Presedintele Comisiei

Presedintele Comisiei

Presedintele este fara indoiala cel mai reprezentativ personaj al Comisiei, posesor al celui mai prestigios si influent post. Devine astfel persoana cea mai potrivita pentru a reclama eventualul rol de lider al Uniunii Europene, daca stabilirea acestuia nu ar reprezenta un aspect problematic prin modul in care puterea este divizata in interiorul sistemului. Cum Susan Senior afirma, "Comisia este condusa de un Presedinte, ce poate juca un rol important in creionarea imaginii ei si in adaptarea ritmului integrarii"[1]

1 Importanta Presedintelui

În perioada de inceput a constructiei europene, Presedintele era unanim considerat drept un "primus inter pares", deoarece nu ii erau reglementate puteri superioare celorlalti colegi ai sai. Din anii '90 insa, postura acestuia va cunoaste o evolutie remarcabila, iar Presedintele va deveni mai mult un primus decat era inainte, puterea si influenta sa derivand esential din cinci factori.

Astfel, in primul rand, importanta sa isi regaseste sorgintea in prevederile tratatelor, in special in cazul Tratatului de la Amsterdam. Articolul 214(fostul articol 158) stabileste astfel: "Guvernele statelor membre, de comun acord cu presedintele desemnat, desemneaza celelalte personalitati pe care intentioneaza sa le numeasca drept membri ai Comisiei". Prin urmare, Presedintele urma sa fie implicat in procesul de nominalizare. Articolul 219 proclama de asemenea: "Comisia isi indeplineste misiunea cu respectarea orientarilor politice definite de Presedinte", ceea ce stabilea o autorizare formala pentru pronuntarea obiectivelor Comisiei de catre acesta.[3]

În al doilea rand, cutuma si practica functionarii Comisiei au fost marcate de o evolutie a asteptarilor in ceea ce priveste rolul asumat de Presedinte, traditia consacrand astfel o implicare si o importanta din ce in ce mai mare, chiar inainte ca acestea sa fie reglementate prin tratat.

În al treilea rand, apar o serie de proceduri si mecanisme pe care Presedintele le poate manipula in indeplinirea atributiilor sale: asumarea de responsabilitati proprii la alegerea sa, inclusiv cea a unor servicii centrale cheie, precum Secretariatul General, Serviciul Legal, Serviciul de Presa si Comunicatii, posibilitatea de a conduce sedintele Colegiului, putand astfel influenta, daca nu chiar controla desfasurarea activitatii Comisiei, prezenta sa la o serie de intruniri extrem de importante, precum intalnirile COREPER-ului, ale Reprezentantilor Permanenti ai statelor, precum si cele ale sefilor de stat. De asemenea, trebuie remarcat si faptul ca Presedintele detine cel mai amplu si mai numeros Cabinet, ce intretine relatii cu persoane cheie din cadrul Comisiei, dar si al intregii Uniuni, ceea ce ii permite Presedintelui sa fie permanent informat cu privire la principalele politici europene.

În al patrulea rand, calitatile personale ale Presedintelui contribuie de multe ori la afirmarea sa, astfel, Presedintii sunt alesi dintre cele mai remarcabile personalitati din cadrul comisarilor, cu toate ca de multe ori statele membre au dictat alegerea unui presedinte mai putin vizibil, pentru a nu intari rolul Comisiei si a-si vedea astfel perturbate interesele.

În ultimul rand, chiar climatul in care Presedintele isi desfasoara activitatea are un rol semnificativ in determinarea profilului acestuia. Astfel, interesele statelor membre, politicile Uniunii, contextul istoric, toate pot influenta activitatea pe care Presedintele o poate depune si obiectivele pe care acesta le poate indeplini.

2 Învestirea Presedintelui

Înainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, nu existau prevederi speciale stipulate in tratate in ceea ce priveste numirea Presedintelui. Cutuma era aceea de a fi investit printr-un procedeu asemanator celui utilizat in cazul celorlalti comisari: respectiv, pentru un mandat de patru ani, ce putea fi reinnoit, si prin acordul comun al statelor membre. Într-adevar, importanta postului a determinat de multe ori producerea unor consultari intense intre statele membre; in practica, investirea Presedintelui nu era un proces la fel de simplu precum cel al numirii comisarilor.

Tratatul de la Maastricht va reglementa insa aceasta situatie. Articolul 158 prevedea astfel:

"Guvernele statelor membre desemneaza de comun acord, dupa consultarea Parlamentului European, persoana pe care intentioneaza sa o numeasca Presedinte al Comisiei.

Guvernele statelor membre, consultandu-se cu Presedintele desemnat, desemneaza celelalte persoane pe care intentioneaza sa le numeasca membri ai Comisiei.

Presedintele si ceilalti membri ai Comisiei astfel desemnati sunt supusi, impreuna, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Dupa aprobarea Parlamentului European, Presedintele si ceilalti membri ai Comisiei sunt numiti, de comun acord, de guvernele statelor membre.[4]

Aceste prevederi cuprinse in tratat urmau sa produca doua schimbari majore fata de ordinea anterioara. Pe de o parte, nominalizarea Presedintelui se producea acum anterior numirii celorlalti comisari. Pe de alta parte, Parlamentului European i se conferea un rol consultativ in numirea Presedintelui si un rol confirmator fata de intreaga Comisie. De asemenea, mandatul Comisiei urma sa fie extins pe o perioada de cinci ani, pentru o mai buna identificare cu acelasi Parlament.

Rolul Parlamentului a fost astfel intarit, articolul 32 din regulamentul de functionare interna a acestuia stabilind ca, dupa ce guvernele statelor membre au convenit asupra propunerii privind desemnarea Presedintelui Comisiei, acesta este invitat sa faca o declaratie in fata Parlamentului. Consiliul este si el chemat sa participe, declaratia fiind urmata de o serie de dezbateri. În urma acestora, Parlamentul isi exprima opinia prin vot proclamat prin apel nominal, putand aproba sau respinge propunerea statelor membre, rezultatul votului este transmis Presedintelui Consiliului European si guvernelor, el avand valoarea unui aviz. În cazul unui vot negativ al Parlamentului, statele membre trebuie sa isi retraga propunerea si sa inainteze una noua. [5]

3 Atributiile Presedintelui

Actul final al Tratatului de la Amsterdam precizeaza faptul ca Presedintele se bucura de o putere discretionara, fiind responsabil cu distribuirea sarcinilor catre ceilalti comisari, iar potrivit Tratatului de la Maastricht, are capacitatea de a numi vicepresedinti care sa il inlocuiasca atunci cand absenteaza. Cele mai importante atributii ale Presedintelui sunt:

-coordonarea activitatii comisarilor, asupra carora detine dreptul de a-si exercita autoritatea;

-prezidarea sedintelor;

-participarea la intrunirile Consiliului si ale G7;

-prezentarea interventiilor in fata Parlamentului European;

-reprezentarea Comisiei pe plan extern;

-presedintele are de asemenea in subordinea sa directa Secretariatul General si Serviciul juridic al Comisiei. [6]

Cea mai importanta atributie a Presedintelui ramane insa cea a distribuirii portofoliilor catre comisari. De altfel, "distributia portofoliilor a fost impregnata cu o semnificatie politica majora si este vazuta ca un test al abilitatii Presedintelui de a conduce."[7] Într-adevar, competitia intre comisari pentru obtinerea celor mai importante portofolii a fost intotdeauna una acerba, iar Presedintele este supus unor presiuni intense din partea statelor membre. Nu mai putin adevarat este insa ca, de cele mai multe ori, un Presedinte inteligent si abil va sti sa aranjeze portofoliile in directia dorita de el, cu atat mai mult cu cat, in cadrul Comisiei, numarul portofoliilor este cel modificat in functie de comisari, si nu invers, ca in administratia nationala.

Ca problema de negociere si echilibru politic, distributia portofoliilor, desi expresie a vointei unui Presedinte determinat, este supusa totusi unei serii de constringeri. Astfel, Presedintele trebuie sa fie atent la o serie de detalii: comisarii renominalizati, variind in functie de fiecare Comisie, se asteapta de obicei la alocarea unor pozitii importante, datorita experientei lor. Mai departe, nici prestigiul national nu poate fi ignorat, statele mari protestand in momentul in care comisarii lor ar primi portofolii de rang minor. Nu in ultimul rand, unele guverne depun o activitate de lobby intensa pentru a primi portofolii considerate de o valoare semnificativa la nivel national. Exemplificator este cazul lobbyului prestat de neobosita Margaret Thatcher, in 1981, care i-a telefonat noului Presedinte, Gaston Thorn, pentru a obtine pentru comisarul britanic, Christopher Tugendhat, portofoliul pentru Buget, iar acest caz nu a fost desigur unic in istoria Comisiei.[9] Totodata, Presedintele trebuie sa tina seama si de o anume traditie a distribuirii portofoliilor, Franta controland de obicei portofoliile de agricultura, iar Germania obtinand de foarte multe ori portofoliul pentru competitie.

Prin urmare, semnificatia politica a Presedintelui este una covarsitoare. Mai mult, puterile sale au fost chiar extinse prin tratatele post Maatricht si Amsterdam. Astfel, in cadrul tratatului de la Nisa, este stipulat ca: "un membru al Comisiei isi prezinta demisia in cazul in care Presedintele ii cere acest lucru, dupa aprobarea Colegiului"[10]( Articolul 217, paragraful 4), prevedere inserata dupa ce Edith Cresson a refuzat sa isi depuna demisia din Comisia Santer, cu toate ca renumele sau fusese alterat din cauza unor acuzatii de comportament inadecvat. Presedintele poate astfel "salva Colegiul in iminenta unei motiuni de cenzura, in masura in care acuzatiile planeaza doar asupra unor membri." Tratatul de la Lisabona consacra la randul sau puteri sporite pentru Presedinte, acesta va avea un important cuvant de spus in numirea Ministrului de Externe al Uniunii, din moment ce ministrul ocupa si postul de vicepresedinte al Comisiei. De asemenea, Presedintele ii va putea cere demisia Ministrului, iar acesta va renunta la toate atributiile sale in cadrul Comisiei.

Presedintii care au alternat pana acum la conducerea Colegiului au fost urmatorii: Walter Hallstein( 1 ianuarie 1958-30 iunie 1967), Jean Rey( 2 iulie 1967-1 iulie 1970), Franco Maria Malfatti( 2 iulie 1970-1 martie 1972), Sicco Mansholt( 22 martie 1972- 5 ianuarie 1973), François Xavier Ortoli( 6 ianuarie 1973-5 ianuarie 1977), Roy Jenkins( 6 ianuarie 1977-19 ianuarie 1981), Gaston Thorn( 20 ianuarie 1981-6 ianuarie 1985), Jacques Delors( 7 ianuarie 1985- 24 ianuarie 1995), Jacques Santer( 25 ianuarie 1995- 15 martie 1999), Manuel Marin, ce a ocupat interimar postul de Presedinte in urma demisiei comisiei Santer( 15 martie 1999-17 septembrie 1999), Romano Prodi( 17 septembrie 1999- 22 noiembrie 2004) si José Manuel Barroso(22 noiembrie 2004-inca in oficiu). Ceea ce inseamna ca in fruntea Comisiei s-au succedat doi francezi- Ortoli si Delors, doi luxemburghezi- Thorn si Santer, doi italieni- Malfatti si Prodi, un german- Hallstein, un belgian- Rey, un olandez-Mansholt, un englez- Jenkins, un spaniol- Manuel Marin si un portughez, Barroso.

În continuare, voi analiza trei dintre cele mai reprezentative personalitati ce au marcat istoria presedintiei Comisiei, respectiv Jacques Delors, Walter Hallstein si Roy Jenkins. Cei trei s-au remarcat ca fiind intr-adevar cei mai puternici si mai activi presedinti, fiecare fiind asociat cu lansarea unui numar de initiative extrem de importante pentru dezvoltarea europeana. În mod semnificativ, niciunul dintre acesti presedinti nu a considerat drept o prioritate construirea unei relatii solide cu ceilalti comisari, promovand colegialitatea si spiritul de echipa, preferand in schimb sa lucreze alaturi de oameni de incredere pe care se putea baza. Cat de mult au contat backgroundul, conceptia politica, personalitatea si orientarile timpurii in creionarea profilului Presedintelui de mai tarziu, si cum concepea fiecare Europa,sunt alte chestiuni semnificative.

4 Biografie de Presedinte

Jacques Delors( 1925- )

Perioada 1985-1995 a reprezentat fara indoiala una dintre cele mai prolifice din istoria Comunitatii Europene, perioada marcata tocmai de activitatea celui ce este unanim considerat cel mai important comisar european. Numai simpla enumerare a evenimentelor ce au creionat istoria in timpul mandatului sau este edificatoare: Actul Unic European, stabilirea pietei unice, o dezvoltare fara precedent a politicilor de redistribuire regionala, realizarea Uniunii Economice si Monetare, unificarea germana, sfarsitul Razboiului Rece, conferintele interguvernamentale ale anului 1991. Dincolo de aceste incontestabile reusite, datorate in parte prodigioasei activitati depuse de Delors, avem de-a face si cu o serie de momente critice, dintre care criza ratificarii Tratatului de la Maastricht a "intunecat" sfarsitul de mandat al acestuia.

Copil unic al unei familii din clasa mijlocie, tatal sau fiind angajat al Bancii Frantei, Delors nu a frecventat cursurile universitare, cu toate ca era dotat cu o inteligenta peste medie si cu o inclinatie naturala spre studiu. Începe insa lucrul la Banca imediat dupa absolvirea Scolii Secundare. Primii ani de viata i-au asigurat si mostenirea catolica ce va avea un rol esential in conturarea gandirii politice de mai tarziu; catolicismul sau era unul "personalist"[13]. Disciplinat, dedicat, muncitor, loial Stangii Catolice Franceze, a devenit un personaj important in randul activistilor politici crestini, incepand sa isi demonstreze talentul si intuitia politica.

Patrunde in viata publica franceza in anii '60, cand participa la Comisia de Planificare condusa de Jean Monnet. În urma evenimentelor din mai 1969- proteste ale grupurilor de lucratori si studenti- ce au determinat demisia lui Charles de Gaulle, Delors devine consilier in domeniul afacerilor sociale al Prim Ministrului Jacques Chaban Delmas, fiind un important promotor al reformelor Noii Societati; aceasta perioada va influenta profund viziunea sa de mai tarziu.

Aceasta epoca va insemna desavarsirea conceptiei politice a lui Delors. Ideile sale fundamentale, viziunea asupra functionarii societatii si mecanismelor ei, profunda cunoastere a domeniului economic, toate s-au solidificat in aceasta perioada de inceput. Pentru el, piata reprezenta o sursa indispensabila de resurse, un mecanism de decizie, o componenta de baza a dinamismului economic, dar nu putea genera de una singura echitatea sociala si nici nu putea constitui o ordine sociala morala. Aceste lucruri depindeau fundamental de stabilirea unui dialog profund intre diverse grupuri- angajati si angajatori, in special- pentru a se putea atinge o intelegere mai clara a ceea ce trebuia realizat si ceea ce putea fi impartit. Delors a denumit aceasta stare "compromisul dinamic"[14], bazat pe discutii, ce urma a fi secretul succesului. Prin urmare, societatea nu putea fi redusa la o piata dominata de o agregare utilitarista de indivizi izolati, ci trebuia sa derive dintr-o interdependenta a grupurilor sociale care sa isi garanteze reciproc solidaritatea.

Moderatul Delors nu a impartasit niciodata "ruptura de capitalism" ce caracteriza Stanga Franceza in anii '80, parand astfel oarecum nelalocul lui in contextul disputei ideologice ce domina scena politica. Va intra totusi in randurile Partidului Socialist in 1974, acolo unde va castiga prin sustinerea acordata lui François Mitterand in conflictele interpartidice un loc pe lista pentru Parlamentul European, unde isi va desfasura activitatea intre 1978 - 1981. Participarea sa in Comitetul Afacerilor Monetare l-a apropiat de un alt legendar sustinator al Comunitatii Europene, Altiero Spinelli.

Dupa ce Mitterand castiga cursa pentru presedintia statului francez, in 1981, Delors devine Ministru de Finante, pronuntandu-se impotriva unor masuri precum nationalizarea sau adoptarea unor programe sociale extrem de scumpe. Tentativele de mentinere a stabilitatii francului sunt extrem de dificile, iar in contextul economic francez de-a dreptul dramatic, va dizolva procesul de reforma si se va axa pe punerea la punct a primului program de austeritate, in 1982.

În 1984, mandatul lui la Ministerul de Finante ia sfarsit, si Delors va deveni astfel eligibil pentru "marele sau rol", acela de Presedinte al Comisiei Europene. Va debuta prin urmare o a doua etapa in cariera sa politica, etapa careia ii va inchina toata energia sa, aspiratiile, credinta, talentul si intuitia politica.

Mandatul sau de Presedinte a fost probabil cel mai puternic politizat dintre operele tuturor presedintilor prezenti la Bruxelles. Acestei realitati, Neill Nugent ii confera doua motive: "În primul rand, Delors a tratat UE ca pe o politica cu propriul set de reguli, idealuri, valori, institutii, electorate, si un conducator-el insusi.(.) În al doilea rand, structurile la care s-a raportat in timpul conducerii sale au fost fie "europene", fie "supranationale".[15]

Cum era comisarul Jacques Delors ? Etica sa fanatica asupra muncii, determinarea si viziunea constant integrationalista sunt calitati pe care le-a pus in slujba pozitiei sale, iar prin comportamentul sau, a reusit sa castige aprecierea si loialitatea in randul subordonatilor. Acestea sunt trasaturile care i-au asigurat o ascensiune nemaivazuta in cadrul Comisiei de la primul sau presedinte, Walter Hallstein; Delors este si autorul unei "emergente a unui stil mult mai prezidential in Uniunea Europeana, personalizandu-si pozitia la un grad fara precedent. "

Personalitate puternica, individualista, nu a reusit si probabil nu a intentionat niciodata sa dezvolte o relatie apropiata cu ceilalti colegi comisari. Ceea ce a dat nastere unei tensiuni intense intre un personaj, Delors, care nu accepta sa fie asociat doar cu dimensiunile generale ale activitatii Comisiei, ci care aspira sa fie profund implicat chiar si in aspectele sale specifice, si unii colegi comisari nedispusi sa preia un rol secundar in fata egocentricului lor conducator, dorind sa obtina o oarecare independenta in propriile domenii de activitate.

Ambigua relatie a lui Delors cu colegii sai a fost foarte bine analizata de Neill Nugent, acesta identifica astfel cinci roluri pe care Presedintele le-a preluat in fata comisarilor.[17] În primul rand, in domeniile pe care le considera ca facand parte din propria sa sfera de interes si expertiza, a mentinut un control strans asupra activitatii Comisiei, nu a abandonat principiul colegialitatii, dar l-a redus de multe ori la tacere. În al doilea rand, in acele aspecte pe care le considera importante, dar in care comisarii detineau responsabilitati stabilite in portofolii, cooperarea a fost de multe ori posibila. Chiar in cazul in care aspectele in cauza nu reprezentau un interes fundamental, Delors ignora de multe ori pozitia comisarului, daca percepea drept ineficace activitatea acestuia, sau, in al patrulea rand, daca se opunea viziunii lui. În sfarsit, atunci cand evenimentele desfasurate erau de o semnificatie covarsitoare, Presedintele trecea definitiv peste pozitia comisarului in cauza pentru a prelua conducerea operatiunii.

Iar in ceea ce priveste raportul instituit cu actorii din afara Comisiei, lucrurile nu erau mai putin complicate. Cu liderii politici, a mentinut o relatie bazata de cele mai multe ori pe respect, entuziasmul, dinamismul, forta si intelectul sau nu puteau fi ignorate nici de cei mai aprigi contestatari, precum Margaret Thatcher, ceea ce nu ii determina insa pe sefii de stat sa se opuna viziunii sale profund integrationaliste de cate ori puteau. Nu inseamna insa ca nu a intretinut legaturi apropiate cu o serie de lideri europeni, care i-au sustinut de multe ori ideile, precum Helmuth Kohl, François Mitterand, olandezul Lubbers, luxemburghezul Jacques Santer. Cat despre relatia cu administratia Comisiei, aici a gasit Delors cea mai mare sustinere, pregatind un aparat capabil, dinamic, si subordonat intereselor sale.

În ciuda acestui regim, sau poate tocmai datorita lui, Jacques Delors a reusit inca din primii ani pe care i-a petrecut in fruntea Comisiei sa-i aduca la tacere, cel putin pentru moment, pe adeptii europesimismului. Una dintre primele sale masuri adoptate ca Presedinte al Comisiei a fost elaborarea Pachetului Delors, un program tridimensional de buget introdus in 1987, dublat de o reforma a Politicii Agricole Comune si una a fondurilor structurale. Va initia in curand o noua campanie pentru Uniunea Economica si Monetara; pentru Delors, aceasta era necesara deoarece "era presupusa de piata unica, iar fara Uniune Economica si Monetara, fluctuatiile de curs ar putea submina unificarea".[18] Uniunea presupunea trei etape : prima, o supraveghere mutuala a politicilor nationale bugetare cu scopul de a promova convergenta; a doua, constand in stabilirea unui sistem european de banci centrale; in fine, a treia, reprezentata de definitivarea Uniunii si accederea la cursul unic.

Tot in aceasta perioada, Delors va incerca sa puna in practica o serie de reforme necesare in politica sociala, domeniu nu prea bine reprezentat in Tratatul de la Roma, din cauza opozitiei statelor membre, in special a Marii Britanii. În fapt, figura Presedintelui nu era deloc populara la Londra, impopularitatea lui se datora, pe de o parte, antagonismului Primului Ministru Margaret Thatcher, ce si-a gasit ecou in intreaga presa engleza, dar si conceptiilor lui Delors. Astfel, "dezgustul" sau fata de liberalismul anglo saxon, dublat de conceptia britanica conform careia modelul sau de Uniune Europeana intra intr-o contradictie flagranta cu idealul traditional englez de suveranitate parlamentara, completau aceasta "nepotrivire de caractere". Mai mult, prin actiunile sale, Delors era adesea acuzat de o viziune pro franceza, opusa intereselor altor membri ai elitei europene. Cu toate acestea, va obtine un oarecare succes si in domeniul social, instituind Charta Sociala Europeana in 1989, ce viza mai degraba sa determine statele sa aduca la indeplinire ceea ce era specificat deja in tratat decat sa deschida intr-adevar noi directii in procesul de creare e unei dimensiuni sociale europene complete.

Comunitatea Europeana era prin definitie o creatie a Razboiului Rece, o consecinta a impartirii lumii in doua blocuri rivale. Iar prabusirea sistemului sovietic a reprezentat un adevarat soc pentru "copilul european". Perceptiv, Delors a reusit sa convinga cele mai industrializate tari europene sa acorde un ajutor economic substantial Ungariei si Poloniei, extins apoi si in randul celorlalte state ex-comuniste. Întelesese ca o uniune veritabil europeana era imposibila fara participarea acestora din urma, si ca de bunastarea lor depindea si viitorul succes european. Cu tot atata perspicacitate a raspuns si unificarii germane.

În 1990, are loc o Conferinta Interguvernamentala asupra uniunii politice, ce viza de asemenea si o mai mare legitimitate democratica pentru comunitate. Drumul catre Maastricht era astfel deschis. Sunt stabiliti cei trei piloni, Comunitatile Europene, Politica Externa si de Securitate Comuna, Justitie si Afaceri Interne, desi Delors insista mai degraba asupra constituirii unei "vocatii federale" a Europei, schematizata sub forma "unui copac ale carui functii diferite sa fie conectate la acelasi trunchi comunitar comun".[19]

Fara indoiala, Maastricht nu a reprezentat nici pe departe un succes pentru Presedinte. Comisia nu a reusit sa isi manifeste punctul de vedere nici in cadrul negocierilor asupra uniunii politice, unde viziunea statelor a dominat, singurul succes notabil al lui Delors fiind Protocolul Social. Momentul a insemnat pentru evolutia europeana un punct de turnura, dar unul care a marcat finalul etapei de reinnoire a integrarii europene, demarat din 1985 de Delors, si nu un salt calitativ inainte, cum aspira acesta. Si, desi in 1992 este votat un nou Pachet Delors, sfarsitul carierei sale este acoperit de nori grei. Cele mai importante dificultati: referendumul negativ al populatiei daneze la ratificarea Tratatului, din iunie 1992, limitele dezvoltarii pietei unice, precum si criza masiva din Sistemul Monetar European.

Probabil cea mai buna modalitate de a intelege perioada lui Delors ar fi aceea de a o percepe ca fiind apogeul unei etape in fondarea Europei, si nu inceputul unei noi dezvoltari. Finalitatea implicita de federatie a Europei, pe care primii ei parinti o prevazusera ca fiind imuabila, se dovedea, macar pentru moment, lipsita de consideratie practica. Dar Delors a facut ce a putut mai bine cu ce i-a fost dat. Nu a putut trece peste scepticismul si rezervele statelor, dar a creat o viziune asupra Europei, s-a transformat pe sine insusi intr-un avatar si o legenda a sa, incat nu putem decat sa ii onoram si respectam realizarile. Astfel, "cel mai influent presedinte pe care l-a avut aceasta institutie"[20] a fost autorul celor mai ambitioase eforturi de a construi o integrare europeana completa, chiar daca mandatul lui s-a suprapus intr-o forma finala Europei in criza.

Walter Hallstein(Mayence, 17. 11. 1901; Stuttgart, 29.01982)

Al doilea presedinte ca importanta al Comunitatii Europene, dupa Jacques Delors, Hallstein a servit in oficiu intre 1958-1967, pe o perioada de 9 ani, ce se circumscrie istoriei de inceput a evolutiei Comunitatii. A fost profesor de drept, lider al Uniunii Crestin-Democratice, Ministru de Externe al RFG sub Konrad Adenauer si autor al doctrinei care ii poarta numele, ce presupunea ruperea relatiilor diplomatice cu orice stat ce recunoaste existenta statului est german.

În ceea ce priveste educatia, a studiat Dreptul la Bonn, Berlin si München, sustinandu-si doctoratul in 1927, ocupand apoi un post de responsabil pe probleme de invatamant in cadrul Kaiser Wilhelm Institut din Berlin. Va fi titular de catedra la Universitatea din Rostoch, devenind cunoscut dupa publicarea a numeroase lucrari, articole si manuale de drept international. În 1941, il vom regasi la Frankfurt, unde conduce o sectie a Institutului de drept international si comparat. Chemat sa isi indeplineasca serviciul militar sub Hitler, este facut prizonier de americani si transportat dincolo de Atlantic; repatriat in Germania, va ocupa postul de rector al Universitatii din Frankfurt intre 1946- 1948.

Prima misiune oficiala ii este incredintata in 1950, atunci cand reprezinta RFG la Unesco. Doua momente importante il mai despart de pozitia de Presedinte al Comisiei. Mai intai, va conduce delegatia vest germana la conferinta ce a discutat Planul Schuman, iar in 1955 este prezent la intalnirea de la Messina, unde se va decide stabilirea unei piete comune europene.

Ca si presedinte al Comisiei Comunitatii Economice Europene, Hallstein a fost primordial maestrul edificarii institutionale, stabilind functiile Comisiei, creionand profilul acesteia, precizand viitorul rol international al Comunitatilor. Fireste, structura ulterioara a Comisiei nu a corespuns in totalitate viziunii sale; Hallstein ar fi vizat o comisie mult mai puternica, prin care sa se ajunga la un "guvern european"[21] al unei viitoare comunitati supranationale, cu o anumita ocazie afirmand chiar ca "ar putea fi privit ca un Prim Ministru european" . Ca multi dintre marii ganditori politici europeni, considera ca integrarea economica va vira in cele din urma spre o profunda componenta politica.

Conducerea sa activa, viguroasa, determinata a contribuit in mod semnificativ la rapida dezvoltare a Comunitatii in primii sai ani de viata. Dar tocmai aceasta pozitie a sa, indreptata continuu spre perpetua evolutie a institutiei pe care o conducea i-a atras antinomia multor sefi de stat europeni, si in principal pe cea a lui Charles de Gaulle, marele sau oponent. Cei doi au fost actorii principali ai "crizei scaunului gol", cel mai de seama moment al carierei politice europene a lui Hallstein.

Criza incepe in 1965, atunci cand Hallstein introduce o serie de propuneri vizand dezvoltarea Politicii Agricole Comune, o putere bugetara mai mare pentru Parlamentul European si o autoritate executiva pentru Comisie. Sesizand pericolul pe care initiativa lui il presupunea pentru suveranitatea nationala, Robert Marjolin, vicepresedinte al Comisiei, l-a avertizat sa nu persiste in actiunea sa. Cu toate ca si de Gaulle dorea un nou aranjament financiar pentru Politica Agricola Comuna, si mai mult dorea sa provoace ambitia lui Hallstein. Iar Marjolin intuise bine, intr-un conflict intre cei doi, presedintele francez ar fi iesit cu mare usurinta castigator.

Hallstein nu ia in seama avertismentul, isi continua presiunile, hotarand sa supuna propunerile sale analizei Parlamentului de la Strasbourg, si nu Consiliului de Ministri de la Bruxelles. De Gaulle ridica miza mai departe, anuntand ca Franta va respinge categoric initiativa Comisiei, mai mult, ameninta ca oficialii francezi se vor retrage din Consiliu si din toate comitetele sale, precipitand asa numita "criza a scaunului gol". Adevarata problema nu era de fapt nici cea bugetara, nici cea agricola, ci intentia de a se introduce votul cu majoritate calificata, in cazul caruia viziunile celor doi se opuneau vehement. Daca pentru de Gaulle, introducerea votului cu majoritate calificata ar fi insemnat "o limitare inacceptabila a suveranitatii nationale", pentru Hallstein, ea ar fi fost intr-un mod nefericit "indispensabila pentru dezvoltarea Comunitatii europene".[23]

Criza, ce a paralizat sistemul european pentru 7 luni, a luat sfarsit prin intalnirea de la Luxemburg, din ianuarie 1966. Declaratia, denumita ulterior "compromisul de la Luxemburg", stipula mentinerea majoritatii calificate ca procedura de adoptare a deciziilor, dar specifica faptul ca atunci cand "era vorba de probleme foarte importante, discutiile trebuie sa continue pana la atingerea unui acord unanim."[24] Era astfel stipulat: "daca, in cazul deciziilor susceptibile de a fi luate cu majoritate la propunerea Comisiei, interese foarte importante ale unuia sau mai multor participanti sunt in joc, membriii Comisiei se vor stradui intr-un termen rezonabil sa ajunga la solutii ce vor putrea fi adoptate de toti membrii Comisiei, in respectul intereselor lor reciproce".

Compromisul a devenit un text esential, ce a schimbat complet sensul constructiei europene, iar "mecanismul institutional prevazut pentru o evolutie supranationala este blocat."[26] Evenimentul a alterat radical pozitia lui Hallstein in cadrul comunitatii, ambitiile sale de a construi un maret edificiu comunitar au fost drastic diminuate, iar credibilitatea si notorietatea sa au fost puternic subminate. Cu sanse practic nule de a fi reales ca presedinte, alege sa se retraga in 1967. Va ramane totusi unul dintre cei mai prolifici conducatori ai Comisiei, si fara indoiala unul dintre cei mai mari europeni.

Roy Jenkins(Abersycan, 11 noiembrie 1920-5 ianuarie 2003)

Devenit Baron Jenkins de Hillhead, reprezinta pana azi singura personalitatate britanica ce a reusit sa ocupe postul de presedinte al Comisiei. Înca de la inceput, asteptarile fata de numirea sa au fost extrem de ridicate, cu atat mai mult cu cat Jenkins i-a succedat la conducerea Comisiei Europene lui Javier Ortoli, o figura "stearsa" in istoria Europei.

Fiul politicos si manierat al unui miner galez, Arthur Jenkins, si al lui Hattie Harris, descendenta unui sef de otelarie, a studiat economia, filosofia si stiintele politice la Universitatea din Oxford. Va fi inclus in sistemul politic intern, unde s-a remarcat prin doctrina sa progresista, actionand in sensul introducerii unui controversat act privind prevenirea terorismului, in 1974. De asemenea, este autorul a numeroase initiative parlamentare ce reglementau o serie de aspecte de ordin moral ale societatii britanice(legalizarea prostitutiei, evaluarea materialelor suspecte de pornografie, avortul, homosexualitatea, etc). Actiuni indraznete care i-au atras nu de putine ori oprobriul public, mai ales pe cel al Prim Ministrului Harold Wilson, care, cu un background puritan, nu a simpatizat prea mult optiunile lui Jenkins. Viitorul presedinte al Comisiei se va apara, afirmand ca asa numita societate permisiva era in realitate societatea civilizata. Dar ceea ce l-a singularizat cu adevarat in peisajul politic englez a fost mesajul sau paneuropean, distinct de orientarea majora a majoritatii colegilor sai parlamentari. [27]

În politica interna britanica s-a remarcat prin activitatea depusa in cadrul guvernului laburist condus de Harold Wilson, intre anii 1965-1970, unde va ocupa postul de Ministru al Aerului si Ministru de Finante. Principalul eveniment din aceasta perioada il reprezinta depunerea vetoului francez asupra candidaturii Marii Britanii la Uniunea Europeana. În 1971, laburistii se opun in masa termenilor de aderare negociati de Edward Heath, iar Jenkins se va indeparta de pozitia oficiala a partidului sau, sustinandu-i pe conservatori pentru a apara Europa. Revenirea la putere a lui Wilson, in 1974, i-a readus un post in guvern, si dupa renegocieri succesive, problema aderarii Marii Britanii la Comunitatea Europeana a fost supusa unui referendum in 1975. Cum pozitia sa in cadrul partidului era deja erodata, rolul activ jucat in campania proeuropeana ii va submina si mai mult sansa de a trece in fruntea partidului dupa retragerea lui Wilson. Ceea ce i-a determinat pe multi dintre fostii sai sustinatori sa se distanteze de el, astfel, Roy Hattersley afirma ca Jenkins e mai mult "un sociabil decat un socialist".[28]

Jenkins decide deci sa paraseasca politicile nationale pentru a se implica in conturarea unei realitati pe care o aparase mai mult decat oricare altul: Comunitatea Europeana. Cu putina experienta in afacerile externe, el nu parea sa se suprapuna perfect profilului general al Comisarului european. Si in ciuda, sau poate tocmai datorita faptului ca sosirea ii era asteptata cu foarte multa speranta, primul an al conducerii sale nu s-a remarcat intr-un mod pozitiv, si parea din ce in ce mai probabil ca si el se va pierde intr-un sir de presedinti de nedistins si de ignorat, urmasi minori ai maretului Hallstein, iar revigorarea europeana va trebui sa mai astepte un mandat.

Dar lucrurile nu au stat astfel, iar mandatul lui Jenkins, desfasurat intre 18 august 1977-12 ianuarie 1981, s-a remarcat in cele din urma, obtinand un loc in cadrul presedintilor vizibili ai Uniunii. Îsi observa camarazii europeni amuzat, cu un ochi perceptiv, si a fost neoficial denumit Regele John al XV-lea, de la pronuntia franceza a numelui sau, Roy Jean Quinze[29]. A multumit statele mici obtinand pentru Presedintele Comisiei un loc permanent in cadrul intalnirilor la nivel inalt, alaturi de sefii de guvern europeni, sporind considerabil prestigiul si vizibilitatea Comisiei. "Trei evenimente au marcat presedintia lui Jenkins: doua dintre ele au fost pregatite de predecesorii sai, dar a treia a fost opera singulara a acestuia." Este fireste vorba despre accederea Greciei, din 1981, si desfasurarea primelor alegeri directe in Parlamentul european. Dar ceea ce a pus la punct Jenkins, salvandu-si cariera de Presedinte, a fost Sistemul Monetar European. Creat in 1979, avea drept obiective "stabilitatea si cresterea economica", precum si "o reintoarcere progresiva la deplina ocupare a fortei de munca", criterii care au fost contrazise insa de o perioada de instabilitate si stagnare economica. Desi dificil si diferit de viziunea lui Jenkins, Sistemul Monetar European a dat nastere progresiv pietei unice, contribuind la relansarea planurilor pentru Uniunea Economica Monetara, care a cunoscut un fundament solid in opera lui Jenkins.

În ciuda acestor realizari, mandatul sau de presedinte nu a putut pune capat euroscepticismului britanic, si nici nu a diminuat nemultumirile in ceea ce priveste contributia engleza la buget. La sfarsitul mandatului, Jenkins se va reintoarce in politica interna, unde va fonda Partidul Socialist Democrat, transformat mai tarziu in Partidul Democrat Liberal, singurul partid national britanic consistent si pe deplin devotat Uniunii Europene, o raritate ciudata in contextul intern al unei tari putin favorabile unei constructii europene puternice.

5 Concluzii

Pozitia Presedintelui Comisiei Europene este fara indoiala una dintre cele mai puternice din intreaga Uniune, iar cresterea rolului Presedintelui a fost institutionalizata si consolidata chiar mai mult prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam. Cu toate acestea, si in ciuda prezentei in fruntea Comisiei a unor figuri spectaculoase, precum cei trei Presedinti mai sus numiti, trebuie tinut cont de faptul ca acestia au reprezentat mai degraba o exceptie de la regula instituita, si anume aceea de a aseza la conducerea Comisiei indivizi mult mai putin vizibili, puternici sau determinati, si numai o serie de circumstante favorabil integrationiste au putut permite aparitia unor personalitati vizionare si vizibile. Iar in alegerea presedintelui, de cele mai multe ori dicteaza nu necesitatea, ci interesele statelor membre; in cazul acestora, orientarea e de multe ori extrem de diferita, variind de la doi piloni, Germania si Franta, ce s-au manifestat adesea pentru un Presedinte dinamic, puternic, la statele mici, ce au preferat o figura mai consistenta, dar mai putin aventuriera, si pana la Marea Britanie, care s-a pronuntat adesea pentru cea mai putin proeminenta figura posibil.

Prin urmare, desi presedintii pot fara indoiala avea un impact considerabil asupra Comisiei si Uniunii in general, rolul si influenta lor nu trebuie exacerbate. Ceea ce a declansat nu de putine ori o problema a autoritatii in cadrul Comisiei, si, asa cum Didier Schlachter afirma, "de multe ori, Comisiei si Presedintelui sau le lipseste anvergura internationala."

Concluzii

Prin intermediul acestei lucrari am evidentiat profilul comisarului european, realizand un raport sociologic al Colegiului Comisarilor, pentru a analiza ce fel de personalitati s-au perindat in cadrul Comisiei.

Înainte de a trece la conturarea profilului sociologic, am expus caracteristicile Colegiului Comisarilor, cu scopul de a ilustra cadrul in care actioneaza comisarii. Colegiul reprezinta dimensiunea politica a Comisiei, esenta activitatii ei si centrul operational. Este alcatuit din 27 de membri, corespunzatori numarului statelor Uniunii. Fiecare stat este astfel reprezentat de o singura personalitate, decizie stipulata in cadrul Protocolului privind institutiile in perspectiva largirii UE, anexat tratatului de la Amsterdam. O evolutie in acest sens este insa prevazuta, urmand ca din 1 noiembrie 2014 Comisia sa fie alcatuita dintr-un numar de membri corespunzator cu doua treimi din numarul statelor membre, alesi printr-un sistem al rotatiei.

Învestirea Colegiului este un fenomen complex, desfasurandu-se astfel: Consiliul, intrunit la nivel de sefi de stat si de guvern, hotarand prin majoritate calificata, va nominaliza persoana pe care doreste sa o numeasca presedinte al Comisiei, nominalizarea trebuind acceptata de Parlament, apoi Consiliul, prin majoritate calificata si de comun acord cu persoana desemnata drept presedinte, va adopta lista celorlalti comisari, in functie de propunerile statelor membre, iar in final, presedintele si ceilalti membri ai Colegiului vor fi subiecti ca un intreg ai unui vot de aprobare din partea Parlamentului. Dupa aprobare, acestia vor fi investiti de Consiliu prin majoritate calificata. Acest nou sistem se apropie prin urmare mult mai pregnant de unul parlamentar, cu toate ca o mare parte din decizia finala inca revine Consiliului.

Desemnat astfel, comisarul european are un statut unic, special. Criteriile de competenta si independenta sunt probabil cele mai importante in alegerea comisarilor. Termenul de competenta nu este clarificat sau detaliat in vreo prevedere a dreptului comunitar, de partea cealalta, independenta se refera la impartialitatea comisarilor, care trebuie sa se abtina conform tratatelor de la a solicita sau a accepta instructiuni provenind de la guverne sau de la alte tipuri de organisme. Alte caracteristici ale comisarilor se refera la irevocabilitate, respectiv imposibilitatea guvernelor de a inlatura un comisar dupa ce acesta a fost instalat in functie si incompatibilitatea cu exercitarea oricarei alte functii, calitatea de comisar detinand un caracter exclusiv.

Functionarea Comisiei este reglementata de doua principii, cel al colegialitatii, ce presupune o responsabilitate colectiva a membrilor Comisiei fata de decizia adoptata in mod colectiv si delegarea de atributii catre fiecare membru prin distributia de portofolii. Deciziile pot fi adoptate prin patru metode: in sedinta, prin procedura scrisa, prin procedura de abilitare sau de delegare. Sedintele se desfasoara cu prezenta obligatorie a tuturor membrilor, alaturi de care se vor mai aduna Secretarul General, Directorul General al Serviciului Legal, seful de cabinet al Presedintelui, purtatorul de cuvant al Serviciului de presa si comunicare. Durata mandatului coincide cu cea a Parlamentului, fiind de cinci ani, iar intreruperea acestuia se poate realiza in mod individual, prin demisie, deces sau demiterea din oficiu, de catre Curtea de Justitie, sau in mod colectiv, prin eventuala reusita a motiunii de cenzura a Parlamentului European.

Cabinetele prezinta si ele importanta lor, sunt alcatuite in general din cinci-sapte membri, iar in urma reformei Prodi, trebuie sa contina cel putin trei nationalitati diferite. Organizarea poarta pecetea comisarului in cauza, variind de la cabinete ce functioneaza pe baze ierarhice, pana la unele mult mai deschise ca organizare. Functionarea presupune manevrarea informatiilor din cadrul Comisiei si asigurarea legaturii cu exteriorul, cabinetele sustinand munca de zi cu zi a comisarilor, stabilind o legatura importanta cu diverse servicii, contribuind la coordonarea activitatilor Comisiei si pregatind intalnirile Colegiului.

Acesta este mediul in care isi desfasoara activitatea comisarii europeni. Raportul sociologic, realizat in functie de o serie de factori, contribuie la ilustrarea specificului acestuia. Astfel, obiectul de studiu il reprezinta toti comisarii europeni, incepand cu cei prezenti in cele trei organizatii incipiente, respectiv Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) si Comunitatea Economica Europeana (CEE), urmati apoi de membrii Comunitatii Europene, rezultata din fuziunea celor trei, pentru a ajunge in final la comisarii Uniunii Europene. Este vorba prin urmare de un numar de peste 170 de comisari, dintre care 70 au servit in mai mult de un Colegiu.

Genul este predominant masculin, doar 20 de femei aparand in cadrul Colegiului, iar varsta medie este de 55 de ani, Comisia cu cea mai mica medie de varsta fiind Comisia Jenkins, iar cea cu cea mai mare medie fiind Înalta Autoritate del Bo. Cel mai batran membru al Comisiei a fost britanicul Lord Cockfield, de 69 de ani, iar cel mai tanar, cehul Pavel Telička, in varsta de 34 de ani.

Educatia este majoritar universitara, o serie de pretexte putand fi invocate si in cazul celor care nu si-au definitivat studiile: participarea la razboi, echivalarea cu alte forme de studiu, pregatirea in cadrul familiei. Domeniile de studiu ilustreaza o dominatie a dreptului, disciplina considerata cea mai potrivita pentru ocuparea posturilor majore din aparatul statal in Europa continentala, urmat de economie si tehnica. Profesia predominanta este aceea de oficial al statului, segmentul comisarilor care au servit in sistemul politic intern este covarsitor, creionand importanta politica a Comisiei. Pe locurile imediat urmatoare vin economistii sau oamenii de afaceri, avocatii si profesorii.

Afilierea politica este echivalenta cu distributia grupurilor politice la conducerea statelor europene, tinand cont ca cea mai mare parte a statelor numesc un comisar european din cadrul partidului aflat la putere. Majoritatea comisarilor au prezentat o orientare socialista, urmati de un procent foarte apropiat de sustinatori ai segmentului centru dreapta, de liberali, verzi si independenti.

Experienta ministeriala creioneaza si ea cresterea importantei pe care Comisia o detine in cadrul statelor membre, o mare parte din comisari au detinut anteorior un post ministerial important, ilustrand astfel tendinta majora de politizare a membershipului Comisiei. Ea a cunoscut o adevarata expansiune de-a lungul evolutiei constructiei comunitare, de la o patrime din comisari in cadrul Comisiilor de dinainte de 1967, la doua cincimi in timpul Colegiilor conduse de Rey, Malfatti, Ortoli, Jenkins si Thorn, pana la aproape o jumatate in perioada Delors-Santer, pentru a atinge un procent de aproape 80% in Comisia Barroso.

Experienta europeana este si ea decisiva, Colegiul cu cea mai mare experienta in cadrul organizatiilor internationale fiind Comisia Barroso, cu douazeci si sase de membri, urmata de comisiile Santer, cu treisprezece membri din douazeci, Delors 2 si 3, Thorn, Ortoli si Rey; de partea cealalta, Comisia Prodi a prezentat un grad scazut de experienta europeana, din cauza esecului Comisiei Santer. Organizatiile in care acesti comisari desfasoara activitati sunt destul de variate, de la NATO, ONU, OSCE, Consiliul Europei, pana la organismele comunitare, de unde provine cea mai mare parte a membershipului Comisiei.

Presedintia Comisiei este un alt aspect important, de cele mai multe ori presedintii demonstrand si ei ralierea la profilul comisarului european. Importanta Presedintelui este specificata prin tratate, acesta este implicat in procesul de nominalizare a celorlalti comisari, si imprima orientarea sa politica si Comisiei, dar statutul sau superior deriva si prin traditie, prin atributiile sale si prin calitatile personale, presedintii fiind de obicei personalitatile cele mai pregatite din randul comisarilor. Învestirea Presedintelui se realizeaza inainte de numirea celorlalti comisari, acesta detinand si un rol consultativ in numirea lor, iar decizia Consiliului care alege personalitatea cea mai potrivita pentru functia de presedinte trebuie sa fie admisa si de Parlamentul European.

Atributiile Presedintelui se refera la coordonarea activitatii comisarilor, asupra carora exercita autoritate, prezidarea sedintelor, participarea la intrunirile Consiliului si ale G7, prezentarea interventiilor in fata Parlamentului European, reprezentarea Comisiei pe plan extern, conducerea Secretariatului General si al Serviciului juridic al Comisiei, distribuirea portofoliilor catre membrii Colegiului, problema de negociere si echilibru politic.

Semnificatia politica a Presedintelui este deci una covarsitoare, fiind chiar reintarita prin tratate: Tratatul de la Nisa stipuleaza ca "un membru al Comisiei isi prezinta demisia in cazul in care Presedintele ii cere acest lucru, dupa aprobarea Colegiului"( Articolul 217, paragraful 4), iar Tratatul de la Lisabona consacra la randul sau puteri sporite pentru Presedinte: acesta va avea un important cuvant de spus in numirea Ministrului de Externe al Uniunii, din moment ce ministrul ocupa si postul de vicepresedinte al Comisiei. De asemenea, Presedintele ii va putea cere demisia Ministrului, iar acesta va renunta la toate atributiile sale in cadrul Comisiei.

Putem afirma astfel ca exista un profil al candidatului cel mai adecvat de a fi inclus in Comisia Europeana, raportul sociologic demonstrand ca, in ciuda diferentelor semnificative intre sistemele nationale si a variatiilor ce se produc in cele educationale, a compozitiei serviciului civil, si a patternurilor diferite din cariera lor, comisarii europeni probeaza existenta unor caracteristici comune, organizate pe diferite categorii, precum gen, varsta, educatie, profesie, afiliere politica, experienta ministeriala si europeana/internationala. Profilul se suprapune unui comisar de sex masculin, in jurul varstei de 55 de ani, cu educatie universitara, cel mai adesea in drept, cu profesii in cadrul sistemului politic national, cu experienta ministeriala in domenii precum Afacerile Externe si Finantele si cu activitati desfasurate pe plan european si international, mai ales in cadrul Comisiei.

Statele demonstreaza si ele ca sunt inclinate sa trimita astfel de persoane la Bruxelles, considerand nu numai ca acestea sunt cele mai capabile sa le reprezinte interesele, dar si sa contribuie la dezvoltarea constructiei europene.

Desigur, si functionarea Comisiei Europene este influentata de prezenta unei personalitati corepunzand acestui profil, deoarece prin varsta, educatia si backgroundul profesional, comisarii corespund patternului tipic al personalului politic superior din guvernele nationale. Afilierea politica contribuie la perpetuarea legaturilor Comisiei cu specificul politic national, iar prezenta experientei ministeriale si europene presupune o eficientizare a activitatii acesteia, comisarii au fost astfel subiecti ai constrangerilor impuse in cariera politica, ce sunt revendicate de asemenea si de postura de membru al Comisiei. De asemenea, detinerea experientei ministeriale presupune si castigarea unor deprinderi politice si administrative, precum si o greutate politica, ca un element in plus al superioritatii personalului Colegiului. Posedand toate aceste calitati, membrii Comisiei contribuie la politizarea acesteia, precum si la accentuarea legitimitatii ei. Mai mult, prezenta la Bruxelles a unui comisar de acest tip va influenta si relatia cu ceilalti actori ai Uniunii, in special cu Consiliul, tinand cont de faptul ca membershipul Comisiei, provenit din structurile ministeriale nationale, va detine experienta negocierilor si compromisului, ceea ce va facilita contactul cu Consiliul de Ministri, dar si cu celelalte institutii comunitare. De partea cealalta, afilierea politica va presupune un punct comun cu Parlamentul European. Prin urmare, putem afirma ca un comisar posesor al tuturor calitatilor cuprinse in acest profil va imprima o traiectorie ascendenta Comisiei, imbunatatind si relatia sa cu restul organismelor Uniunii.

În sfarsit, trebuie remarcat ca profilul comisarului a cunoscut la randul lui o evolutie de-a lungul timpului, caracteristicile personalitatilor numite in posturi importante in cadrul Colegiului in perioada de inceput a constructiei europene fiind putin diferite de cele de astazi. Ratiunile cele mai potrivite ce stau la baza acestui fapt sunt legate de contextul respectiv; la inceputul constructiei comunitare, Comunitatea Europeana avea o cu totul alta imagine decat cea de astazi, iar oamenii de stat insisi o percepeau altfel. De asemenea, oamenii politici trebuiau sa trateze cu totul alte probleme decat in prezent, ceea ce se traducea printr-o pregatire diferita si accentuarea altor calitati. Obiectivele comunitare erau si ele diferite, ceea ce presupunea ascensiunea la Bruxelles a unor personalitati cu background distinct. Astfel, comisarul cel mai frecvent al primilor ani in cadrul Comunitatii detinea o formatie mai degraba tehnica, corespunzatoare scopurilor comunitare, si o experienta ministeriala in domenii precum Agricultura, Economia si Industria, respectiv domeniile ce atrageau atentia europeana. Experienta sa europeana provenea mai ales din cadrul Consiliului Europei, sau din organizatii gen NATO sau UE, dar nu era extrem de vasta, toate aceste organisme fiind abia la inceput. Profil care difera substantial de cel actual, in care accentul este pus pe educatie in drept, profesii politice, prezenta in ministere cheie precum Afacerile Externe sau chiar in postul de Prim Ministru si provenienta din structurile comunitare.

Prin urmare, putem afirma cu siguranta ca exista un profil al comisarului european, o tipologie de personalitate care s-a dovedit potrivita desfasurarii activitatii la Bruxelles; prezenta acestui tip de comisar in cadrul Comisiei a marcat evolutia acesteia, imprimandu-i un sens ascendent, dar cunoscand si o evolutie de-a lungul timpului, a determinat o distantare de profilul initial al comisarului.

De-a lungul intregii lucrari am cautat astfel sa demonstrez existenta unor caracteristici comune ale comisarilor europeni, atat de diferiti in aparenta, a unui profil raspandit cu precadere in randurile lor. Profil a carui intelegere ar putea deveni extrem de utila pentru numirea viitorilor comisari, mai ales in cazul autohton.

Bibliografie

1. Documente:

Tratate

Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului(1951):  https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11951K/tif/TRAITES_1951_CECA_1_EN_0001.tif

Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice(1957):

https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/1195K/tif/TRAITES_1957_EURATOM_1_EN_0001.tif

Tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene(1957):

https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11957E/word/11957E.doc

Tratatul de instituire a Comunitatii Europene-versiunea consolidata

https://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/12002E/pdf/12002E_EN.pdf

Tratatul privind Uniunea Europeana(1992):

https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11957E/word/11957E.doc

Tratatul de la Amsterdam(1997):

https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11997D/word/11997D.doc

Tratatul de la Nisa(2001):

https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/12001C/word/12001C.doc

Tratatul de la Lisabona(2007):

https://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:C:2007:306:SOM:RO:HTML

Culegeri de documente:

CONSTANTIN, Valentin, Documente de baza ale Comunitatii si Uniunii Europene, Editia a doua, Bucuresti, Polirom, 2002

2. Instrumente:

Enciclopedii si dictionare:

DINAN, Desmond, Encyclopedia of the European Union, London, Macmillan Press, 1998

FERRÉOL, Gilles, Dictionarul UE, Bucuresti, Polirom, 2001

GHICA, Luciana Alexandra, Enciclopedia UE, Bucuresti, Editura Meronia, 2005

GHICA, Luciana Alexandra, Enciclopedia UE, editia a treia, Bucuresti, Editura Meronia, 2007

LEACH, Rodney, Europe: a coincise encyclopedia of the European Union from Aachen to Zollverein, London, Profile Books, 1998

The European Union Encyclopedia and Directory, Third Edition, London, Europa Publications Limited, 1999

Articole:

POLLACK, Mark, International Relations Theory and European Integration: Results from an Expert Survey, in "European Journal of Political Research", 36, 2001, p. 283-306

Lucrari generale:

BARBA, Ludmila; GHEORGHIU, Valeriu, Uniunea Europeana: istorie, institutii, politici, Chisinau, Institutul de Istorie, Stat si Drept al Academiei de Stiinte a Moldovei, 2007

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, De la comunitatile europene la Uniunea Europeana, Bucuresti, Editura Trei, 2001

BIBERE, Octav, Uniunea Europeana-intre real si virtual, Bucuresti, All, 1999

BIDILEANU, Vidu, Uniunea Europeana: institutii, politici, activitati, Timisoara, Editura Agroprint, 2002

BOMBERG, Elizabeth; Stubb, Alexander, The European Union: how does it work?, Oxford, Oxford University Press, 2003

CAIRNS, Walter, Introducere in legislatia Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Universul Dalsi, 2001

CINI, Michelle, European Union Politics, Oxford University Press, 2003

CIOCAN, Vasile; TAUT, Liviu; NUNA, Emil, Drept european. Institutii europene. Politici europene. Fonduri structurale, Oradea, Editura GrafNet, 2007

DIACONU, Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene, Bucuresti, Lumina Lex, 2007

DUCULESCU, Victor, Dreptul integrarii europene, Bucuresti, Lumina Lex, 2003

GHERGHINA, Sergiu, Tratatul de la Lisabona- Uniunea Europeana catre reforma institutionala si consens, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2008

LEONARD, Dick, Ghidul Uniunii Europene, Bucuresti, Teora, 2001

MANOLACHE, Octavian, Tratat de drept comunitar, editia a cincea, Bucuresti, Editura CH Beck, 2006

McCORMICK, John, Understanding the European Union, a coincise introduction, London, Palgrave, 1999

PINDER, John, Uniunea Europeana, Bucuresti, Editura BIC All, 2005

PRODI, Romano, O viziune asupra Europei, Bucuresti, Polirom, 2001

PIRIS, Jean Claude, The constitution for Europe- a legal analysis, Cambridge University Press, 2000

ROSENBERG, Jerry, The new Europe- an A to Z compendium of the European Community, Washington, The Bureau of National Affairs, 1991

SENIOR NELLO, Susan, The European Union: economics, policies and history, London, Boston, McGraw Hill, 2005

SCHLACHTER, Didier, Questions d'Europe, Paris, Ellipses, 1998

STEFAN, Tudorel, Introducere in dreptul comunitar, Bucuresti, Editura CH Beck, 2006

THATHAM, Allan; OSMOCHESCU, Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Arc, 2003

TINCA, Ovidiu, Drept comunitar general, editia a doua revazuta, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 2002

WALLACE, Helen; WALLACE, William, Procesul politic in Uniunea Europeana, Chisinau, Editura Arc, 2004

ZORGBIBE, Charles, Constructia europeana: trecut, prezent, viitor, Bucuresti, Editura Trei, 1998

4. Lucrari speciale:

BOMBERG, Elizabeth; Stubb, Alexander, The European Union: how does it work?, Oxford, Oxford University Press, 2003

CIOCAN, Vasile; NUNA, Emil, Institutii europene. Notiuni de drept comunitar, Oradea, Editura GrafNet, 2004

COOMBES, David, Politics and bureaucracy in the European Community: a portrait of the Commission of the EEC, London, George Allen and Unwin, 1970

DÖRING, Holger, The composition of the College of Commissioners: patterns of delegation, Köln, MaxPlanck Institute for the Study of Societes, 2006

FILIPESCU, I. P.; FUEREA, Augustin, Drept institutional european, Bucuresti, Editura Actani, 1994

GROZA, Anamaria, Uniunea europeana-drept institutional, Bucuresti, Editura CH Beck, 2008

MARCU, Viorel, Drept institutional comunitar, Bucuresti, Lumina Lex, 2001

NÖEL, Emile, Les institutions de la Communauté Européenne, Luxemburg, Office des publications officielles des Communautés européennes, 1998

NUGENT, Neill, At the heart of the Union, second edition, London, Macmillan Press, 2000

NUGENT, Neill, The European Commission, Hampshire, New York, Palgrave, 2001

NUGENT, Neill, The government and politics of the European Community, London, Macmillan, 1989

NUGENT, Neill, The government and politics of the European Union, Macmillan, Palgrave, 2006

SPENCE, David, Comisia Europeana, Bucuresti, Monitorul Oficial, 2008

STEVENS, Anne; STEVENS, Handley, Brussels Bureaucrats? The administration of the European Union, Hampshire, New York, Palgrave, 2001

5. Siteuri

https://ec.europa.eu/index_en.htm

https://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm

https://wikipedia.org