Frauda si Evaziunea fiscala

Frauda si Evaziunea fiscala

Multitudinea obligatiilor pe care legea fiscala le impune contribuabililor, mai exact povara acestor obligatii, au facut sa stimuleze, in toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor in a inventa procedee diverse de eludare a obligatiilor fiscale. Evaziunea fiscala a fost intotdeauna prezenta si ingenioasa pentru motivul ca fiscul, lovind indivizii in averea lor, ii atinge in cel mai sensibil interes: interesul banesc.

Evaziunea fiscala este o notiune foarte greu de definit; in plus, nu exista o definitie legala a fraudei fiscale. Daca se vorbeste de frauda, se vorbeste in aceeasi masura de frauda legala sau legitima, de frauda ilegala, de evaziune internationala, evaziune legala, de evaziune ilegala, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fata impozitului, de libertatea alegerii caii celei mai putin impozitate sau subestimarea fiscala, frauda la lege sau economia subterana.

Cel mai adesea, frauda fiscala desemneaza, stricto senso, o infractiune la lege si se distinge de evaziunea fiscala care se defineste ca o utilizare abila a posibilitatilor oferite de lege.

Prima definitie a evaziunii fiscale a fost data intre cele doua razboaie mondiale. Conform acesteia, frauda imbraca o conceptie extensiva, notiunea de evaziune fiscala fiind inclusa in cea de frauda. Ea a fost sustinuta de Lerouge sau M.A. Piatier.

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e 'arta de a evita caderea in campul de atractie a legii fiscale' concept care apartine lui M.C. de Brie si P.Charpentier.

Cel de-al treilea concept apartine lui Maurice Duverger, care considera ca evaziunea fiscala este un termen generic si desemneaza manifestarea de fuga din fata impozitelor. Aceasta e o definitie in sens larg a evaziunii fiscale, care ajunge sa inglobeze si frauda.

La noi, Iulian Vacarel sugereaza definirea evaziunii fiscale ca fiind 'sustragerea de la impunere a unei parti din materia impozabila' .

Evaziunea fiscala este clasificata de Virgil Cordescu astfel: ilicita si legala.

Evaziunea ilicita are un caracter fraudulos. Prin aceasta se intelege actiunea contribuabilului ce violeaza o prescriptie legala cu scopul de a nu plati impozitul cuvenit. Evaziunea fiscala este frauduloasa cand contribuabilul, obligat sa furnizeze date in sprijinul declaratiei sale, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor cai de sustragere de la plata impozitului datorat. In general, este greu sa se poata determina toate formele de evaziune de acest gen. La cercetarea contabila trebuie sa se tina seama de urmatoarele: inregistrarile cu scopul de a micsora rezultatele; infiintarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive; amortismente nelegale si amortismente la supraevaluari; rezervele latente; nejustificarea cu documente legale a inregistrarilor; trecerea de cifre nereale in registrele comerciale; erori in conturi personale a unor parti din beneficiu; reducerea cifrei de afaceri; mascari de parti din beneficiu prin omisiuni; contabilizari de cheltuieli si facturi fictive, etc.

Evaziunea legala - sau, mai bine spus, tolerata - exprima actiunea contribuabililor de a ocoli legea, recurgand la o combinatie neprevazuta de legiuitor si, deci, tolerata prin scaparea din vedere. Ea nu poate fi posibila decat datorita unei inadvertente sau lacune a legii si este frecventa mai ales in epoci cand apar noi forme de intreprinderi sau noi categorii de impozite. Contribuabilii gasesc anumite mijloace si, exploatand insuficientele legislatiei, eludeaza in mod 'legal', sustragandu-se in total sau in parte platii impozitelor, tocmai datorita acestei insuficiente a legislatiei. Procedand astfel, contribuabilii raman in limita stricta a drepturilor lor si statul nu se poate apara decat printr-o legislatie bine studiata, clara, precisa, stiintifica. Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de mijloace este doar legiuitorul. In practica, faptele de evaziune bazate pe interpretarea favorabila a legii sunt foarte diversificate, in functie de inventivitatea contribuabilului si larghetea legii, dar cele mai frecvent folosite sunt urmatoarele: practica unor societati comerciale de a investi o parte din profitul realizat in achizitii de masini si utilaje pentru care statul acorda reduceri ale impozitului pe venit, scaderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclama si publicitate; constituirea de fonduri de amortizare sau de rezerva intr-un cuantum mai mare decat cel justificat din punct de vedere economic, etc.

Frauda fiscala este de doua tipuri: legala si ilegala.

Frauda legala e o expresie metaforica si ambigua, utilizata frecvent in tarile francofone. Ea are o dubla semnificatie. Uneori desemneaza subestimarea materiei impozabile prin anumite regimuri fiscale de favoare (mai ales in cazul impunerii forfetare). Cel mai adesea, totusi, frauda fiscala desemneaza procedeele juridice care permit scaparea de impozitare fara a contraveni legii. Cel mai notoriu exemplu in acest sens este procedeul utilizat pe scara nationala, al infiintarii de societati comerciale 'in lant' sau 'in cascada ' de catre acelasi patron sau grup de asociati imediat dupa ce o societate a acestora iesea din perioada de scutire de plata a impozitului pe profit. Astfel, spre exemplu, la noi in tara, intre 1991-1995 suma sustrasa se ridica la valoarea unuia sau a doua bugete anuale.

Frauda ilegala desemneaza violarea directa si deschisa a legii fiscale si nu acopera decat frauda stricto senso, astfel incat este de preferat utilizarea formulei de frauda fiscala.

Delimitarea evaziunii fiscale este foarte delicata. Pentru trasarea frontierei intre evaziunea fiscala acceptabila si cea inacceptabila, doctrina a sistematizat trei criterii:

1). motivatia fiscala a contribuabilului;

2). utilizarea fortata a legislatiei civile;

3). profitul fiscal obtinut din operatia respectiva.