Electromiografie

Electromiografie

Electromiografia este tehnica de explorare functionala privind achizitia si redarea activitatii electrice musculare. Depolarizarea fibrelor musculare, cauza contractiei musculare, este initiata de receptorii senzoriali si ajunge la creier prin fibrele nervoase senzoriale. Creierul provoaca alte unde de depolarizare care, prin nervii motori, produc depolarizarea placilor terminale, respectiv contractia musculara.

Culegerea potentialelor de actiune ale celulelor musculare individuale are loc cu ajutorul unor microelectrozi de tip ac de seringa. Depolarizarea unui grup de unitati motorii se culege cu electrozi de suprafata.

In masurari monopolare electrodul de referinta este un electrod de suprafata, plasat pe piele in apropierea electrodului "cald". In cazul masurarilor bipolare se folosesc doi electrozi calzi si un electrod de referinta. Electromiograma (EMG) globala se culege cu electrozi de suprafata plasati pe piele.

In cazul muschilor denervati total sau partial EMG simpla nu este suficienta, trebuind realizat un stimul artificial care sa depolarizeze nervii sau direct fibrele musculare (EMG activa).

Patologia pusa in evidenta de EMG poate fi:

de tip neurogen referitoare la nervul motor (atrofii prin denervare);

de tip miogen referitoare la structura fibrelor musculare (degenerari fibro-grasoase);

datorata unor tulburari endocrine si metabolice (tetanie, hipo- si hipertiroidie, diabet etc.);

referitoare la structuri encefalice cu functii motoare;

referitoare la anumiti factori fiziologici (oboseala musculara, tulburari de circulatie sanguina etc.) care pot modifica traseele EMG.

Electromiograful este aparatul cu ajutorul caruia se poate obtine EMG. Sistemul din Figura 2.23 contine un amplificator (1), un osciloscop cu memorie (2), un redresor total (dubla alternanta, de precizie) (3), un integrator (4) si un amplificator de putere (5).

Figura 2.23 Schema bloc a unui sistem electromiografic

Datorita benzii de frecventa mai mare a semnalului EMG, constantele de timp ale amplificatorului EMG sunt: pentru limita inferioara a benzii - 0,1 s, 0,03 s, 0,01 s - iar pentru frecventa limita superioara - 500 Hz, 1000 Hz, chiar 50 kHz. De aceea, inregistratoarele grafice ieftine nu permit, datorita benzii de frecventa limitate, folosirea lor in EMG curenta. Acest lucru este posibil utilizand inregistratoare cu scanteie sau, pentru sisteme ieftine si mai vechi, facand apel la osciloscopul catodic cu memorie si tehnica foto. Aparatele moderne au o unitate de calcul si memorie digitala iar datele sunt afisate pe monitor si redate pe inregistrator cu hartie termica.

Unul din trasee reprezinta de obicei integrala EMG, obtinuta prin redresarea totala fata de linia izoelectrica a EMG obisnuite. Integrarea are loc pe durata unei baleieri a ecranului de afisare (Figura 2.24).

Redarea acustica a activitatii musculare permite evidentierea, pe inca o cale a perceptiei medicului, a traseelor normale (avand durata mai mare si un sunet mai grav) sau patologice (durata mai scurta, sunet ascutit).

Prelucrarea EMG consta, de obicei, in analiza spectrala si in calculul functiei de autocorelatie. Aceasta deoarece EMG este, ca si EEG, un semnal aleator. El se datoreaza insumarii potentialelor de actiune ale fibrelor musculare stimulate. Rezultatele analizei pot evidentia diferente intre spectrele de putere ale EMG ale subiectilor cu miopatii sau cu leziuni ale nervilor periferici, fata de cele normale, precum si gradul de oboseala a muschilor.

Figura 2.24 Electromiograma si integrala electromiografica