CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

SECTIUNEA 1

GENERALITATI

Terminologie

In legislatia civila, se utilizeaza termenul "conditii" pentru a desemna componentele actului juridic civil. Bunaoara, art. 948 C.civ. dispune "Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: 1. capacitatea de a contracta, 2.consimtamantul valabil al partii ce se obliga, 3. un obiect determinat, 4. o cauza licita".

In doctrina si in practica se utilizeaza, ca sinonim, termenul "elemente", vorbindu-se despre "elementele esentiale" ale actului juridic civil.

Definitie

Prin conditiile actului juridic civil intelegem elementul din care este alcatuit un asemenea act.

SECTIUNEA 2

CLASIFICAREA CONDITIILOR ACTULUI JURIDIC CIVIL

Gheorghe Beleiu clasifica conditiile in functie de trei aspecte:

1) In functie de aspectul la care se refera, se disting: conditiile de fond (cele care privesc continutul actului juridic civil) si conditiile de forma (cele care se refera la exteriorizarea vointei).

2) Dupa criteriul obligativitatii ori neobligativitatii lor, conditiile actului juridic civil se impart in esentiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) si neesentiale (sau intamplatoare, adica cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fara sa puna in discutie valabilitatea actului).

3) Dupa sanctiunea nerespectarii lor, se disting conditiile de validitate (a caror nerespectare se sanctioneaza cu nulitatea actului juridic civil) si conditiile de eficacitate (a caror nerespectare atrage inopozabilitatea, spre exemplu).[2]

Ovidiu Ungureanu mai aduce doua aspecte, pe langa cele date de Gh. Beleiu, in clasificarea conditiilor actului juridic civil:

4) Dupa criteriul izvorului formal se disting: conditiile legale (prevazute anume in texte de lege) si conditii conventionale / voluntare (sunt prevazute ca atare prin vointa partilor, fara a fi impuse de lege).

5) Dupa criteriul legaturii lor cu actul la care se refera, conditiile pot fi intrinseci (care privesc elementele constitutive, structurale ale actului: consimtamantul, obiectul, cauza) si extrinseci (care privesc situatii, fapte sau acte exterioare actului juridic considerat: autorizatia administrativa prealabila, formele de publicitate etc.).

SECTIUNEA 3

ANALIZA CONDITIILOR DE VALABILITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL

SUBSECTIUNEA I. Capacitatea de a incheia acte juridice civile

1. Notiune (definire, sediul materiei)

Prima conditie esentiala ceruta de art. 948 C.civ. pentru a se putea incheia conventii (si acte juridice in general) este capacitatea partilor.

Gh. Beleiu defineste capacitatea de a incheia acte juridice civile ca fiind aceea conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil.

O. Ungureanu intelege prin capacitatea civila aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a fi subiect de drept, adica de a sta in raporturi juridice civile si de a incheia acte juridice civile, spre a deveni astfel titular de drepturi si obligatii civile.

De lege lata, reglementarea capacitatii de a incheia acte juridice civile este disparata, adica raspandita in mai multe dipozitii legale, din acte normative diferite, principalele gasindu-se, cum e firesc, in Codul civil.

Codul civil reglementeaza aceasta conditie de fond, esentiala si generala, pe categorii de acte juridice civile. In afara de art. 948 pct. 1, care prevede ca o conditie esentiala a actului juridic civil este "capacitatea de a contracta", exista si alte dispozitii, precum: art. 949, art. 950, art. 856 s.a.

Dispozitii privind capacitatea de a incheia acte juridice se mai gasesc si in Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice.

2. Corelatia dintre capacitate si discernamant[6]

Capacitatea de a incheia acte juridice civile este o stare de drept (de juro). In schimb, discernamantul este o stare de fapt (de facto), acesta putand sa existe distinct, chiar in cazul unei persoane puse sub interdictie.

Corelatia dintre capacitate si discernamant este evidentiata de faptul ca stabilirea valabilitatii unui act juridic civil este conditionata atat de existenta capacitatii, cat si a discernamantului. Aceasta corelatie este reflectata in mod constant in practica judecatoreasca, dupa care "pot fi anulate pentru lipsa de discernamant nu numai actele incheiate de minori sub 14 ani sau de persoane puse sub interdictie, ci si acelea incheiate de orice alta persoana".

3. Momentul in care trebuie sa existe capacitate[8]

Datorita faptului ca actele juridice civile nu se formeaza intotdeauna prin manifestari de vointa simultane ci - uneori - manifestarea de vointa este succesiva, stabilirea momentului in care trebuie sa existe capacitate, desi ramane legat de momentul formarii actului juridic, totusi, in mod concret, depinde de sistemul adoptat cu privire la formarea actelor juridice intre absenti. Regula ce trebuie acceptata este urmatoarea: fiecare parte trebuie sa fie capabila in momentul cand isi manifesta vointa.

SUBSECTIUNEA II. Consimtamantul

1. Precizari prealabile

Multi autori considera ca o conditie esentiala de validitate a actului juridic vointa juridica, element sau conditie care inglobeaza deopotriva atat consimtamantul, cat si cauza actului juridic.

Vointa ca un element fundamental al actului juridic civil este un fenomen complex, atat din punct de vedere psihologic, cat si juridic:

1. din punct de vedere psihologic, procesul este complex, intrucat presupune mai multe etape succesive, pentru ca omul privit ca persoana fizica sau organul de conducere al unei persoane juridice sa poata ajunge sa ia o hotarare si apoi sa actioneze, adica sa incheie actul juridic civil;
2. din punct de vedere juridic din acest proces psihologic complex intereseaza doua elemente: motivul determinant in luarea hotararii care alcatuieste cauza actului juridic si manifestarea in exterior a hotararii de a incheia actul juridic care alcatuieste consimtamantul.[10]

2. Definitia consimtamantului

Consimtamantul este aceea conditie esentiala, de fond si generala a actului juridic civil, care consta in manifestarea de vointa a subiectului de drept civil de a incheia un anumit act juridic si de a se obliga juridiceste.

Intr-un alt sens (in cazul actelor bilaterale sau multilaterale) consimtamantul (cum sentire) inseamna acordul de vointa al partilor la incheierea unui contract, consimtamantul inseamna deci intalnirea celor doua vointe concordante (consensus).[12]

3. Conditiile de valabilitate a consimtamantului

Pentru a dobandi valoare juridica, deci pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. sa emane de la o persoana cu discernamant;
2. sa fie exteriorizat;
3. sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

d.     sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.[13]

a) consimtamantul sa emane de la o persoana cu discernamant

Aceasta cerinta decurge din caracterul constient al actului juridic civil, in sensul ca subiectul de drept civil trebuie sa aiba putere de a discerne efectele ce se vor produce.

Aptitudinea respectiva presupune prezenta discernamantului, pe care il detin persoanele cu capacitate de exercitiu, dar nu numai, deoarece se poate ca o persoana fizica cu capacitate deplina de exercitiu sa fie lipsit de discernamant, sau o persoana fizica cu capacitate restransa de exercitiu sa aiba discernamant in momentul incheierii actului juridic civil.

Lipsa discernamantului echivaleaza, practic, cu lipsa consimtamantului, ceea ce atrage nulitatea relativa a actului juridic civil astfel incheiat.

b) consimtamantul sa fie exteriorizat

Nu orice promisiune sau manifestare de vointa are caracter de consimtamant in intelesul dreptului civil, ci numai aceea facuta cu intentia de a se obliga juridiceste.

Vointa exteriorizata indeplineste o dubla functie. Pe de o parte, ea fiind un act sustinut de vointa interna, reprezinta mijlocul prin care cel ce se exprima urmareste de a-si materializa vointa sa prin producerea unor consecinte juridice. Dar totodata, vointa sa exteriorizata este o exprimare facuta anume pentru a fi receptata si luata la cunostinta de altii, adica, ea este un act de comunicare sociala. Desigur, declaratia exteriorizata va fi in primul rand un reper pentru cel care se considera destinatarul ei.

Principiul aplicabil exteriorizarii consimtamantului in actele juridice bilaterale sau multilaterale este acela al consensualismului, conform caruia partile sunt libere sa aleaga forma de exteriorizare a vointei lor, in sensul ca simpla manifestare de vointa este necesara si suficienta pentru ca actul juridic civil sa fie incheiat valabil.

Se considera ca lipseste intentia de a produce efecte juridice, si, deci, conditia de valabilitate nu este indeplinita in situatiile cand:

manifestarea de vointa a fost facuta in gluma;

consimtamantul a fost dat cu o rezerva mintala cunoscuta de destinatarul acesteia, cand este vorba de consimtamant pur aparent;

intentia de a produce efecte juridice lipseste;

manifestarea de vointa este prea vaga;

a fost data de un actor in timpul interpretarii unui rol;

este vorba de o simulatie.[19]

c) consimtamantul sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice

Pentru a putea produce efecte juridice, vointa trebuie exteriorizata, adica exprimata in asa fel incat tertii sa o inteleaga ca fiind una producatoare de efecte juridice.

d) consimtamantul sa nu fie viciat

Adica sa fie liber, in sensul ca hotararea de a incheia acte juridice este rezultatul unei deliberari libere, constiente, nealterata de vicii de consimtamant (vicii ale vointei juridice).

4. Viciile de consimtamant

Viciile de consimtamant sunt definite de art. 1.206 noul C.civ. care prevede ca "Consimtamantul este viciat cand este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls cu violenata" (alin.1) si "de asemenea, consimtamantul este viciat in caz de leziune" (alin.2).

4.1. Eroarea

Reglementare

In C.civ. in vigoare, eroarea este reglementata de art. 953 si art. 954, iar in proiectul noului C.civ., aceasta este reglementata de art. 1.207.

Definire

Eroarea poate fi definita ca falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic.[22]

In practica, s-a subliniat de mult ca "() ceea ce caracterizeaza si, in acelasi timp, deosebeste eroarea de celelalte vicii de consimtamant este reprezentarea gresita pe care partea si-o face despre un anumit lucru".

Clasificarea erorii

1. eroarea obstacol, care este cea mai grava eroare, care face ca vointa celor doua parti sa nu se intalneasca, deci actul juridic sa nu poata fi incheiata. O asemenea eroare nu constituie un simplu viciu de consimtamant, ci un obstacol la incheierea actului juridic, de aceea se numeste eroare obstacol.

Sunt considerate eroare obstacol: eroarea asupra actului juridic[25] si eroarea asupra identitatii obiectului actului juridic .

2. eroarea viciu de consimtamant / eroarea grava, eroarea constituie viciu de consimtamant numai in doua cazuri:

cand poarta asupra substantei obiectul actului juridic, constituie viciu de consimtamant cand se refera la calitatile substantiale ale obiectului, deoarece partea care a incheiat actul juridic si-a manifestat vointa numai in considerarea acestor calitati, pe care in mod eronat le-a crezut adevarate, caci altfel nu ar fi incheiat actul[27].

Cand poarta asupra persoanei, constituie viciu de consimtamant in acele acte juridice in care consideratia persoanei contractantului sau calitatile sale esentiale sunt determinante la incheierea actului juridic. De la caz la caz pot constitui calitati esentiale ale unei persoane: identitatea, varsta, sexul, sanatatea etc.

3. eroarea indiferenta / usoara, este eroarea care nu are nici o influenta asupra validitatii actului juridic, deoarece poarta asupra unor imprejurari mai putin importante ale actului juridic.

Dupa criteriul naturii realitatii asupra caruia poarta eroarea se disting:

eorarea de fapt, consta in falsa reprezentare a unei situatii de fapt cu privire la incheierea actului juridic;

eroare de drept; consta in falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept.

Structura erorii[28]

Eroarea este alcatuita dintr-un singur element si anume falsa reprezentare a realitatii ce intereseaza persoana respectiva, element psihologic, greu de dovedit.

Conditiile existentei erorii

Pentru ca acest viciu de consimtamant sa existe, trebuie intrunite doua cerinte: elementul asupra caruia cade falsa reprezentare trebuie sa fi fost determinant pentru incheierea actului juridic civil, in cazul actelor bilaterale sau multilaterale cu titlu oneros este necesar ca cealalta parte (cocontractantul) sa fi stiut ori sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare este hotarator pentru incheierea acelui act juridic civil.

4.2. Dolul (sau viclenia)

Reglementare

Art. 953 si art. 961 C.civ. consacra acest viciu de consimtamant, iar art. 960 il defineste. In proiectul noului C.civ. acest viciu de consimtamant este reglementat de art. 1.214.

Definire

Dolul / viclenia este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o eroare provocata (iar nu spontana, ca eroarea propriu-zisa).

Structura dolului

Structura dolului, ca viciu de consimtamant, cuprinde doua elemente: unul obiectiv si unul subiectiv.

Elementul obiectiv sau material consta in utilizarea de mijloace viclene (abilitati, siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare. De regula, este vorba de actiuni, de fapte pozitive.

Elementul subiectiv sau intentional consta in intentia de a induce in eroare o persoana pentru a o face sa incheie un act juridic civil. Provocarea unei erori fara rea-credinta, din simpla neglijenta sau usurinta, nu antreneaza consecintele dolului.

Conditiile existentei dolului

Pentru a fi viciu de consimtamant dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile:

sa fie determinant pentru incheierea actului juridic

sa provina de la cealalta parte.

Proba dolului

Alin. (2) art. 960 C.civ. prevede ca "dolul nu se presupune", ceea ce insemana ca persoana care invoca existenta dolului drept cauza de anulabilitate a actului juridic civil, trebuie sa-l dovedeasca.

Violenta

Reglementare

In afara de prevederile art. 953 C.civ., C.civ. consacra inca patru art. violentei, si anume: art. 955, art. 956, art. 957, art. 958. In noul C.civ. reglementari privind violenta se gasesc in art. 1.216 si art. 1.217.

Definire

Prin violenta se intelege acel viciu de consimtamant in care persoana in cauza este amenintata cu un rau in asa fel incat se insufla o temere de natura de a o face sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat.[33]

Clasificare[34]

In functie de efectele pe care le produc asupra vointei victimei sau dupa natura raului cu care se ameninta, putem sa distingem violenta (constrangerea) fizica si cea morala.

Violenta fizica (vis) se realizeaza atunci, cand amenintarea cu un rau priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei.

Violenta morala (metus), in schimb, presupune ca amenintarea cu un rau sa priveasca onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

Dupa caracterul amenintarii, putem distinge amenintarea nelegitima si amenintarea legitima.

Dintre acestea, numai violenta nelegitima sau injusta constituie viciu de consimtamant, atragand nulitatea relativa a actului juridic civil incheiat sub imperiul ei. Amenintarea legitima sau justa consta tot in amenintarea cu un rau, dar care este facuta in conditiile legii, in vederea realizarii unui drept subiectiv.

Structura violentei[35]

Ca structura, violenta - viciu de consimtamant este alcatuita din doua elemente:

un element obiectiv (exterior), care consta in amenintarea cu un rau;

un element subiectiv (intern), ce consta in insuflarea unei temeri persoanei amenintate.

In legatura cu elementul obiectiv, precizam ca amenintarea poate sa priveasca un rau de natura patrimoniala, un rau de natura fizica sau un rau de natura morala.

Art. 957 C.civ. prevede ca "violenta este cauza de nulitate a conventiei si cand s-a exercitat asupra sotului sau a sosiei, asupra descendentilor si ascendentilor", insa, in literatura de specialitate s-a aratat ca aceasta enumerare nu trebuie socotita limitativa, textul urmand a fi interpretat extensiv, intrucat, pentru identitatea de ratiune, trebuie asimilata acestor persoane si persoana de care cel amenintat este legat de o temeinica afectiune.

Cat priveste elementul subiectiv, este de observat ca tocmai temerea insuflata victimei violentei altereaza consimtamantul acesteia; starea de teama provocata de amenintarea cu un rau este aceea care da nastere motivului ce determina victima violentei sa incheie contractul.

Conditiile violentei

Pentru ca violenta sa constituie viciu de consimtamant, trebuie intrunite doua conditii, si anume:

temerea insuflata sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic civil;

amenintarea sa fie injusta (nelegitima).

In aprecierea primei cerinte, insasi legea vine cu o serie de indicatii. Astfel, in ceea ce priveste temerea insuflata celui amenintat, art. 956 C civ. prevede ca aceasta trebuie sa fie "rationabila dupa dansa" (dupa persoana amenintata), adica sa fie hotaratoare pentru incheierea actului juridic.

A doua cerinta trebuie inteleasa in sensul ca nu orice amenintare, prin ea insasi, constituie o violenta ca viciu de consimtamant, ci numai atunci cand amenintarea este nejustificata, cand reprezinta o incalcare a legii.

Sanctiunea violentei[38]

Sanctiunea care intervine in cazul violentei - viciu de consimtamant consta in nulitatea relativa a actului juridic.[39]

Leziunea

Reglementare

In C.civ. dispozitiile referitoare la leziune sunt: art. 951, art. 1.157, art. 1.158, art. 1.159, art. 1.160, art. 1.162, art. 1.163, respectiv art.1.221 noul C.civ.

Definire

Prin leziune se intelege prejudiciul material suferit de una din parti din cauza disproportiei vadite de valoare intre contraprestatii, ce exista in chiar momentul incheierii prestatiei.

Structura leziunii[40]

Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei.

In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente: unul obiectiv, constand in disproportia de valoare intre contraprestatii si unul subiectiv, constand in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte.

In conceptia obiectiva, leziunea are un singur element: paguba egala cu disproportia de valoare intre contraprestatii.

Cerintele leziunii[41]

Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii:

leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv (deoarece art. 1158 C.civ. prevede ca nu poate fi exercitata actiunea in rescizie atunci cand leziunea rezulta dintr-un "eveniment cauzal si nesteptat");

leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic;

disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita.

Sanctiunea leziunii[42]

Se admite ca, in principiu, leziunea poate conduce la doua sanctiuni alternative:

nulitatea relativa;

reducerea sau, dupa caz, marirea uneia dintre prestatii.

4.5. Comparatie intre viciile de consimtamant[43]

Principalele asemanari intre eroare, dol, violenta si leziune sunt urmatoarele:

toate sunt imprejurari de fapt, care impiedica formarea sau darea unui consimtamant liber si in deplina cunostinta de cauza;

imprejurarea asupra careia poarta viciul de consimtamant trebuie sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic, iar aceasta cerinta se apreciaza de la caz la caz;

sanctiunea care intervine, in principiu, este aceeasi, anume nulitatea relativa a actului juridic;

viciul de consimtamant trebuie sa existe in momentul incheierii actului juridic;

cel care invoca viciul de consimtamant trebuie sa-l dovedeasca, deoarece acesta nu se prezuma.

Principalele deosebiri intre viciile de consimtamant privesc urmatoarele aspecte:

dolul si violenta sunt alcatuite atat dintr-un element obiectiv (material), cat si dintr-un element subiectiv (intentional), pe cand eroarea presupune doar un element subiectiv, iar in structura leziunii intra numai un element obiectiv;

dintre viciile de consimtamant, cel mai usor de probat este leziunea, iar cel mai greu de probat este eroarea;

Spre deosebire de celelalte vicii de consimtamant, leziunea poate antrena, in principiu, fie anularea actului juridic, fie reducerea unei prestatii sau sporirea celeilalte.

SUBSECTIUNEA III. Obiectul actului juridic civil

1. Definitie

Obiectul actului juridic consta in conduita partilor, adica in actiunile sau inactiunile la care partile sunt indreptatite, respectiv pe care sunt obligate sa le indeplineasca.

Obiectul actului juridic civil constituie o conditie de fond, de validitate ti generala a actului juridic civil.

2. Cerintele valabilitatii obiectului actului juridic civil

2.1. Enumerarea cerintelor valabilitatii obiectului actului juridic civil

Pentru a fi valabil, obiectul oricarui act juridic civil trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte (conditii) generale:

sa existe;

sa fie in circuitul civil;

sa fie determinat sau determinabil;

sa fie posibil;

sa fie licit si moral.

Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, exista insa si cerinte speciale:

obiectul sa fie un fapt personal al celui ce se obliga;

cel care se obliga sa fie titularul dreptului subiectiv civil;

sa existe autorizatia administrativa sau judiciara prevazuta de lege.[45]

2.2. Analiza cerintelor valabilitatii obiectului actului juridic civil

2.2.1. Obiectul sa existe

Aceasta conditie este primordiala sau, altfel spus, daca obiectul actului juridic nu exista, nu se mai pune problema celorlalte conditii. De asemenea, daca bunul a existat si nu mai exista la data incheierii actului juridic civil, conditia nu este indeplinita si actul nu este valabil. Un bun viitor poate face obiect al actului juridic civil, cu exceptia succesiunilor viitoare (art. 965 alin. 2 C.civ.).[46]

2.2.2. Obiectul sa fie in circuitul civil

Prin aceasta sintagma se inteleg acele bunuri care pot fi dobandite sau instrainate prin acte juridice civile. Facem precizarea ca, dupa modul lor de circulatie, bunurile se impart in bunuri care pot circula liber sau bunuri alienabile si bunuri care pot circula in conditii restrictive sau care sunt scoase din circuitul civil ori inalienabile.[47]

2.2.3. Obiectul sa fie determinat sau determinabil

Aceasta conditie este prevazuta de art. 948 pct. 3 si art. 964 C.civ. si deriva din faptul ca, in orice raport juridic, pentru ca obligatia sa poata fi executata, trebuie sa fie stabilita cu cat mai multa precizie. Daca bunul este determinat generic (res genera), conditia este indeplinita prin stabilirea cu precizie a calitatii, cantitatii si valorii acestuia.[48]

2.2.4. Obiectul sa fie posibil

Aceasta conditie este impusa de faptul ca nimeni nu se poate obliga la ceva imposibil (ad impossibilium, nulla obligatio). Imposibilitatea trebuie sa fie obiectiva, indiferent ca este de ordin material sau juridic. Daca imposibilitatea este numai relativa, adica numai din punctul de vedere al debitorului, in caz de neexecutare al obligatiei, va fi angajata raspunderea acestuia. [49]

2.2.5. Obiectul sa fie licit si moral

Potrivit acestei cerinte, conduita (actiunea sau inactiunea) partilor actului juridic civil trebuie sa fie in corcondanta atat cu legea, cat si cu regurile de convietuire sociala (morala).[50]

2.2.6. Obiectul sa fie un fapt personal al celui ce se obliga

Cerinta este necesara in cazul in care obiectul actului juridic consta intr-un fapt si decurge din principiul potrivit caruia o persoana nu poate fi obligata decat prin vointa sa. Prin urmare, o parte nu poate promite intr-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa fapta, cu exceptia ipotezei in care promisiunea s-ar face in calitate de reprezentant al acelei persoane.

In actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), precum: contractul de mandat, contractul de angajare a unui avocat etc., obiectul trebuie sa fie un fapt personal al celui care se obliga, deoarece cocontractantul a incheiat actul juridic in considerarea insusirilor acestuia.

2.2.7. Cel care se obliga sa fie titularul dreptului

Aceasta cerinta este necesara in cadrul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi, fiind o aplicatie a principiului de drept potrivit caruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult decat are (nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet).[52]

2.2.8. Existenta autorizatiei administrative sau judiciare prevazute de lege

In cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sanctiunea nulitatii absolute, actul juridic nu poate fi incheiat daca nu se obtine autorizatia administrativa prevazuta de lege. Alteori, incheierea valabila a unor acte juridice este conditionata de existenta unei autorizatii judiciare.[53]

SUBSECTIUNEA IV. Cauza (scopul) actului juridic civil

1. Definitie

Prin cauza (scopul) actului juridic se intelege obiectivul urmarit la incheierea acestuia.

Cauza este o conditie de fond, esentiala, de validitate si generala a actului juridic civil. Ea raspunde la intrebarea "pentru ce s-a incheiat actul juridic civil?".[54]

2. Elementele cauzei actului juridic civil[55]

In structura cauzei actului juridic civil intra doua elemente: scopul imediat si scopul mediat.

Scopul imediat (causa proxima) ori cauza obligatiei este stabilit pentru principalele acte juridice, si anume:

in contractele sinalagmatice, cauza fiecarei parti consta in prefigurarea contraprestatiei celeilalte parti;

in actele reale, cauza consta in remiterea bunurilor care fac obiectul acestora;

in actele aleatorii, cauza consta in speranta sau sansa de castig, respectiv riscul unei pierderi.

Scopul mediat (causa remota), numit si scopul actului juridic, consta in motivul determinant al incheierii actului juridic. Acest motiv se refera la insusirile unei prestatii sau la calitatile unei persoane in raport cu nevoia pe care partea dintr-un act juridic urmareste sa o satisfaca. Acest scop este concret, variabil de la un act juridic la altul.

3. Cerintele valabilitatii cauzei actului juridic civil

Pentru a fi valabila, cauza actului juridic civil trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii, cumulativ:

sa existe;

sa fie reala;

sa fie licita si morala.[56]

3.1. Cauza sa existe

In acest sens, potrivit art. 966 C.civ., obligatia fara cauza nu poate sa existe. Daca lipsa cauzei se bazeaza pe lipsa discernamantului, ambele elemente ale cauzei (scopul mediat si cel imediat) lipsesc si, deci, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativa a actului. Daca lipsa cauzei se bazeaza pe lipsa scopului imediat, nulitatea este absoluta.[57]

3.2. Cauza sa fie reala

Adica sa nu fie falsa.

Cauza este falsa daca exista eroare asupra motivului determinant, adica asupra scopului mediat. Sanctiunea care intervine consta in nulitatea relativa a actului juridic civil, insa numai daca sunt indeplinite cerintele erorii grave (erorii - viciu de consimtamant), ceea ce evidentiaza stransa legatura ce exista intre aceasta cerinta a cauzei si eroarea - viciu de consimtamant (error in substantiam si error in personam).

Cauza este falsa si atunci cand, intr-un act juridic nenumit (atipic), ar exista eroare asupra scopului imediat.

3.3. Cauza sa fie licita si morala

Cerinta este prevazuta de art. 966 C.civ. "obligația () nelicita nu poate avea nici un efect", iar continutul ei este precizat de art. 968 C.civ., potrivit caruia "cauza este nelicita cand este proibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice".

Sanctiunea care intervine in cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea absoluta a actului juridic respectiv.

4. Proba cauzei

Cauza, in temeiul art. 967 C.civ., este prezumata pana la proba contrarie, ceea ce inseamna ca, pe de o parte, se prezuma ca aceasta exista si, pe de alta parte, ca este licita. Ambele prezumtii, fiind relative, pot fi combatute prin administrarea probei contrarii.