TERAPIA OCUPATIONALA - Definitie si terminologie, Bazele filozofice ale terapiei ocupationale, Aspecte fundamentale in practica terapiei ocupationale, Principii metodologice de terapie ocupationala

TERAPIA OCUPATIONALA

Definitie si terminologie

Terapia ocupationala reprezinta o metoda terapeutica pentru deficienti fizici sau psihici, prescrisa de medic si aplicata de personalul calificat, care utilizeaza elemente ale activitatii practice uzuale din munca, sport, agrement, sau intr-un cuvant „activitati umane”.

„Terapie ocupationala” este termenul anglo-saxon, aceasta denumire fiind actualmente cea mai raspandita pe plan mondial. „Ergoterapie” este termenul francez, mai putin utilizat in prezent, fiind considerat chiar gresit de catre unii autori.

Terapia ocupationala reprezinta o metoda de tratament reabilitativ sintetica si globala, care necesita participarea constienta si activa a pacientului, terapeutul avand numai rolul de a asista si corecta desfasurarea activitatii respective.

In centrele de recuperare, terapia ocupationala este aplicata numai de catre personalul calificat : terapeutul ocupational (occupational therapist) numit si ergoterapeut, sau, in lipsa acestuia poate fi aplicata de catre fiziokinetoterapeutul cu competenta profesionala in terapie ocupationala.

Continuarea terapiei ocupationale la domiciliu implica participarea activa a pacientului si familiei, supravegheati de medicul de familie, instruiti si consiliati de catre medicul specialist si personalul de recuperare.

Bazele filozofice ale terapiei ocupationale

In anul 1979, Adunarea Reprezentantilor Asociatiei Americane de Terapie Ocupationala a adoptat baza filozofica a terapiei ocupationale (TO), declarand :

„Omul este o fiinta activa, a carei dezvoltare este influentata de utilizarea intentionala a activitatilor.

Utilizand capacitatile proprii si motivate intrinsec, fiintele umane pot sa influenteze, prin activitatile intentionale, sanatatea lor fizica si mentala, precum si mediul social.

Viata umana implica un proces de continua adaptare. Adaptarea reprezinta o schimbare de functie care sustine supravietuirea si actualizarea propriei persoane (self).

Factorii biologici, psihologici si de mediu pot intrerupe procesul de adaptare in orice moment al ciclului vietii. Disfunctia poate sa apara atunci cand adaptarea este afectata/deficitara.

Activitatile intentionale (cu un scop) faciliteaza procesul adaptativ.

Terapia ocupationala se bazeaza pe convingerea ca activitatea intentionala (ocupatia), inclusiv componentele sale inter-personale si de mediu, poate fi folosita pentru prevenirea si medierea disfunctiei si pentru promovarea maximei adaptari.

Activitatea, asa cum este ea utilizata de ergoterapeut, include ambele scopuri : intrinsec si terapeutic”.

Sintetizand afirmatiile de mai sus, observam urmatoarele aspecte esentiale:

omul isi poate influenta si/sau ameliora propria sanatate prin participarea la activitati intentionale (cu scop)

termenul de „activitate intentionala” este o tema centrala a bazei filozofice, fiind utilizat in mod evident in sensul de „ocupatie”

activitatile intentionale reprezinta mijloacele terapeutice utilizate in terapia ocupationala

Cu aceeasi ocazie, Adunarea Reprezentantilor a afirmat ca :

„Trebuie sa existe o acceptare si implementare generala a esentei terapiei ocupationale si anume participarea activa a pacientului la activitatea (ocupatia) respectiva, in scopul imbunatatirii performantei.

Utilizarea procedurilor facilitatoare este acceptata in terapia ocupationala numai atunci cand sunt folosite cu scopul de a pregati pacientul pentru o mai buna performanta in prevenirea disabilitatii, prin propria participare la ocupatia respectiva”.

Sintetizand afirmatiile de mai sus observam urmatoarele aspecte fundamentale :

participarea activa a pacientului la activitatea intentionala reprezinta esenta terapiei

pocedurile facilitatorii au numai rol de pregatire pentru activitatea intentionala

pocedurile facilitatorii sunt acceptate numai daca servesc scopului final al terapiei ocupationale (independenta functionala).

In anul 1983, Adunarea Reprezentantilor formuleaza definitia oficiala a „activitatii intentionale” :

„…sarcini sau experiente la care individul participa in mod activ.

Angajarea intr-o activitate intentionala necesita si stimuleaza coordonarea intre componentele fizice, emotionale si cognitive ale persoanei.

Un individ implicat intr-o activitate cu scop, isi directioneaza atentia spre sarcina in sine, mai mult decat spre procesele interne implicate in realizarea acestei sarcini…

Activitatile intentionale sunt influentate de rolurile pe care le are individul in cursul vietii si au un inteles unic pentru fiecare persoana”.

Se observa faptul ca, atat in definirea bazei filozofice, cat si a activitatii intentionale, tema centrala este participarea activa a pacientului.

In concluzie, elementele care diferentiaza activitatea intentionala (cu scop) de alte tipuri de activitate se refera la :

participarea activa a pacientului la activitatea intentionala

implicarea in activitatea intentionala a coordonarii functionale: fizica, emotionala si cognitiva

sensul/intelesul pe care il are activitatea intentionala pentru pacientul respectiv

Cu aceeasi ocazie, Adunarea Reprezentantilor a definit si rolul terapeutului ocupational/ergoterapeutului :

„Terapeutul ocupational evalueaza pacientul pentru a determina scopurile activitatii individuale, capacitatea de a planifica si indeplini activitati intentionale, precum si abilitatea de a face fata solicitarilor functionale ale mediului.

Bazat pe aceasta evaluare, terapeutul ocupational imagineaza experiente si activitati care ofera pacientului posibilitati de actiune efectiva. Aceste activitati au un scop si anume acela de a ajuta la formarea abilitatilor individuale, conducand  la realizarea scopurilor personale”.

In aceasta definitie a rolului ergoterapeutului se subliniaza importanta evaluarii disfunctiei si remedierii acesteia prin activitatile intentionale.

Aspecte fundamentale in practica terapiei ocupationale

Obiectivele terapiei ocupationale

Principalele scopuri ale TO sunt urmatoarele :

1.     recuperarea pacientului in sensul reintegrarii in modul de viata si munca anterior

2.     daca aceasta nu este posibila, scopul este mentinerea functionalitatii existente si utilizarea acesteia pentru o noua ocupatie (profesie)

Aceste scopuri se refera atat la aspectele fizice cat si la cele psihologice.

De importanta primordiala este obiectivul ca pacientul sa poata ramane sau deveni independent si sa-si poata castiga existenta.

3.     daca aceasta este imposibil de realizat, scopul TO este utilizarea activitatilor pentru a ajuta o mai buna adaptare a pacientului la limitarile existente, cu o eventuala posibilitate de castig ocazional

Performanta ocupationala

Performanta ocupationala reprezinta capacitatea unei persoane de a indeplini sarcinile cerute de rolul sau (prescolar, elev/student, casnica, salariat, pensionar), corelate cu stadiul de dezvoltare al individului.

Performanta ocupationala include :

auto-ingrijirea

munca

jocul sau activitatile de timp liber

Auto-ingrijirea include :

igiena personala

mancatul

imbracatul

curatenia casei

mobilitatea persoanei

manipularea obiectelor

Munca include activitatile care se desfasoara :

la domiciliu

la scoala

la serviciu

in familie

Jocul sau activitatile de timp liber includ :

jocurile

sporturile

hobby-urile

activitatile sociale

Componentele performantei ocupationale sunt modele de comportament, dezvoltate prin invatare.

Componentele performantei ocupationale

Se refera la :

functia de integrare senzoriala

functia motorie

functia cognitiva

functia psihologica

functia sociala

Aceste elemente ale functionalitatii umane influenteaza capacitatea individului de a indeplini sarcinile ocupationale.

Componenta de integrare senzoriala se refera la :

schema corporala

postura

perceptiile senzoriale (perceptia vizuala)

functiile reflexe

integrarea senzitivo-motorie

integrarea corpului in spatiu

Componenta motorie se refera la :

mobilitatea articulara       

forta si tonusul muscular

utilizarea functionala a membrelor si corpului

aptitudinile motorii grosiere si fine

Componenta cognitiva se refera la :

comunicarea verbala si scrisa

concentrarea

rezolvarea problemelor

planificarea timpului

conceptualizarea si integrarea invatarii

Componenta psihologica se refera la :

starile emotionale

sentimente

mecanismele de aparare

identitatea personala

conceptul/imaginea despre sine

Componenta sociala se refera la :

aptitudinile de a inter-reactiona intre doua persoane sau in grup

• Mediul de viata se refera la :

contextul/cadrul cultural al individului

mediul inconjurator uman si non-uman

In acest cadru de referinta, preocuparile TO sunt reprezentate de abilitati (auto-ingrijirea, munca si jocul/activitati de timp liber) si componentele performantei ocupationale care promoveaza aceste abilitati. De aceea, un program de TO poate include in orice moment metode de tratament destinate remedierii deficitelor, sau compensarii deficitelor aparute la nivelul abilitatilor sau componentelor performantei.

Programul de TO trebuie sa reflecte un echilibru si o continuitate a metodelor de tratament care au ca scop obtinerea performantei ocupationale maxime pentru pacientul respectiv, tinta finala fiind obtinerea independentei functionale.

Activitatile utilizate ca mijloc de tratament in terapia ocupationala

In scop terapeutic se utilizeaza diferitele categorii de activitati, varietatea acestora fiind practic nelimitata.

Un tratament necesar si satisfacator poate fi oferit in mare masura prin activitati non-productive.

Exista insa si activitati productive, constand din activitatile care se finalizeaza printr-un obiect produs pentru placere sau pentru a fi vandut.

La acestea se adauga intotdeauna activitatile care antreneaza activitatile vietii cotidiene (ADL =  „Activities of Daily Living”), despre care trebuie sa retinem ca reprezinta tipul de activitate fundamentala in TO.

In conditiile in care activitatile reprezinta mijloacele de tratament in TO, subliniem faptul ca scopul tratamentului nu poate fi niciodata formulat in termenii a ceea ce se produce sau se vinde.

Aceasta nu inseamna ca produsul finit, sau gradul de eficienta obtinut nu sunt importante (mai ales atunci cand realizarea acestor doua obiective fac parte din scopul tratamentului). Totusi, valoarea terapeutica a activitatilor efectuate rezida in :

beneficiul pe care pacientul este capabil sa-l obtina din activitatea respectiva

gradul in care aceasta activitate promoveaza progresul in recuperarea pacientului

Se intelege astfel ca in activitatile productive accentul nu trebuie pus in intregime pe produs, ci pe efectul procesului de productie asupra pacientului.

Desigur ca se incearca obtinerea unui standard cat mai inalt posibil al produsului, mai ales daca pacientul poate realiza si un castig financiar care depinde de articolul produs. In aceste situatii, ergoterapeutul poate cere ajutorul unui tehnician, care, in anumite etape de productie, sa sustina pacientul pentru realizarea unei activitati lucrative cu rezultat vandabil.

Activitatile utilizate in terapia ocupationala pot fi clasificate astfel:

• activitati personale din viata cotidiana
• activitati creative si expresive
• activitati intelectuale si educationale
• activitati industriale si vocationale
• activitati recreative

a)    Activitati personale din viata cotidiana

(personal ADL)

In procesul de recuperare a unui pacient, necesitatile personale sunt primordiale si urgente pentru preocuparile TO.

Aceste necesitati personale sunt :

a se imbraca si dezbraca

a se descurca singur la toaleta si la baie/dus

a se putea hrani

a fi capabil sa se deplaseze prin casa (si eventual in jurul casei)

a intretine curatenia casei

La aceste activitati de baza se adauga alte activitati cotidiene obisnuite :

scrisul si cititul

muncile casnice

deplasarea in afara casei pentru a-si castiga existenta

deplasarea in afara casei pentru a se recrea

Scopul prioritar al programului de TO trebuie sa fie axat pe mentinerea sau re-dobandirea independentei functionale necesare pentru aceste activitati.

Pentru a facilita realizarea unora dintre aceste activitati s-au dezvoltat variate mijloace tehnice ajutatoare/auxiliare.

In acest sens, exista o regula foarte importanta : nu este nevoie de un mijloc ajutator daca o persoana poate realiza o miscare cu un efort rezonabil, sau invatand o noua metoda.

De asemenea, nu este recomandabil sa se permita o miscare cu un randament slab, adica sa se incurajeze efectuarea unei miscari printr-un efort deosebit, atunci cand cu un mijloc ajutator s-ar putea economisi energie, utilizabila pentru altceva mai important.

b)    Activitati creative si expresive

Se recomanda evitarea tendintei de a se renunta la acest tip de activitati, care se manifesta atunci cand :

nu se acorda suficienta atentie aspectului estetic si/sau utilitatii practice a obiectelor rezultate in urma activitatilor terapeutice : obiecte urate sau prost realizate, din materiale de slaba calitate, cu un design nesatisfacator sau inutile

se acorda prea mare atentie obiectelor rezultate din activitatile productive, de tip industrial sau la domiciliu

Subliniem rolul foarte important pe care il au activitatile artistice ca metoda de tratament in TO. Acestea ofera pacientului doua avantaje majore :

• posibilitatea de exprimare a calitatilor creative si emotionale,  intr-un mod pe care nici o munca de tip industrial nu il poate oferi
• munca rezultata din acest tip de activitati se desfasoara fara graba si stres, spre deosebire de ceea ce se intampla in majoritatea activitatilor de tip industrial si/sau in grup

Este evident ca, in numeroase cazuri, activitatile artistice pot fi la fel de folositoare, sau chiar mai folositoare, decat orice alta activitate.

Antrenarea in acest tip de activitati formeaza bazele pentru dezvoltarea unor calitati extrem de importante in multe profesii si sporturi, precum si in TO : abilitatea, dexteritatea, ingeniozitatea, precizia, etc.

Herford sublinia faptul ca : „In recuperare s-a vorbit mult despre importanta reintegrarii individului in munca. Se pare ca s-a pierdut din vedere functia sociala creativa a recuperarii”. El pledeaza pentru „bucuria de crea”, prin care se poate determina o ameliorare a functionalitatii, mai mult decat printr-o intoarcere prematura a pacientului in atmosfera de lucru dintr-un atelier.

Cu atat mai mult, pentru muncitorii angrenati in productia de masa, activitatile creative si expresive pot reprezenta o compensatie pentru rutina/monotonia muncii industriale.

Notiunile de standard si design au o importanta deosebita pentru activitatile creative si expresive.

In acest sens, accentul trebuie pus pe simplitatea tehnicii si designului, care poate facilita producerea unui obiect acceptabil de catre un pacient care nu are o abilitate prea mare.

Cu toate acestea, uneori este aproape imposibil de realizat un obiect cotat ca avand un standard acceptabil pentru a fi vandut. Reamintim ca acest fapt nu inseamna insa un rezultat slab al tratamentului.

Alteori, ceea ce ergoterapeutul si pacientul considera acceptabil, pentru un expert calificat poate fi opusul unui design satisfacator.

Ergoterapeutul poate interveni pentru a ameliora in mare masura aceasta situatie, aratandu-i pacientului mostre sau tipare atractive si oferindu-i materiale cu culori si desene de buna calitate. Totusi, este discutabil daca ergoterapeutul trebuie de fapt sa intervina, controland efectiv aceasta situatie. Raspunsul la aceasta dilema trebuie sa-l dea el insusi, judecand din punct de vedere terapeutic, in functie de posibilul efect pe care l-ar avea asupra pacientului realizarea unui produs vandabil (isi doreste cu adevarat acest lucru ?).

Pe de alta parte, un standard scazut al muncii este inacceptabil pentru un pacient care:

isi castiga existenta prin aceasta munca

are nevoie de stimulentul reprezentat de faptul ca rezultatele muncii lui sunt apreciate, cerute si se vand

c)     Activitati intelectuale si educationale

Activitatile intelectuale/educationale, impreuna cu activitatile vocationale/profesionale, trebuie sa fie adaptate si integrate procesului de restabilire finala a capacitatii de munca a pacientului, cu scopul de a-si castiga existenta.

De asemenea, ele pot fi folosite si pentru a dezvolta sau continua un anumit domeniu de interes pentru pacient, fara legatura cu munca profesionala.

Activitatile intelectuale sunt dificil de definit; se considera activitati intelectuale cele care nu pot fi considerate productive, in sensul realizarii unui obiect, „producand” insa placere si interes.

In aceasta categorie intra :

„studiul de tip hobby”, abordand subiecte ca istoria artei sau arhitecturii

studiul sau cercetarea din domeniul istoriei, geografiei, matematicii si altor stiinte

invatarea unei limbi straine, desenului, picturii

studiul muzicii sau istoriei muzicii, etc.

daca acestea sunt realizate in interes personal si nu in scop profesional.

Ergoterapeutul trebuie sa identifice pacientii care doresc sa faca o munca practica sau productiva, diferentiindu-i de pacientii care doresc sa li se ofere posibilitatea angrenarii intr-o ocupatie intelectuala, pe care, din diferite motive (de exemplu din lipsa de timp) nu au putut-o practica in perioada anterioara imbolnavirii.

Aceasta categorie de pacienti considera o activitate practica-productiva ca fiind neinteresanta sau chiar inacceptabila (chiar daca este utila pentru tratament), astfel incat complianta pacientului la tratament scade, odata cu valoarea TO pentru individul respectiv.

Activitatile educationale sunt indicate in special pentru copiii si tinerii care necesita spitalizare indelungata, daca :

patologia nu contraindica studiul

obiectivele tratamentului permit studiul

pot fi cointeresati in acest tip de activitate

Activitatile educationale pot fi introduse :

indirect : prin jocuri, competitii, etc.

direct : ca un mod (dorit si util ) de a-si folosi timpul pe perioada spitalizarii

In spitalele in care copiii sunt spitalizati pe termen lung, exista in general unitati de invatamant cu personal calificat, iar rolul ergoterapeutului se limiteaza la tratamentul specific TO.

In spitalele cu colectivitati mici de copii, exista nuclee de invatamant care nu dispun de profesori, situatie in care ergoterapeutului ii revine rolul de a educa copiii (in colaborare cu personalul medico-sanitar si parintii), furnizand si necesarul de materiale didactice, carti, etc.

Pentru pacientii mai varstnici, cursurile pot fi tinute uneori de instructori sau profesori care se ofera voluntar, dar care trebuie testati in privinta abilitatii de a se adapta pacientilor cu diverse disabilitati.

d)    Activitati industriale si vocationale (profesionale)

Acest grup acopera un spectru aproape nelimitat de activitati.

In aceasta situatie, nici un ergoterapeut nu poate fi competent in privinta tuturor posibilitatilor de tratament, dar trebuie sa aiba capacitatea :

sa aprecieze impreuna cu pacientul valoarea acestor activitati

sa se pregateasca pe sine insusi pentru a-si putea asuma responsabilitatile de sfatuitor si supraveghetor in relatie cu pacientul si munca acestuia

sa poata colabora in mod optim cu experti, care sa-l sfatuiasca si supervizeze in privinta acestor activitati

sa stie cat mai mult despre necesitatile pacientului in sensul starii de sanatate, a inteligentei, intereselor, aptitudinilor, atitudinilor si valorilor personale

sa recunoasca importanta stimulentelor individuale si in grup, a competitiei si atingerii scopurilor, a recompensei

sa cunoasca importanta situatiilor de grup ca factor de recuperare

sa-si insuseasca cunostintele necesare activitatilor din domeniul industrial

Pregatirea pentru desfasurarea unei munci mai competitive de tip industrial, se poate realiza in compartimentul de TO, prin utilizarea :

activitatilor de ingrijire a casei : activitati casnice

activitatilor in aer liber : gradinarit, construirea unui zid de caramida, etc.

activitatilor industriale : munca la strung sau la presa, etc.

activitatilor de birou : dactilografiere, operare pe computer, etc.

activitatilor care necesita dexteritate : impachetarea, asamblarea unor obiecte, manevrarea unor butoane, etc.

anumite forme de manufactura : cusutul, tesutul, impletitul, lucrul in lemn sau metal, olaritul, etc.

Ulterior, pot fi folosite in tratament alte activitati cu un continut profesional mai bogat :

fotografierea

cizmaria

ceasornicaria

legatoria de carti

tipografia, etc.

Cunoscand aceste activitati si ceea ce implica ele din punctul de vedere al executiei, ergoterapeutul trebuie sa fie capabil sa foloseasca in tratament o activitate asemanatoare cu :

profesia avuta anterior de pacient, la care acesta se va re-intoarce

o noua profesie, ca alternativa pentru pacient

De asemenea, este necesar sa se ia in considerare diferentele mari care exista intre activitatile necesare unui pacient din mediul rural sau urban.

In acest sens, ergoterapeutul va trebui sa-si foloseasca in mai mare masura imaginatia si inventivitatea pentru a indica un tratament adecvat unui pacient din mediul rural.

Data fiind complexitatea sarcinilor care ii revin pentru aceasta categorie de activitati, ergoterapeutul poate, in anumite etape ale tratamentului, sa solicite ajutorul unui expert tehnic in vederea unei mai bune instruiri si antrenari a pacientului in munca de tip industrial.

e)    Activitati recreative

Acest grup de activitati are un rol la fel de important ca si activitatile profesionale.

Cuprind un spectru foarte larg de posibilitati de tipul jocurilor, sporturilor, muzicii, teatrului, etc.

Ergoterapeutul, in colaborare cu familia, asistenta sociala si animatorul („recreational therapist”) trebuie :

sa ajute pacientul sa-si organizeze un program de relaxare fizica si/sau generala

sa recomande pacientului o serie de activitati care se pot dezvolta ca hobby

Principii metodologice de terapie ocupationala

• Pentru prescrierea unui tratament optim este necesara precizarea necesitatilor medicale si sociale ale pacientului
• Intr-o prima etapa, ergoterapeutul evalueaza necesitatile pacientului, stabilind obiectivele tratamentului. In functie de aceste obiective, el identifica activitatile cu cea mai mare valoare terapeutica si ajuta pacientul sa aleaga tipul de activitate care ii ofera stimulente adecvate capabile sa-i castige cooperarea. De asemenea, trebuie avut in vedere ca interesul, efortul si satisfactia sa fie mentinute pe toata durata tratamentului, asa incat pacientul sa resimta nu numai multumire prin atingerea scopului propus, ci si placere prin ceea ce face
• Exista situatii in care chiar discutiile intre pacient si personalul medical privind selectarea activitatii si motivarea acestei alegeri pot fi prin ele insele mijloace de tratament

Mentionam ca desi TO are „o profunda justificare psihologica”, totusi nu trebuie neaparat ca activitatile folosite sa coincida intotdeauna cu alegerea sau interesele imediate ale pacientului. Astfel, in anumite conditii, profesia/ocupatia pacientului poate fi chiar opusa activitatii terapeutice.

Locul de desfasurare al tratamentului

Exista diferente in organizarea si planificarea tratamentului, in functie de locul unde se desfasoara acesta.

La patul bolnavului

In faza acuta a unei patologii determinate de boala sau accident, nu este in general necesara TO, de aceea acest tip de tratament nu se desfasoara de obicei in salonul de spital.

Exista totusi stari patologice acute (in psihiatrie, neurologie, pediatrie) in care TO trebuie initiata la patul bolnavului. In aceste situatii, tratamentul incepe in salon prin stabilirea relatiei inter-personale si cadrului pentru tratamentul specific ulterior.

In nucleul de TO al spitalului sau compartimentul de TO al centrului de recuperare

Unele dintre spitale (mai ales cele cu profil psihiatric) au nuclee de TO.

Multe dintre unitatile specializate in recuperarea medicala au compartimente de TO, deschise si pentru tratamentul pacientilor ambulatori.

Din compartimentul/nucleul de TO al spitalului sau centrului de recuperare multi pacienti sunt capabili sa se reintegreze la locul de munca avut anterior, sau intr-un nou loc de munca /o noua profesie.

in atelierul de TO

Un atelier de lucru (de tip industrial) atasat spitalului/centrului de recuperare, ofera o posibilitate de tranzitie sau o alternativa pentru pacientii care trebuie sa ramana sub ingrijire medicala.

In aceste „ateliere deschise” pacientii presteaza o munca de tip industrial :

prelucrarea lemnului,

prelucrarea metalului

montaj-instalatii

articole din piele sau textile

legatorie de carti sau cartonaj

tesatorie

arta aplicata, etc.

Daca totusi, pentru un anumit pacient munca in comunitate deschisa nu mai este posibila datorita disabilitatii restante, atunci ea trebuie reorganizata in anumite conditii  : „ateliere protejate” create pe modelul atelierelor de lucru, sau la domiciliu.

Indiferent de tipul de organizare, un atelier are avantajul de a oferi contacte sociale mai largi si simplul fapt de a iesi din casa pentru a merge la lucru, are un efect de normalizare.

La fel ca in atelierele industriale anexate spitalelor/centrelor de recuperare, si in aceste cazuri se ofera posibilitatea fiecarei persoane de a lucra pentru o parte din produsul finit, in functie de capacitatile individuale, in loc sa trebuiasca sa lucreze intregul produs, ceea ce bineinteles ar impune pacientului grade variate de dificultate.

Rolul ergoterapeutului in aceste scheme de tratament este variabil. De exemplu in spital el poate fi consilier al medicului, sau poate supraveghea readaptarea la munca.

In locuri de munca special amenajate

Este vorba despre locuri de munca individuale, special organizate pentru deficienti, in cadrul diverselor institutii publice, industriale, etc.

Persoanele eligibile sunt cele care pot efectua o munca normala numai in conditii de lucru cu amenajari speciale ale locului de munca si/sau cu un program special de lucru.

La domiciliu

Munca la domiciliul pacientului este facilitata de ergoterapeuti cu specializare in acest domeniu.

Este o activitate dificil de organizat si mare consumatoare de timp, dar odata ce problemele initiale au fost depasite, munca la domiciliu ofera cele mai multe satisfactii si este din ce in ce mai importanta din punctul de vedere al comunitatii.

Necesita multa inventivitate, imaginatie, experienta si energie.

Nu trebuie privita de pacient si ergoterapeut ca fiind o solutie permanenta, deoarece exista numeroase cazuri in care pacienti, cu slabe sperante de progres, au fost capabili ulterior sa lucreze in anumite ateliere, fiind chiar platiti pentru munca lor.

Retinem faptul ca principiul care sta la baza tuturor acestor aranjamente speciale pentru munca persoanelor cu disabilitate este urmatorul : „inainte de a plasa un individ cu handicap in conditii de munca protejata, trebuie epuizate toate sansele de recuperare”.

Tratamentul individual sau in grup

Factorul determinant pentru decizia de aplicare a TO in mod individual sau in grup este reprezentat de :

mobilitatea pacientului

scopurile specifice fizice si/sau psihologice ale tratamentului.

TO in grup are unele avantaje :

ofera siguranta de a apartine unui colectiv

ofera stimulente pentru auto-testare, auto-exprimare, comunicare si implinire

Deoarece TO urmareste in mod esential reintegrarea si resocializarea pacientului, situatiile de grup/conditia de grup poate fi considerata prin ea insasi un mediu terapeutic.

Exista totusi cazuri care necesita un tratament individual atent.

Exista si situatii mixte/de compromis, in care un tratament fizical specific se aplica in mod individual, efectuat insa in sedinte de grup.

Reactiile pacientului la TO

In cazul TO, reactia pacientului la tratament este foarte importanta si poate oferi indicatii privind atitudinea sa fata de viata si munca.

Pentru optimizarea reactiilor pacientului la tratament, este util ca el sa fie incurajat sa participe la planificarea si implementarea tratamentului.

Exista probabil o mai mare varietate de reactii la TO decat la alte metode de tratament, datorita :

varietatii mijloacelor care pot fi utilizate

aplicarii frecvente a tratamentului prin intermediul activitatilor zilnice si mai putin prin tehnici noi si necunoscute

Planul de tratament

In planificarea tratamentului trebuie sa se tina cont de mai multi factori :

Sexul si varsta pacientului

Dificultatea tratamentului difera pentru un barbat sau o femeie, pentru un adult sau un copil.

Cu toate acestea, exista situatii in care se indica o munca mai usoara pentru un barbat si una mai grea pentru o femeie, sau se pot indica activitati „copilaresti” pentru un adult.

Preocuparile obisnuite ale pacientului

Se refera la tipul de munca cu care pacientul era obisnuit : munca practica/manuala, sau preocuparile intelectuale/culturale.

Trebuie avut in vedere ca, atunci cand indicatiile medicale permit acest lucru, TO sa ofere pacientului suficiente posibilitati de alegere a activitatilor, mai ales in cazul pacientilor cu preocupari predominant intelectuale/culturale.

Din pacate, exista riscul ca TO sa puna prea adesea accentul pe munca practica chiar si in cazul unui intelectual, ceea ce este evident in detrimentul unui tratament de valoare.

In TO una dintre caile spre succesul terapeutic este preocuparea ergoterapeutului de a deschide noi domenii de interes pentru pacient, oferindu-i informatiile necesare si posibilitatile pentru diversificarea tratamentului.

Tipul de personalitate a pacientului

Pentru un ergoterapeut este foarte adevarata asertiunea : „ este important sa stim ce pacient are o boala, ca si ce boala are un pacient”.

Ergoterapeutul trebuie sa recunoasca si sa faca fata diverselor tipuri de personalitate, care se manifesta prin atitudini specifice :

meticuloasa sau delasatoare

cu vointa sau se descurajeaza usor

cu rabdare sau nerabdatoare, etc.

Oricare ar fi disabilitatea de tratat, in TO trebuie sa se tina cont de aceste atitudini personale variate, care trebuie cunoscute si acceptate, iar tratamentul se va planifica in concordanta cu acestea.

Exista cazuri (de exemplu in psihiatrie), in care aceste atitudini necesita ele insele un tratament.

Uneori, chiar si in cazul tratamentului disfunctiilor fizice, aspectele psihologice pot trece la un moment dat pe primul plan, necesitand atentie si interventie terapeutica.

Alti factori

Exista si alti factori importanti pentru planificarea si desfasurarea unui tratament adecvat :

microclimatul ambiental : caldura, confort, lumina corespunzatoare

posturarea optima a pacientului

eficienta in pregatirea activitatii si a echipamentelor

durata timpului de munca si a perioadei de odihna

o buna alegere si furnizare a materialelor necesare

compatibilitatea intre membrii unui grup

suficient ajutor, instruire si incurajare oferite pacientului

insotirea sistematica a pacientului de catre personal

siguranta si incredere prin atentia acordata solicitarilor si necesitatilor pacientului

grija pentru independenta generala a pacientului.

Particularitati psiho-sociale ale terapiei de grup

Pentru facilitarea adaptarii la disfunctia fizica, terapia ocupationala dispune de diverse strategii de interactiune personala, utilizate in cadrul terapiei in grup :

terapia de mediu

grupurile de auto/intrajutorare

comunitatile terapeutice.

Toate aceste metode pot fi utile pentru dezvoltarea unei imagini pozitive a „eului” pacientului.

Terapia de mediu

Kutner sugereaza ca terapia de mediu poate sa ofere solutii pentru asumarea unor roluri noi, adaptarea scopurilor anterioare si dobandirea abilitatilor fizice si sociale necesare atingerii acestor scopuri.

Terapia de mediu este in mod particular adecvata pentru ergoterapie, deoarece utilizeaza cadrul oferit de mediul inconjurator sau locuinta personala, pentru antrenarea abilitatilor sociale, inter-personale si functionale, precum si pentru testarea capacitatii pacientilor de a face fata problemelor cotidiene intalnite in societate.

Terapia de mediu angreneaza pacientul intr-o diversitate de contacte sociale, atat in mod individual cat si in grup. De asemenea, angajeaza pacientul in rezolvarea unei serii de probleme care il provoaca prin gradul lor progresiv de dificultate.

Programul terapiei de mediu cuprinde experiente structurate astfel incat sa testeze rationamentul si abilitatea de a rezolva problemele, competenta si responsabilitatea sociala.

Obiectivul principal al terapiei de mediu este pastrarea/conservarea acumularilor dobandite in cursul programului de recuperare. Ea isi propune sa ofere pacientului abilitatile sociale, psihologice si de performanta, necesare pentru :

a depasi frustrarea

a face fata conditiilor sociale noi sau riscante

a surmonta respingerea sociala

a ramane independent

Cele mai multe eforturi terapeutice s-au concentrat pe restaurarea fizica, pornind de la prezumtia ca readaptarea personala si sociala urmeaza automat daca este redobandita integritatea fizica.

Atunci cand apar dificultati de adaptare se apeleaza in general la serviciile sociale, psihologice/psihiatrice pentru a rezolva aceste probleme speciale.

In contrast cu acest mod de abordare, terapia de mediu trateaza problemele de adaptare a pacientului la un rol nou sau schimbat, prin structurarea situatiilor si mediului astfel incat sa permita pacientului sa adopte si sa testeze acest rol ca fiind o parte a procesului de tratament reabilitativ.

Grupurile de auto/intrajutorare

Modelul de auto-ajutorare in grup reprezinta o alta abordare a adaptarii psiho-sociale la disfunctia fizica, oferind ajutor fiecarui membru al grupului pentru rezolvarea problemelor specifice, sau pentru realizarea scopurilor.

Exista numeroase beneficii pozitive pentru membrii unui astfel de grup :

obtinerea unor informatii si cunostinte despre disfunctia fizica sau o anumita problema

invatarea unor abilitati de la alti membrii ai grupului care s-au adaptat cu succes la conditia fizica respectiva

dobandirea motivatiei si sprijinului necesar prin comunicarea cu ceilalti membri ai grupului, care au avut experiente similare

modelarea unui comportament de invingator in rezolvarea problemelor

evaluarea progresului individual

sentimentul de a apartine si a se identifica cu grupul

ajutor reciproc in situatii de interes mutual.

Ajutorul mutual, sau grupul de intrajutorare este un excelent mijloc de mentinere a rezultatelor recuperarii, pentru prevenirea deteriorarii functionalitatii.

Aceasta metoda ofera posibilitatea modelarii individului de catre acei membrii ai grupului care fac fata cu succes problemelor de viata in conditii de disabilitate, precum si de reinsertie sociala.

Grupul de auto-ajutorare (eventual cu unele modificari) se poate utiliza in terapia ocupationala, avand un potential deosebit mai ales in programele de recuperare pe termen lung.

Ergoterapeutul si alti specialisti, pot avea rolul de consultanti sau „speakeri” pe anumite teme de discutie, sau pot fi chiar membrii activi ai grupului.

Comunitatile terapeutice

Aceasta metodologie de terapie ocupationala se utilizeaza in numeroase situatii, dintre care mentionam : la pacientii psihiatrici cronici, la varstnici, la copiii cu deficiente motorii care necesita institutionalizare, etc.

Particularitati ale terapiei ocupationale in disabilitatea fizica cu handicap permanent

La pacientii cu disabilitate fizica programul de terapie ocupationala trebuie sa cuprinda obiective si metode destinate sa faciliteze adaptarea psiho-sociala.

Abordarea tratamentului include :

utilizarea inter-relatiilor terapeutice

structurarea unui mediu terapeutic

utilizarea experientelor inter-personale in grup

Activitatile selectate trebuie sa ajute pacientul sa se adapteze la disfunctia fizica si sa-si restructureze stilul de viata, in scopul obtinerii maximei independente posibile.

Terapia ocupationala utilizeaza metode care solicita pacientul sa actioneze si sa se implice in procesul de recuperare.

In etapele initiale ale recuperarii, sunt prezente depresia si negarea disabilitatii, iar forta „eului” este slaba, motive pentru care invatarea formala si discutiile in grup esueaza, deoarece pacientul nu poate receptiona si integra informatiile verbale referitoare la aspectele psihologice ale disfunctiei fizice. I

In aceasta situatie, pentru a facilita participarea la programul de recuperare se pot utiliza activitatile sociale recreative, activitatile de grup si interesele speciale.

Activitatile de grup pot include : discutii despre necesitati personale si sentimente, sprijin mutual, antrenarea aptitudinilor necesare in relatia cu sistemul de sanatate/personalul de ingrijire/comunitate.

In abordarea pacientului cu disabilitate fizica, ergoterapeutul trebuie sa conceapa un plan terapeutic prin care sa structureze experientele de grup astfel incat :

sa faciliteze dezvoltarea abilitatilor sociale

sa permita testarea strategiilor de interactiune

sa descopere roluri noi sau schimbate

sa exerseze comportamentul axat pe rezolvarea problemelor

Ergoterapeutul poate utiliza un program terapeutic elaborat in colaborare cu pacientul si implementat fie individual, fie in grup.

Daca pacientul este implicat in acest tip de program se poate obtine concomitent o crestere gradata a increderii in sine insusi, precum si progresul in directia unei adaptari normale (acomodare) la disfunctia fizica.

Particularitati ale terapiei ocupationale la varstnici

Pentru recuperarea/conservarea unei functii la pacientul varstnic, terapia ocupationala este o metoda terapeutica mult mai eficienta decat exercitiul terapeutic din kinetoterapia clasica.

La varstnic, utilizarea acestei metode prezinta avantaje multiple :

se adreseaza concomitent atat disfunctiei datorate involutiei fiziologice, cat si disfunctiei instalate in urma unei boli sau traumatism

abordeaza concomitent si in limite fiziologice : mobilitatea articulara, forta si rezistenta musculara

antreneaza schemele de miscare normale (engramele motorii si senzitivo-motorii), utile pentru activitatile vietii cotidiene (ADL)

nu este supra-solicitanta, fiind usor de inteles si executat, deoarece urmareste numai gestualitatea obisnuita in viata zilnica

faciliteaza realizarea unor obiective psihologice si sociale

La varstnici, metodologia terapiei ocupationale poate fi :

Specifica

Consta din activitati care se adreseaza direct segmentului sau sistemului disfunctional, pentru reeducarea unei functii deficitare, sau insusirea unei abilitati substitutive.

De exemplu : antrenarea scrisului cu mana stanga, atunci cand mana dreapta este paralizata.

Alegerea unei activitati specifice este in stransa relatie cu tipul de deficit segmentar, fiind necesara antrenarea unei anumite abilitati.

In acest sens se pot utiliza :

dactilografierea

pictura

slefuirea sau lustruirea unei suprafete

mersul pe amprente, etc.

Nespecifica (globala)

Consta din activitati care se adreseaza intregului corp, pentru antrenarea la efort, sau insusirea unor abilitati suplimentare/complementare.

De exemplu : activitati de gradinarit, sau tamplarie.

La varstnici activitatile nespecifice sunt foarte eficiente si pentru mentinerea lor in activitate, in sensul de a le oferi o preocupare utila si/sau placuta. In acest scop, se utilizeaza activitatile din domeniul :

gospodaresc (curatenie, gatit, spalat, gradinarit, mici reparatii, etc.)

meseriilor (tamplarie, croitorie, tesatorie, feronerie, marochinarie, etc.)

sportiv (innot, ciclism, biliard, minigolf, badminton, etc.)

recreativ/hobby (filatelie, pictura, invatarea unei limbi straine sau sa cante la un instrument muzical, etc.).

In functie de necesitatile de recuperare ale conditiei patologice, precum si de starea fizica si psihica generala a varstnicului, spectrul obiectivelor terapiei ocupationale se poate desfasura de la activitati esentiale, care se refera la un nivel bazal de autonomie in viata cotidiana (se utilizeaza activitati de auto-ingrijire : spalat, imbracat, mancat, etc.) si pana la activitati recreative/sportive.

In alegerea activitatilor trebuie avute in vedere cateva aspecte importante :

intensitatea efortului implicat in activitatea respectiva

riscul de accidente

eventuala influenta negativa asupra altor aparate si sisteme

capacitatea de a intelege si de a executa corect activitatea respectiva

posibilitatile concrete de efectuare a activitatii la domiciliu, unde varstnicul isi petrece cea mai mare parte din timp

interesul personal pentru desfasurarea activitatii propuse, sau preferinta pentru o anumita activitate

eventuala cunoastere/practicare a activitatii intr-o perioada anterioara

gradul de complianta a varstnicului pentru realizarea uneia dintre posibilele activitati utile

eventualul ajutor fin partea familiei/apartinatorilor

Este recomandabil ca programul terapeutic sa cuprinda 2-3 activitati, pentru a antrena abilitati diverse si a evita monotonia.

In mod frecvent, pentru ameliorarea capacitatii functionale in desfasurarea anumitor activitati, pacientul varstnic are nevoie de mijloace auxiliare, care au rolul de a promova independenta in viata cotidiana.

De exemplu : baston, carja, scaun cu rotile, incaltaminte ortopedica, ciorap elastic, ochelari, proteza auditiva, etc.

In plus, domiciliul pacientului varstnic poate necesita anumite modificari pentru a adapta mediul de viata la capacitatile functionale individuale, facilitand astfel autonomia in viata cotidiana.

De exemplu : manere de sprijin pe scara si la toaleta, adaptari ale tacamurilor si sistemelor de deschidere/inchidere a usilor/ferestrelor, robinete adaptate, etc.

In concluzie, subliniem faptul ca la varstnic, terapia ocupationala nu urmareste performanta sau reintegrarea profesionala, ci isi propune sa evite dependenta si deconditionarea, ameliorand astfel calitatea vietii.

Particularitati ale terapiei ocupationale in Psihiatrie

In Psihiatrie, terapia ocupationala are rolul de a completa tratamentul bolnavului psihic.

In acest sens, avantajele terapeutice ale terapiei ocupationale sunt urmatoarele :

sustragerea atentiei pacientului de la preocuparile sale morbide

cresterea receptivitatii pacientului

cresterea interesului pacientului pentru mediul inconjurator

promovarea socializarii.

Aceste aspecte sunt importante, deoarece creeaza conditii propice si absolut necesare pentru desfasurarea coerenta a reintegrarii pacientului in mediul familial si socio-profesional.

Activitatile utilizate in terapia ocupationala constituie un exercitiu care antreneaza, modeleaza si revalorizeaza pacientul, oferindu-i posibilitatea descoperirii si consolidarii unor resurse potentiale, capabile sa intervina pentru a reduce deteriorarea psihica.

TO se desfasoara in :

a)     nucleele sau compartimentele de ergoterapie din unitatile sanitare

b)     ateliere deschise si ateliere protejate organizate in conexiune cu spitalele de zi, laboratoarele de sanatate mintala si spitalele cu internare periodica

In aceste ateliere se pot efectua diverse activitati : tamplarie, croitorie, feronerie, tipografie si legatorie, cablaj si montaj electric, agro-zootehnie, etc.

Diversificarea muncii din aceste ateliere are avantajul de a oferi pacientului posibilitatea sa-si aleaga ocupatia nu numai in functie de modul de desfasurare al activitatii, ci si in raport cu varsta, sexul, profesia, boala, nivelul intelectual si cultural.

Exista cateva aspecte importante pentru optimizarea efectelor terapeutice :

pacientul trebuie sa se simta bine in perioada de timp petrecuta la locul de munca din atelier (sa-i placa ceea ce face)

procesul de productie sa fie in stransa corelatie cu problemele sale de recuperare

tehnica de realizare a obiectelor sa fie simplificata la maximum, pentru a scadea riscul producerii rebuturilor

procesul de munca sa ofere timpul absolut necesar intretinerii si dezvoltarii relatiei inter-personale (ergoterapeut-pacient).

In cazul terapiei ocupationale pentru pacientii psihici cronici, subliniem avantajul major al „terapiei de mediu”.

O personalitate profund perturbata si interiorizata datorita bolii, gaseste in spatiul deschis al ambiantei naturale posibilitatea de a stabili o legatura afectiva cu alte fiinte vii, protejand si ingrijind animale si/sau plante. Pentru un tanar schizofren, sau un retardat mintal, metoda „terapiei de mediu” este evident mult mai adecvata decat relatia om-masina, specifica unui proces tehnologic de munca in atelier.

In cazul terapiei ocupationale pentru pacientii psihici acuti, se recomanda activitati desfasurate in salonul de spital (efectuarea si pastrarea curateniei si ordinii, ingrijirea ghivecelor cu flori, etc.) si/sau in compartimentul de ergoterapie (desen, pictura, crosetat, broderie, impletituri din diverse materiale, etc.).

Actualitati conceptuale

Definitia terapiei ocupationale

Consta dintr-o serie de tehnici care au scopul de a realiza o utilizare functionala a abilitatilor dobandite si implicate in procesul muncii sau in oricare alta ocupatie, pentru a obtine si mentine maxima independenta posibila in activitatile vietii cotidiene, sau pentru a corecta unele deficite functionale derivate din diferite afectiuni fizice.

Activitatile utilizate in TO sunt numeroase, variind de la cele din viata cotidiana, la cele recreative, sau cele implicate in procesul muncii (ergoterapia propriu-zisa).

Definitia terapeutului ocupational / ergoterapeutului

Reprezinta acel terapeut reabilitator care actioneaza pentru exprimarea functionala a motricitatii dobandite si recuperate, pentru studierea si dezvoltarea modalitatilor de compensare functionala a disabilitatilor nerecuperabile, avand un interes particular pentru antrenarea autonomiei in auto-ingrijire („self-care”). in sens general, se preocupa de activitatile vietii cotidiene (ADL), precum si activitatile necesare in munca, scoala, timp liber si comunitate.

Are competente profesionale in ceea ce priveste :

identificarea, confectionarea si aplicarea ortezelor si a diferitelor mijloace auxiliare

instruirea si antrenarea pentru utilizarea ortezelor si a diferitelor mijloace auxiliare

consiliere pentru modificari ambientale (la scoala, la locul de munca, la domiciliu, in comunitate)

cu scopul de a ameliora autonomia functionala a individului.

Definitia activitatilor din viata cotidiana

(Activities of Daily Living – ADL)

Reprezinta activitatile desfasurate de un individ in viata de fiecare zi, cu referire la ingrijirea propriei persoane si a locuintei :

a se spala, a se imbraca, a manca, etc. (ADL primare)

a pregati mancarea, a face curatenie, etc. (ADL secundare)

Clasificarea ADL

Se clasifica in :
a) ADL primare

Reprezinta functii motorii de baza, care constituie substratul activitatilor fundamentale :

a se alimenta

a se spala

a se imbraca (inclusiv a se incalta)

capacitatea de a a-si schimba pozitia (din pat in scaunul rulant)

a merge (in interiorul locuintei)

a utiliza vana/dusul

a utiliza toaleta (asezandu-se si ridicandu-se de pe WC)

continenta sfincterica, etc.

Sunt denumite si „ADL de baza” (Basic Activities of Daily Living BADL).

Evaluarea ADL primare exploreaza domeniile functionale referitoare la mobilitate si auto-ingrijire.

b) ADL secundare

Cuprind activitati mai complexe, cum sunt :

capacitatea de a desfasura activitati domestice

a face cumparaturi

a prepara mancarea

a gestiona aspectele economice ale familiei

capacitatea de a conduce masina, etc.

Pot include si alte activitati, cum sunt :

a comunica (inclusiv utilizand telefonul)

interactiunea sociala

munca

activitatile recreative, etc.

Sunt denumite si „ADL complexe”, „ADL extinse” (Extended ADL - EADL), „ADL instrumentale” (Instrumental ADL - IADL).