditii diferite de eliminare a caldurii. Cresterea locala de temperatura traduce un flux sanguin local crescut (inflamatie, fistula arterio- venoasa), iar scaderea reflecta diminuarea locala a debitului sanguin (spasm sau obstructie arteriala).

Este important sa se masoare temperatura cutanata in zonele suspectate ca prezentind tulburari circulatorii si sa se compare acestea cu zonele simetrice considerate a fi sanatoase. In tulburarile circulatorii cu prognostic favorabil, diferentele merg pina la 2 ^oC in favoarea partii sanatoase. In procesele inflamatorii exista aceeasi diferenta, dar in favoarea partii bolnave. In caz de diferente de temperatura care depasesc valori de 4 ^oC in dauna membrului afectat, prognosticul este sever, amputatia fiind practic inevitabila.

Pentru sensibilizarea metodei si diferentierea spasmului de obstructia vasculara, se recomanda masurarea temperaturii cutanate la proba de cald si rece: in timpul expunerii la rece, regiunea cu circulatie mai bogata ramane mai mult timp calda decat zonele cu circulatie deficitara. La reincalzire, temperatura creste mai repede in zonele normale. Examenul temperaturii cutanate are valoare numai prin corelare cu alte examene clinice si paraclinice. In cazul unei leziuni vasculare evidentiate cert prin alte metode, masurarea temperaturii cutanate completeaza diagnosticul, evaluand fluxul arterial distal global si circulatia colaterala de supleere.

2. TERMOGRAFIA

Permite inregistrarea grafica (fotografierea) emisiei de radiatii infrarosii la suprafata corpului (fig. 3.10). Termograma apare sub forma de harti termice, zonele izotermice fiind redate cu aceeasi nuanta de culoare. Prin termografie se pot detecta zonele hipo- sau hipertermice, corespunzatoare unor procese patologice (procese neoplazice, obstructii arteriale). Indicatiile si conditiile de inregistrare sunt similare cu cele descrise la termometria cutanata.

Fig. 3.10 - Inregistrare termografica

cervico- faciala