Alcatuirea Colegiului si procedeul de investire

Alcatuirea Colegiului si procedeul de investire

În prezent, Colegiul Comisarilor este alcatuit din 27 de membri, fiecare stat fiind reprezentat in cadrul Comisiei de o singura personalitate. Lucrurile nu au stat insa intotdeauna la fel, iar o evolutie importanta in acest sens este de asemenea anticipata. Astfel, in primii ani ai Comisiei, obiceiul era ca cele mai mari cinci state: Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si Spania sa fie fiecare reprezentate de cate doi comisari, tratatele fondatoare stipuland: "Comisia trebuie sa cuprinda cel putin un cetatean din fiecare stat membru, fara ca numarul membrilor care au cetatenia aceluiasi stat sa fie mai mare de doi"( Articolul 213, ex-157, alineatul 1, Tratatul instituind Uniunea Europeana).[1] Odata cu extinderea Comunitatii insa, dezbaterea privind numarul comisarilor a inceput sa fie din ce in ce mai aprinsa, tinand cont de faptul ca un numar mare de comisari afecta fara indoiala eficienta procesului de decizie. Astfel, din 2005, s-a decis ca fiecare stat membru sa fie reprezentat de un singur comisar, decizia fiind stipulata in Protocolul privind institutiile in perspectiva largirii UE, anexat tratatului de la Amsterdam. Statele mari au renuntat deci la cel de-al doilea comisar, obtinand insa o concesie importanta, respectiv, modificarea ponderii voturilor in Consiliu, "fie printr-o noua pondere a voturilor, fie printr-o dubla majoritate(), tinandu-se seama de toate elementele relevante, in special de o compensare pentru statele membre care renunta la posibilitatatea de a desemna un al doilea membru al Comisiei" . Dezbaterea nu a incetat insa, iar in urma Tratatului de la Lisabona este prevazuta o noua reducere a numarului de comisari: "Începand cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusa dintr-un numar de membri, incluzand Presedintele si Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, corespunzator cu doua treimi din numarul statelor membre, atat timp cat Consiliul European nu decide modificarea acestui numar, hotarand in unanimitate." (Titlul III, articolul 17, paragraful 5, alineatul 2, Tratatul de la Lisabona). Totodata, se stabilea si principiul prin care se asigura aceasta noua reprezentare: "Membrii Comisiei sunt alesi dintre resortisantii statelor membre in conformitate cu un sistem de rotatie strict egal intre statele membre care sa reflecte diversitatea demografica si geografica a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileste de catre Consiliul European, care hotaraste in unanimitate in conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene."(Titlul III, articolul 17, paragraful 5, alineatul 2, Tratatul de la Lisabona) . Reducerea a avut fara indoiala ca scop cresterea eficientei Comisiei, facilitand colegialitatea, consensul, coeziunea si coordonarea interna. Totusi, micsorarea numarului comisarilor confirma si o serie de efecte negative, putand slabi increderea statelor membre in Comisie si in Colegiu ca un intreg, si diminuand pe cale de consecinta "acceptabilitatea publica si asigurarea respectarii intereselor tuturor statelor membre".

Învestirea Colegiului Comisarilor este un proces ce a cunoscut la randul sau o serie de modificari de-a lungul evolutiei Comunitatii Europene. Astfel, in perioada de inceput, guvernele statelor membre erau cele ce operau desemnarile in Comisie, pentru un mandat de patru ani, cu posibilitatea de realegere. Concret, fiecare stat isi inainta propriile propuneri. Începand cu 1981 insa, odata cu Comisia Thorn, se va operationaliza un vot de investitura, justificat printr-un Parlament ales de acum prin sufragiu universal direct. Neconsemnat de tratate, din punct de vedere juridic, verdictul Parlamentului, chiar negativ, nu ar fi putut contrange Comisia sa se retraga, chiar daca i-ar fi afectat pozitia.[5] Tratatul de la Maastricht va remodela aceasta procedura, stabilind: "Presedintele si ceilalti membri astfel desemnati sunt supusi, impreuna, unui vot de aprobare al Parlamentului European"(Articolul 158, alineatul 2). Erau astfel intarite relatiile dintre Comisie si Parlament, prin doua procedee: formalizarea practicilor referitoare la investirea Colegiului si la obligatia de a consulta si obtine aprobarea Parlamentului, pe de o parte, precum si alinierea mandatelor celor doua institutii, Comisia servind acum pentru o perioada de cinci ani, incepand cu luna ianuarie, in anul imediat urmator lunii iunie in care sunt stabilite alegerile pentru Parlament. Totodata, Presedintele obtinea acum un rol consultativ, care, desi stipulat in tratat, nu era totusi respectat in practica. Mai departe, Tratatul de la Amsterdam va conferi de facto puterea de confirmare pentru presedinte, acesta detinand de acum si un potential veto asupra nominalizarilor nationale pentru Colegiu, iar Tratatul de la Nisa va modifica modalitatea de vot in cadrul Consiliului asupra comisarilor si a presedintelui, transformand-o din consens in majoritate calificata.

Prin urmare, prevederile tratatelor stabilesc urmatoarea modalitate de investire a Colegiului: Consiliul, intrunit la nivel de sefi de stat si de guvern, hotarand prin majoritate calificata, va nominaliza persoana pe care doreste sa o numeasca presedinte al Comisiei, nominalizarea trebuind acceptata de Parlament, apoi Consiliul, prin majoritate calificata si de comun acord cu persoana desemnata drept presedinte, va adopta lista celorlalti comisari, in functie de propunerile statelor membre, iar in final, presedintele si ceilalti membri ai Colegiului vor fi subiecti ca un intreg ai unui vot de aprobare din partea Parlamentului. Dupa aprobare, acestia vor fi investiti de Consiliu prin majoritate calificata. Acest nou sistem se apropie prin urmare mult mai pregnant de unul parlamentar, cu toate ca o mare parte din decizia finala inca revine Consiliului.