Delimitarea dreptului mediului de celelalte ramuri de drept

Delimitarea dreptului mediului de celelalte ramuri de drept

1. Consideratii generale

Delimitarea dreptului mediului fata de celelalte ramuri de drept are menirea de a reliefa o serie de conexiuni, interferente dar si de particularitati[1], care concura la stabilirea caracterului autonom al acestei ramuri de drept.

In cadrul acestui proces sunt evidentiate atat formele si aspectele specifice de manifestare ale elementelor comune, cat si aspectele inedite, originale ale fiecarei ramuri din punct de vedere al abordarii unor valori sociale fundamentale comune.

Ocrotirea mediului  - ca obiectiv de interes public major - prin normele dreptului mediului, determina accentuarea interdependentei dintre aceasta ramura si celelalte ramuri de drept, in masura in care fiecare dintre aceste ramuri, prin norme specifice, concura, intr-o forma sau alta, la realizarea acestui obiectiv, in contextul creat de realizarea imperativelor secolului XXI, ale dezvoltarii durabile.

In acelasi timp, sunt evidentiate aspectele si caracterele specifice dreptului mediului. Asa cum s-a aratat in literatura juridica[2], „axul dreptului mediului este constituit din dreptul naturii, dreptul poluarii si daunelor, dreptul monumentelor naturale si siturilor. In linia a doua se afla o serie de drepturi in care, regulile care le reglementeaza obiectul, sunt sau vor deveni fundamental (dar nu in totalitate) inspirate de ecologie” (de exemplu, dreptul urbanismului, dreptul minier, dreptul amenajarii teritoriului, dreptul rural s.a.). Prin obiectul sau inedit, dreptul mediului realizeaza concilierea dintre dreptul pozitiv si dreptul natural.

2. Delimitarea fatA de dreptul constitutional

Avand ca obiect reglementarea organizarii si functionarii organelor statului si drepturile si obligatiile fundamentale ale cetatenilor, dreptul constitutional cuprinde norme fundamentale care stau la baza tuturor celorlalte ramuri de drept, inclusiv a dreptului mediului. Astfel, Constitutia consacra obligatia statului de a asigura „refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic”; cuprinde norme care consacra principii ale dreptului mediului, cum este principiul potrivit caruia exploatarea si folosirea mediului sa se faca in concordanta cu interesul national, sau principiul fundamental al unui drept la un mediu de calitate, prin consacrarea obligatiei statului de a crea „conditiile necesare pentru cresterea calitatii vietii”; stabileste ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului; organele si institutiile fundamentale ale statului prevazute de Constitutie au unele competente si in domeniul mediului, garantiile juridice ale dreptului la mediu - desi nu este consacrat expres in Constitutie - si ale altor drepturi fundamentale conexe, sunt consacrate in legea fundamentala. Dincolo de aceste interferente, exista insa intre cele doua ramuri deosebiri evidente care tin, in principal, de natura obiectului supus reglementarii.

3.  Delimitarea fatA de dreptul civil

Interferentele dintre dreptul mediului si dreptul civil se regasesc, in principal, in ceea ce priveste exercitarea dreptului de proprietate si a dezmembramintelor sale asupra factorilor naturali de mediu, supusi protectiei legale. Pe de alta parte, asa cum am aratat mai sus, potrivit Constitutiei, „dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului”; raspunderea pentru daune ecologice are ca fundament raspunderea civila delictuala, regulile din dreptul civil aplicandu-se ori de cate ori, in dreptul mediului nu se gasesc norme specifice si in masura in care nu contravin principiilor specifice ramurii de drept.

Nu mai putin, trebuie subliniat ca intre cele doua ramuri exista si deosebiri majore determinate de obiectul diferit si metodele proprii de reglementare. Astfel, in timp ce in raporturile civile partile se afla pe pozitii de egalitate juridica, in raporturile de drept al mediului se afla intr-o forma de subordonare speciala; in timp ce continutul raportului juridic civil este stabilit prin vointa partilor, in raportul de drept al mediului acesta este determinat de lege. Tot astfel, daca in raportul juridic civil, subiectul activ este determinat, in timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, in cazul raportului de drept al mediului acesta este determinat prin stabilirea obligatiei de „a face” sau a „nu face” ceva privind protectia, conservarea si dezvoltarea mediului inconjurator.

4. Delimitarea fata de dreptul administrativ

Se considera ca dintre ramurile sistemului juridic, dreptul mediului se apropie cel mai mult de dreptul administrativ datorita, in principal, rolului statului si importantei regulilor de politie in materie[3].

De altfel, un rol deosebit in realizarea legislatiei privind protectia si conservarea mediului revine actelor emise de organele administratiei publice.

Pe de alta parte, problemele ridicate de protectia, conservarea si dezvoltarea mediului si-au pus amprenta asupra evolutiei dreptului administrativ, prin instituirea unei administratii special organizate, cu atributii specifice, prin formarea si dezvoltarea unor institutii specifice de drept administrativ ca: serviciul public al  mediului, garda de mediu, precum si a unor masuri menite sa duca la protectia mediului: aplicarea de amenzi, obligarea agentilor economici sa doteze echipamentele si instalatiile care sunt surse de poluare cu sisteme de purificare a emisiilor; sa asigure, la cererea autoritatii competente, diminuarea, modificarea sau incetarea activitatii generatoare de poluare s.a.

Ca punct de interferenta se poate mentiona faptul ca atat in raporturile de drept administrativ, cat si in cele de drept al mediului, partile se afla in pozitie de subordonare, desi in raporturile de drept al mediului aceasta are o natura speciala, avand in vedere si faptul ca nu intotdeauna una din parti este un organ al administratiei de stat, asa cum se intampla in raporturile de drept administrativ.

In timp ce dreptul administrativ reglementeaza relatiile sociale nascute in cadrul si pentru realizarea activitatii executive, bazate pe subordonarea, in temeiul puterii de stat, a subiectelor raportului juridic, raporturile juridice de drept al mediului iau nastere pentru realizarea protectiei si conservarii mediului, ca obiectiv de interes public major si ca problema de interes general.

5. Delimitarea fatA de dreptul agrar

Pamantul - ca element fundamental al mediului - constituie obiectul comun, dar si diferit al reglementarilor celor doua ramuri de drept.

Astfel, in timp ce dreptul agrar se ocupa de raporturile de proprietate asupra pamantului, de folosirea completa si rationala, potrivit destinatiei, a terenurilor agricole, prin atribuirea lor in proprietate sau in folosinta, incorporand si aspecte care privesc ocrotirea acestora, dreptul mediului are ca obiect fundamental care ii justifica existenta, protectia solului in general (a tuturor categoriilor de terenuri din fondul funciar unic) atat prin utilizarea rationala a terenurilor, cat si prin masuri de prevenire si combatere a degradarii si poluarii acestuia.

6. Delimitarea fata de dreptul urbanismului

Avand ca obiect afectarea si amenajarea spatiului urban, dreptul urbanismului interfereaza dreptul mediului care se ocupa si de protectia si conservarea mediului in asezarile umane, in spatiul construit, precum si de desfasurarea ecologica a activitatilor in acest spatiu.

Acordand prioritate masurilor de limitare a poluarii urbane si de protectie a elementelor supravietuitoare, politica in domeniul urbanismului a dus, prin aplicarea notiunilor ecologiei, la conturarea treptata a conceptului de „ecosistem urban artificial”, dupa modelul ecosistemului natural. Dupa cum s-a remarcat,[4] dreptul urbanismului a suferit un fenomen de „ecologizare” prin amplificarea reglementarilor care vizeaza, direct sau indirect, protectia mediului si conservarea naturii.

Interferenta dintre dreptul urbanismului si dreptul mediului a condus la „transformarea masurilor de protectie a naturii, intr-un instrument nou al unui urbanism preocupat in special de optimizarea cadrului de viata”[5].

Asigurarea unui mediu urban de calitate presupune atat masuri de prevenire si combatere sectoriala a poluarii, cat si reforme mai ample la nivel general, dreptul urbanismului supunandu-se astfel, nevoilor imperative ale mediului.

Dreptul mediului are insa in vedere nu numai protectia spatiilor, ci si lupta impotriva poluarii si pentru conservarea si dezvoltarea calitatii tuturor factorilor de mediu, indiferent de localizarea lor.