Organele comunitare de jurisdictie. Rolul lor in mecanismul comunitar

Sectiunea I: Compunerea, structura si organizarea Curtii de Justitie a Comunitatii Europene si Tribunalului de prima instanta. Competenta

Curtea de Justitie a Comunitatii Europene este jurisdictia careia ii incumba misiunea de a asigura "respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea" tratatelor comunitare (art. 220 TCE). Ea este in acelasi timp o institutie care trebuie sa asigure "realizarea sarcinilor incredintate Comunitatii" (art. 7 TCE), alaturi de institutiile politice (Consiliu, Comisie si Parlament) si avand acelasi rang cu ele.

In sistemul institutional al Comunitatii, Curtea dispune de o putere suverana: ea interpreteaza in ultima instanta tratatele, deciziile sale neputand fi puse in discutie nici de statele membre nici de institutiile comunitare. In acelasi timp insa, indiferent care ar fi intinderea competentelor sale si spiritul in care ea le exercita, Curtea de Justitie ramane un judecator ale carui competente sunt atribuite de tratate, in timp ce magistratul national apare ca un judecator comunitar "de drept comun". Cel din urma, de fapt, este acela care pune in practica dreptul comunitar, cu exceptia ipotezelor in care competenta este expres data CJCE.

Functia judecatorului national la care ne-am referit putea comporta pentru uniformitatea dreptului comunitar riscuri evidente, ce nu puteau fi prevenite prin instaurarea unui judecator comunitar superior ierarhic judecatorului national, caruia sa fi putut sa ii cenzureze hotararile. De aceea, colaborarea intre Curte si judecatorul national a fost conceputa pe calea unui mecanism original, chestiunea prejudiciala reglementata de art. 234 TCE.

Acest mecanism traseaza o modalitate de colaborare intre judecatorul national investit cu solutionarea unui litigiu si CJCE, careia ii revine interpretarea uniforma si autentica a dreptului comunitar, interpretare ce nu se impune datorita unui rang superior al interpretului, ci gratie preeminentei dreptului comunitar in raport cu dreptul national al statelor membre.

Originalitatea justitiei comunitare rezulta fara nici o indoiala din aceasta articulatie, din competentele respective ale CJCE si judecatorilor nationali. Desi a operat o depasire completa a justitiei internationale traditionale in adoptarea solutiei, cea gasita nu poate fi totusi identificata nici cu relatiile proprii unui sistem judiciar federal.

Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a creat o Curte de Justitie. Si Tratatele de la Roma au prevazut, fiecare dintre ele, instituirea cate unei Curti de Justitie. Dornici de a evita multiplicitatea institutiilor chemate sa indeplineasca aceleasi sarcini in cele trei Comunitati Europene, reprezentantii statelor fondatoare au semnat - in acelasi timp cu Tratatele de la Roma - Conventia relativa la anumite institutii comune ale Comunitatilor Europene, in art. 3 al careia se prevede ca o Curte de Justitie unica exercita competentele atribuite de fiecare din cele trei tratate Curtii de Justitiei.

In timp, numarul de cauze deduse judecatii a crescut, mai ales incepand cu anii '70. Curtea a profitat de deschiderea Conferintei interguvernamentale in vederea adoptarii Actului unic european si a prezentat - la 8 noiembrie 1985 - doua propuneri tinzand la crearea unei jurisdictii de prima instanta si la modificarea de Consiliu a dispozitiilor Statutului Curtii. Cum in Actul unic european s-a creat premisa instituirii unei noi instante de prim grad, Curtea a propus Consiliului, iar acesta din urma a decis - la 24 octombrie 1988 - crearea Tribunalului de prima instanta.

Structura si organizarea Curtii de Justitie

Organizarea Curtii face obiectul dispozitiilor inscrise in cele trei Tratate fondatoare, cele trei Protocoale asupra Statutului Curtii de Justitie anexate fiecare cate unui tratat si in Regulamentul de procedura al Curtii si instructiunile grefierului.

Compunerea Curtii

Curtea de Justitie este formata din 15 judecatori si asistata de 8 avocati generali (potrivit art. 221 - 222 TCE; al noualea avocat general a fost desemnat in perioada 1 decembrie 1995- 6 octombrie 2000).

Judecatorii si avocatii generali sunt numiti de comun acord de guvernele statelor membre (art. 223 TCE). Numirea trebuie sa se faca dintre personalitatile care ofera toate garantiile de independenta si care indeplinesc conditiile cerute pentru exercitarea celor mai inalte functii jurisdictionale in tara lor, sau sunt jurisconsulti de competenta notorie. Chiar mai mult decat pentru Comisie, Tratatele constitutive au subliniat ca instanta comunitara nu este una compusa din reprezentantii statelor membre. Dincolo de modul de desemnare prin acordul comun al guvernelor statelor membre, observam absenta oricarei conditii de nationalitate. Art. 10 al Tratatului de fuziune din 8 aprilie 1965 dispune ca numai cetatenii statelor membre pot fi membri ai Comisiei si ca aceasta trebuie sa aiba cel putin un cetatean din fiecare stat membru. Conditiile citate nu sunt reluate in ceea ce ii priveste pe membrii Curtii de Justitie. Dar practica, pana in prezent, a fost aceea ca propunerea fiecarui guvern in parte a fost aprobata de celelalte, propunerile vizand intotdeauna cetateni proprii. Astfel, Curtea este in prezent compusa din cate un national al fiecarui stat membru, Tratatul de la Nisa preconizand mentinerea situatiei si pentru cazul viitoarelor aderari la Comunitatea Europeana.

Mandatul membrilor Curtii are o durata de 6 ani si poate fi reinnoit (art. 223 TCE). O reinnoire partiala a judecatorilor si avocatilor generali are loc din 3 in 3 ani. Mandatul unui judecator sau avocat general se intrerupe prin deces, demisie, sau decizia unanima a colegilor sai de a-l inlatura din functie.

Judecatorii desemneaza dintre ei presedintele Curtii, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reinnoit.

Curtea de Justitie are un grefier, care nu face parte din compunerea sa in sensul cel mai strict al termenului. Totusi, prevazand - in art. 224 TCE - "Curtea isi numeste grefierul si ii stabileste statutul" Tratatul a vrut fara indoiala sa sublinieze importanta grefierului. El este numit de Curte pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea reinvestirii.

Statutul membrilor Curtii

Judecatorii si avocatii generali trebuie ca -inainte de a-si prelua functiile - sa depuna juramant, in sedinta publica, ca vor exercita atributiile in deplina impartialitate si conform constiintei si ca nu vor divulga nimic din secretul deliberarilor (art. 2 din Statutul CJCE).

Membrii Curtii nu pot sa exercite nici o functie politica sau administrativa si - cu exceptia cazului in care o derogare exceptionala li se da de Consiliu - nu pot avea nici o activitate profesionala, remunerata sau nu. Dupa prestarea juramantului ei semneaza un angajament solemn de a respecta, pe timpul exercitarii functiei lor si dupa incetarea acesteia, obligatiile decurgand din respectiva functie, mai ales datoria de a manifesta onestitate si circumspectie in acceptarea anumitor pozitii sau avantaje dupa incetarea functiei lor. In caz de dubii asupra acestor incompatibilitati, Curtea este cea care hotaraste (art. 4 din Statut). Judecatorii si avocatii generali se bucura de imunitate de jurisdictie. Dupa incetarea functiei lor, ei continua sa se bucure de imunitate in ceea ce priveste actele pe care le-au indeplinit in calitate oficiala. Imunitatea nu poate fi ridicata decat de Curte, judecand in sedinta plenara. In caz de ridicare a imunitatii, un membru al Curtii nu poate fi judecat penal intr-un stat membru decat de instanta competenta a judeca pe magistratii celei mai inalte jurisdictii nationale.

Potrivit Protocolului asupra Statutului Curtii de Justitie anexat Tratatului instituind Comunitatea Europeana, un judecator sau avocat general nu poate fi inlaturat din functie sau declarat decazut din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente decat daca -conform aprecierii unanime a judecatorilor si avocatilor generali ai Curtii - nu mai corespunde conditiilor cerute sau nu mai satisface obligatiile care rezulta din functia lui. Bineinteles, persoana vizata nu participa la deliberari.

Organizarea interna a Curtii: Curtea este in momentul de fata instalata la Luxembourg, in aplicarea deciziei din 8 aprilie 1965 a reprezentantilor statelor membre. Curtea sau Camerele sale pot, pentru una sau mai multe sedinte determinate, sa aleaga un alt loc de desfasurare decat la sediu. Ea isi stabileste propriul regulament de procedura, care este supus aprobarii unanime a Consiliului.

Tratatele au fixat principiul potrivit caruia Curtea judeca in sesiune plenara, prevazand totusi ca poate crea in cadrul sau Camere de trei sau cinci judecatori pentru a proceda la anumite masuri de instructie sau pentru a judeca anumite categorii de cauze, in conditiile fixate de un regulament stabilit.

Regulamentul de procedura dispune ca trimiterea in fata unei Camere nu este admisibila atunci cand un stat membru sau o institutie comunitara, parte in procedura respectiva sau care a depus observatii scrise, solicita ca pricina sa fie solutionata de Curte in sedinta plenara. In acelasi timp, Camera investita cu o cauza poate - in orice stadiu al procedurii - sa o trimita in fata adunarii plenare.

Judecatorii si avocatii generali nu pot participa la solutionarea unei cauze in care au fost agenti, consilieri sau avocati ai uneia din parti sau in legatura cu care au fost in situatia de a se pronunta ca membri ai unui tribunal, unei comisii de ancheta sau cu un alt titlu. Daca un motiv special face ca un judecator sau avocat general sa considere ca nu poate participa la solutionarea unei afaceri, el trebuie sa instiinteze pe presedinte. Acesta din urma are si posibilitatea de a avertiza pe un judecator sau avocat general, atunci cand apreciaza ca respectivul, pentru un motiv special, nu trebuie sa judece (pentru judecator) sau sa puna concluzii (pentru avocatul general). In cazul in care apar dificultati la aprecierea incompatibilitatii, Curtea este cea care statueaza.

Nu exista in sistemul jurisdictional al Comunitatii Europene nici un privilegiu de nationalitate, indiferent pentru ce parte. Aceasta inseamna ca nici o parte nu se poate prevala de nationalitatea unui judecator sau de absenta unui judecator de nationalitatea sa pentru a cere modificarea compunerii unui complet de judecatori.

Competentele Curtii de Justitie

Curtea de Justitie exercita o combinatie inedita de functiuni care ii confera un caracter singular in raport cu categoriile jurisdictionale traditionale.

Este mai intai jurisdictie administrativa, deoarece controleaza respectarea legalitatii de institutiile comunitare si sanctioneaza eventualele incalcari.

Curtea este insa si o jurisdictie constitutionala, prin aceea ca ii revine solutionarea delimitarilor de competenta intre institutiile Comunitatii si intre Comunitate si statele membre. Acestei functii jurisdictionale i se adauga competentele consultative ale Curtii, mai ales in ce priveste compatibilitatea cu tratatele constitutive a acordurilor incheiate de Comunitate cu state terte.

In fine, ea este si o jurisdictie internationala, fiind competenta sa solutioneze litigiile aparute intre statele membre referitor la aplicarea Tratatelor de la Roma si Paris.

Tribunalul de prima instanta

Crearea - prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1998 - a unui Tribunal de prima instanta al comunitatilor europene a constituit o etapa esentiala dintr-un lung proces.

Grija de a permite Curtii de Justitie sa exercite plenar misiunea fundamentala cu care este investita - aceea de a veghea la aplicarea uniforma a dreptului comunitar - a condus la ideea de a incredinta anumite litigii din competenta curtii unei noi instante.

Adoptarea Actului unic european a deschis calea crearii unui Tribunal de prima instanta. Potrivit dispozitiilor inscrise in tratatele constitutive, Consiliul era abilitat sa adauge Curtii de Justitie, la cererea acesteia, si printr-o decizie luata in unanimitate dupa consultarea comisiei si Parlamentului european, o instanta insarcinata cu solutionarea anumitor categorii de actiuni, sub rezerva unui recurs limitat la chestiunile de drept. La 29 septembrie 1987 Curtea a sesizat Consiliul cu o propunere de decizie tinzand la crearea Tribunalului de prima instanta, propunere realizata prin decizia precitata, dupa aviz al comisiei si Parlamentului european. Organizarea efectiva a tribunalului s-a derulat in cursul ultimelor luni ale anului 1989.

Compunerea Tribunalului de prima instanta.

Membrii Tribunalului sunt alesi dintre persoane care ofera toate garantiile de independenta si au capacitatea ceruta pentru exercitarea functiilor jurisdictionale (art. 225 alin 3 TCE). Se observa ca formula nu este identica dispozitiei din tratat referitoare la membrii Curtii de Justitie.

Tribunalul este in prezent compus din 15 judecatori numiti de comun acord de guvernele statelor membre pe o perioada de 6 ani (art. 225 alin. 3 in fine). Ca si in cazul membrilor CJCE o data la 3 ani are loc o reinnoire partiala a membrilor Tribunalului, mandatul unui membru putand fi reinnoit.

Presedintele este desemnat de membrii Tribunalului pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reinvestirii.

Spre deosebire de ceea ce tratatele au prevazut pentru Curtea de Justitie, nu exista o distinctie statutara intre membrii care sunt judecatori si cei care, numiti in calitate de avocat general, indeplinesc exclusiv functii specifice.

Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 stabileste ca membrii Tribunalului "pot fi chemati sa exercite functiile de avocat general".

Rolul avocatului generala consta, la Tribunal ca si la Curtea de Justitie in prezentarea - in mod public, cu deplina impartialitate si independenta - de concluzii motivate.

Daca la Curte prezentarea concluziilor se face in toate cauzele (art.222 alin 2 TCE prevede ca avocatul general pune concluzii in scopul de a asista Curtea in indeplinirea misiunii incredintate acesteia, astfel cum misiunea este definita in art. 220) la Tribunal avocatul general prezinta concluzii numai in "anumite cauze".

Neavand caracter sistematic, functia de avocat general nu are un statut la Tribunal, ea vine sa se adauge functiei de judecata pe care membrii acestei instante o exercita. Regulamentul de procedura al Tribunalului de prima instanta prevede ca "orice membru al Tribunalului exercita, in principiu, functia de judecator" si "orice judecator, cu exceptia presedintelui, poate exercita, intr-un caz determinat functia de avocat general" (art. 2 al Regulamentului de procedura al TPI).

Desi nu se numara printre membrii Tribunalului de prima instanta grefierul nu este - insa - absolut exterior compunerii tribunalului, in masura in care prezenta sa este necesara pentru regularitatea deciziilor jurisdictionale. Potrivit Regulamentului de procedura grefierul este numit pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea reinvestirii, urmand regulile aplicabile la alegerea presedintelui.

Statutul membrilor Tribunalului

Nu este necesara expunerea de o maniera foarte detaliata a statutului membrilor TPI, din moment ce decizia din 24 noiembrie 1988 trimite la cea mai mare parte a dispozitiilor care reglementeaza statutul membrilor Curtii de justitie.

Astfel, membrii Tribunalului au obligatia de a depune juramant in aceleasi conditii cu cele prevazute pentru membrii Curtii si sunt supusi acelorasi reguli de incompatibilitate aplicabile in timpul exercitarii functiei si aceluiasi angajament de a respecta obligatiile decurgand din sarcina lor, mai ales datoria de onestitate si circumspectie in acceptarea anumitor pozitii sau avantaje dupa incetarea functiei lor.

In egala masura, imunitatea de jurisdictie prevazuta de Statutul Curtii de Justitie si privilegiile si imunitatile de care beneficiaza membrii Curtii sunt extinse si la membrii Tribunalului.

O particularitate a statutului membrilor Tribunalului rezida in aceea ca examinarea situatiei lor personale, in cazul unei cereri de ridicare a imunitatii de jurisdictie sau in procedura de indepartare din functie, nu este de competenta instantei careia ei ii apartin. Curtea este cea care decide, dupa consultarea Tribunalului.

Organizarea Tribunalului de prima instanta

Tribunalul are sediu la Curtea de Justitie, deci la Luxembourg in prezent. La fel ca pentru curte, regulamentul de procedura prevede ca aceasta instanta poate - pentru una sau mai multe sesiuni determinate sa aleaga un alt loc decat cel al sediului Curtii.

In acord cu cea din urma instanta, Tribunalul stabileste regulamentul de procedura, care este supus aprobarii unanime a Consiliului.

Ca jurisdictie, TPI este organizat, in ce priveste completele de judecata, potrivit unui principiu invers fata de cel al organizarii Curtii.

In timp ce tratatele au prevazut pentru Curte ca statueaza in sedinta plenara, incluzand si exceptii a caror intindere s-a largit progresiv, decizia din 24 octombrie 1988 dispune ca "Tribunalul se intruneste in camere, compuse din trei sau cinci judecatori" adaugand ca "in anumite cazuri, determinate prin regulamentul de procedura, Tribunalul se poate intruni in formatie plenara".

O camera poate trimite o cauza care i-a fost repartizata formatiei plenare sau unei camere compuse dintr-un numar diferit de judecatori ori de cate ori "dificultatea in drept" sau importanta cazului ori "circumstante speciale" o justifica (art. 14 al Regulamentului de procedura).

Competenta Tribunalului de prima instanta

Prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 s-au dat in competenta TPI   - litigiile intre comunitati si agentii lor, avute in vedere la art. 179 (in prezent 236) TCE si la art. 152 din Tratatul CEEA;

- actiuni introduse impotriva Comisiei de intreprinderi si asociatii de intreprinderi avute in vedere de art. 47 al Tratatului CECO si care privesc acte individuale relative la aplicarea art. 50 si 57- 66 din acelasi tratat (impozite si taxe, productie, preturi, acorduri si concentrari);

- actiunile introduse impotriva unei institutii comunitare de o persoana fizica sau juridica, potrivit art. 173 alin. 2 in Tratatul CEE (devenit art. 230 alin. 4 TCE) si potrivit art. 175 (in prezent 232) alineatul 3 TCE

Initial din competenta Tribunalului de prima instanta au fost excluse chestiunile de solutionat prin hotarare preliminara, care privesc interpretarea si validitatea dreptului, precum si actiunile formulate de statele membre si de institutiile comunitare.

In urma modificarilor aduse art. 168A (articolul 225) de Tratatul de la Maastricht nu se mai retine necompetenta Tribunalului de prima instanta decat in cazul trimiterilor pentru hotarari preliminare conform actualului art. 234 TCE.

Modificari importante ale competentei sunt operate in Tratatul de la Nisa. In masura in care acest tratat va intra in vigoare, TPI va solutiona actiunile intemeiate pe articolele 230, 232, 235, 236 si 238 din Tratatul instituind comunitatea europeana, cu exceptia celor pe care statutul le rezerva Curtii de justitie. Deciziile date de Tribunal vor face obiectul unui recurs la Curte, recurs limitat la problemele de drept.

Conform acelorasi modificari Tribunalul va deveni competent sa solutioneze trimiterile pentru darea unei hotarari preliminare conform art. 234 TCE, in domeniile determinate prin Statut. Daca Tribunalul considera ca in cauza respectiva se impune o hotarare de principiu susceptibila de a afecta unitatea si coerenta dreptului comunitar, el poate trimite cauza Curtii pentru a hotari. Deciziile date de TPI in trimiterile pentru o hotarare preliminara pot, in mod exceptional, sa faca obiectul unei reexaminari de Curtea de Justitie, cand exista un risc serios de afectare a unitatii sau coerentei dreptului comunitar.

In fine, Tribunalul de prima instanta va avea competenta de a solutiona actiunile introduse impotriva deciziilor camerelor jurisdictionale, constituite in aplicarea art. 225 A. Articolul 225 A a fost introdus prin Tratatul de la Nisa, in scopul degrevarii Tribunalului si scurtarii duratei procedurii. Potrivit acestui text Consiliul, hotarand in unanimitate, pe baza propunerii Comisiei si dupa consultarea Parlamentului si Curtii de Justitie, sau pe baza cererii Curtii si dupa consultarea Parlamentului si Comisiei poate sa creeze camere jurisdictionale insarcinate cu solutionarea in prima instanta a unor categorii de actiuni introduse in domenii specifice.

Sectiunea a II-a

Controlul judecatoresc al actelor institutiilor comunitare

Actele supuse controlului

Institutiile comunitare sunt abilitate a adopta acte de natura si cu denumiri diferite, nu toate fiind supuse controlului judecatoresc. Criteriul este forta juridica a actului.

In sistemul CECO doua sunt categoriile de acte obligatorii: deciziile - obligatorii in toate elementele - si recomandarile, care obliga numai in ce priveste scopurile de urmarit, alegerea metodelor pentru realizarea scopurilor fiind la latitudinea celor carora le sunt adresate (art. 14).

In sistemul Tratatului Comunitatii Europene distinctia esentiala trebuie facuta intre actele cu caracter general si cele cu caracter individual. Dreptul de a introduce o actiune impotriva unui act din prima categorie este mai restrans decat in privinta unui act cu caracter individual.

Nu pot fi supuse controlului judecatoresc asa - numitele "acte inexistente", care fie nu au intrat in vigoare sau emana de la persoane necompetente, fie sunt lipsite de orice temei legal, adica exista dar sunt vadit ilegale, astfel incat nu trebuie sa fie aplicate, chiar daca nu sunt contestate in termenul stipulat.

Cauzele de nelegalitate

Referindu-se la posibilitatea introducerii actiunii in anulare, art. 230 TCE enunta in alineatul 2 cinci cauze de nelegalitate care pot fi avute in vedere si in alte proceduri (exceptia de nelegalitate si actiunea relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona).

Cauzele de nelegalitate sunt, potrivit textului mentionat:

- necompetenta;

- incalcarea unei cerinte procedurale esentiale;

- incalcarea Tratatului;

- incalcarea oricarei reguli de drept privind aplicarea Tratatului;

- abuzul de putere.

Necompetenta este o cauza de ordine publica, pe care judecatorul o poate ridica din oficiu.

Competenta institutiilor este una de atributie, conform art. 7 alin 1 TCE ("fiecare institutie actioneaza in limitele atributiilor ce ii sunt conferite prin Tratat), neputand fi modificate prin practica institutiilor comunitare.

Necompetenta poate fi "ratione loci", "ratione materiae" ori "ratione personae".

Incalcarea unei cerinte procedurale esentiale este cea de-a doua cauza de nelegalitate de ordine publica. Pentru a aprecia daca iregularitatea formala a unui act este suficient de substantiala pentru a conduce la anularea lui, Curtea, examineaza daca ea a putut exercita o influenta asupra continutului actului sau daca l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a-i controla legalitatea.

In mod normal respectarea unei obligatii de consultare constituie violarea unei forme substantiale, fiind necesar ca acea consultare sa fie efectiv si valabil obtinuta. In special consultarea Parlamentului european este o formalitate substantiala, din moment ce ea constituie "reflectarea unui principiu democratic fundamental" (CJCE, Hotararea din 29 octombrie 1980, Roquette Frères c/Consiliu aff.138/79).

Exigenta motivarii actelor la care se refera art. 253 TCE este o formalitate substantiala a carei nerespectare da loc anularii. Obligatia motivarii nu raspunde doar unei preocupari formale, ci tinde sa dea partilor posibilitatea de a-si apara drepturile, judecatorului comunitar aceea de a exercita controlul si statelor membre, si tuturor celor interesati, posibilitatea de a cunoaste conditiile in care s-a facut aplicarea Tratatului.

Nepublicarea sau nenotificarea unui act nu constituie violarea unei forme substantiale. Astfel de iregularitati sunt "exterioare actului si nu pot - astfel - sa il violeze".

Incalcarea Tratatului si oricarei reguli de drept privind aplicarea tratatului pot fi grupate in aceeasi categorie si constituie, fara indoiala, cele mai importante cauze de anulare, desi ele nu sunt de ordine publica.

Notiunea de "tratat" inglobeaza protocoalele anexa, actele modificand tratatele de baza ca si actele si tratatele de adeziune.

Fac - in egala masura - parte dintre regulile de drept a caror respectare o asigura judecatorul comunitar toate actele obligatorii adoptate de institutii, ca si acordurile internationale incheiate de comunitate.

Judecatorul comunitar este competent sa cenzureze nu numai eroarea comisa de o institutie in ce priveste regula de drept care trebuia sa fie aplicata in cauza dar si eroarea vizand materialitatea faptelor a caror existenta conditioneaza aplicarea regulii sau greseala de apreciere a faptelor.

Totusi, in acest din urma caz, judecatorul limiteaza intinderea controlului pe care il exercita pentru a nu impieta asupra sferei atributiilor celorlalte institutii.

Abuzul de putere se defineste ca o exercitare a puterii intr-un alt scop decat cel pentru care aceasta a fost conferita (CJCE, Hotararea din 12 iunie 1958 Hauts fourneaux de chasse c/Inalta Autoritate a CECO aff. 15/57). Notiunea o inglobeaza pe cea de deturnare a procedurii. Poate constitui un abuz de procedura faptul de a adopta o decizie generala in scopul de a eluda examenul individual pe care l-ar necesita apelul la procedura expres prevazuta de Tratat sau faptul de a intemeia o decizie pe o dispozitie a Tratatului prevazand necesitatea unui aviz conform atunci cand comisia are puterea de a actiona independent.

Abuzul de putere nu poate fi invocat (ca si violarea tratatului sau oricarei reguli de drept referitoare la aplicarea lui) decat de reclamant, nu si de judecator. Abuzul nu poate rezulta din simple prezumtii. Potrivit judecatorului comunitar, "o decizie nu este afectata de abuzul de putere decat daca ea apare, pe baza unor indicii obiective, pertinente si concordante, ca a fost luata pentru a se atinge scopuri altele decat cele enuntate".(CJCE, Hotararea din 11 iulie 1990, Germes, Aff. C - 323/88).

Cai de contestare a actelor institutiilor comunitare

In raport de imprejurari si natura cauzelor, modalitatile de contestare a actelor institutiilor comunitare sunt:

- actiunea in anulare;

- actiunea relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona;

- exceptia de nelegalitate;

- cererea pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar.

Sectiunea a III-a

Modalitati procedurale de contestare a actelor comunitare

Actiunea in anularea actelor institutiilor comunitare

Actele susceptibile de anulare sunt cele aratate la alineatul 1 al art. 230 TCE: acte adoptate impreuna de Parlamentul European si Consiliu, actele Consiliului comisiei si Bancii Centrale Europene, altele decat recomandarile si avizele si actele Parlamentului destinate sa produca efecte juridice fata de terti.

Notiunea "acte" trebuie inteleasa intr-un sens larg, Curtea afirmand (in afacerea AETR, Hotararea din 31 martie 1971 Comisia c/Consiliu aff. 22/70) ca ea acopera orice dispozitie vizand producerea unui efect juridic, incluzandu-se aici o deliberare a Consiliului avand ca obiect fixarea unei linii de conduita obligatorii pentru institutii ca si pentru statele membre in negocierile cu un stat tert.

Actul trebuie sa fie unul obligatoriu, art. 230 TCE excluzind expres actele care sunt lipsite de forta obligatorie. El trebuie sa comporte efecte juridice, adica sa fie o masura producand efecte juridice obligatorii de natura a afecta interesele reclamantului, modificandu-i acestuia situatia juridica intr-o maniera caracterizata (CJCE, Hotararea din 11 noiembrie 1981, IBM c/Comisia aff. 60/81).

In acelasi timp, actul trebuie sa fie definitiv, adica sa constituie "manifestarea definitiva a vointei" institutiei si sa nu fie un act pur intern al acesteia.

Judecatorul comunitar admite aplicarea, in dreptul comunitar, a teoriei "actului inexistent". Calificarea unui act ca inexistent permite sa se constate, in afara termenului de formulare a actiunii in anulare, ca el nu a produs nici un efect juridic.

Gravitatea consecintelor care se leaga de constatarea inexistentei unui act al institutiilor comunitatii postuleaza ca - pentru ratiuni de securitate juridica - aceasta constatare trebuie rezervata unor ipoteze absolut extreme.

Parata in actiunea in anulare este institutia la care face referire art. 230 TCE, inregistrandu-se o evolutie in sensul largirii sferei subiectilor pasivi. Actiunea in anulare nu poate fi exercitata impotriva unui act al unui stat membru, chiar daca respectivul se integreaza in cadrul unui proces de decizie comunitara.

Reclamanti pot fi - neconditionat - statele membre, Consiliul si Comisia - ei avand calitatea de a introduce actiunea fara a avea de justificat un interes oarecare (ei se numesc reclamanti privilegiati).

Parlamentul, Curtea de Conturi si Banca Centrala Europeana pot formula actiunea in anulare pentru protejarea prerogativelor lor (art. 230 alin. 3 TCE).

In ce priveste particularii - persoane fizice sau juridice - ei au posibilitatea de a sesiza Curtea cu actiuni impotriva acelor decizii ai caror destinatari sunt si celor care - desi luate sub aparenta unui regulament sau unei decizii adresate altei persoane - le privesc direct si individual (alineanul 4 al art. 230 TCE).

Termenul de formulare a actiunii in anulare este de doua luni de la data - dupa caz - a publicarii, notificarii sau luarii la cunostinta a actului atacat .

Acest termen este de ordine publica, judecatorul examinand din oficiu daca a fost respectat.

Instanta competenta

Dupa 1 august 1993 Tribunalul de prima instanta este competent sa solutioneze, in prima instanta, actiunile in anulare formulate de persoanele fizice sau juridice in virtutea art. 230 TCE, cele formulate de particulari in baza Tratatului CECO si contenciosul intre Comunitate si functionarii si agentii sai.

Hotararea pe care instanta o pronunta in actiunea in anulare are autoritate "erga omnes". Actul este - in cazul in care actiunea se considera intemeiata - declarat nul si neavenit (conf. Art. 231 TCE).

Anularea poate fi si partiala

In principiu anularea are efect retroactiv. Totusi, in ce priveste regulamentele, articolul 231 alin 2 TCE permite judecatorului sa indice "acele efecte ale regulamentului care trebuie considerate definitive". El poate astfel sa limiteze caracterul retroactiv al anularii.

Judecatorul comunitar nu poate decat sa anuleze actul sau sa respinga actiunea. El nu poate nici sa confirme actul (adica sa ii acopere neregularitatile) nici sa sanctioneze institutia.

Cu toate acestea, art. 229 TCE dispune ca regulamentele adoptate impreuna de Parlamentul European si Consiliu si cele ale Consiliului in virtutea tratatului pot atribui Curtii de Justitie o competenta de plina jurisdictie in ce priveste sanctiunile prevazute de aceste regulamente. In acest caz specific judecatorul comunitar poate modifica actul atacat si - la nevoie - poate adresa administratiei o amenda.

In virtutea art. 233 TCE institutia de la care emana actul anulat este tinuta sa ia masurile pe care le comporta executarea hotararii instantei. Institutia trebuie sa respecte nu numai dispozitivul hotararii ci si motivele care au condus la adoptarea solutiei.

Ea are datoria de a evita ca actul destinat sa inlocuiasca actul anulat sa fie lovit de aceleasi neregularitati cu cele identificate in hotararea de anulare. Termenul de executare nu este prestabilit, curtea utilizand expresia "interval rezonabil".

Atunci cand actul litigios a produs efecte prejudiciabile fata de reclamant, institutia este tinuta sa realizeze o repunere in situatia anterioara, adecvata si eventual sa repare prejudiciul cauzat.

Actiunea relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona

Art. 232 TCE prevede aceasta actiune, scopul sau fiind acela de a completa sistemul de control al actelor pozitive ale institutiilor, organizat de art. 230 examinat mai sus.

In virtutea art. 232, alin. 1, in cazul in care, prin incalcarea prevederilor tratatului, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu actioneaza, statele membre si alte institutii ale comunitatii pot sesiza Curtea de Justitie pentru a constata aceasta incalcare.

Alineatul 4 al aceluiasi text prevede ca o astfel de actiune este in competenta Curtii si cand este formulata de B.C.E. in domeniile relevand de competenta sa sau cand actiunea este intentata impotriva Bancii.

Orice persoana fizica sau juridica poate sa se planga Curtii impotriva unei institutii a comunitatii care a omis sa-i adreseze un act, altul decat o recomandare sau un aviz (alineatul 3).

In pofida diferentelor care exista intre actiunea in anulare si cea de fata, Curtea a afirmat ca articolele 173 si 175 ale Tratatului (devenite 230 si 232) nu reprezinta decat, "expresia aceleiasi cai legale" (CJCE, Hotararea din 18 noiembrie 1970 Chevalley c/Comisia aff.15/70).

Parati in actiune pot fi Parlamentul european, Comisia, Consiliul sau BCE. In caz de delegare de putere carenta organului delegatar poate fi imputata autorului delegarii.

Reclamanti sunt statele membre si celelalte institutii in afara de parata. Persoanele fizice si juridice nu pot formula actiunea decat daca parata a omis sa le adreseze un act altul decat o recomandare sau un aviz.

Conform art. 232 alin. 2 actiunea nu este admisibila decat daca institutia a fost in prealabil invitata sa actioneze. Daca, la expirarea unui termen de doua luni de la invitatie, institutia nu a luat pozitie, actiunea poate fi formulata.

Sesizarea prealabila constituie o formalitate esentiala. Invitatia de a actiona trebuie sa fie explicita si precisa, pentru a permite destinatarei sa cunoasca in concret masura care ii este solicitata.

Daca institutia nu raspunde in doua luni de la invitatie sau daca raspunsul sau nu constituie o luare de pozitie, actiunea este admisibila.

Din contra, daca institutia a luat pozitie - indiferent ca aceasta este pozitiva sau negativa - intr-un interval de doua luni, actiunea intemeiata pe art. 232 va fi declarata inadmisibila. Aceeasi solutie se aplica si in cazul in care pozitia institutiei s-a exprimat dupa expirarea termenului de 2 luni, dar inainte de formularea actiunii.

In aceste din urma situatii, daca reclamantul considera ca luarea de pozitie a institutiei este nelegala el va putea introduce o actiune in anulare intemeiata pe art. 230 TCE.

Nu este prevazut un termen pentru formularea invitatiei de a actiona, dar exercitiul dreptului nu va putea fi intarziat nedefinit. Curtea a estimat ca invitatia trebuie adresata intr-un "interval rezonabil".

Instanta competenta este Curtea de Justitie, cu exceptia cazurilor in care actiunile sunt formulate de persoane fizice sau juridice si al litigiilor intre comunitate si agentii sai.

Referitor la actul care poate face obiectul actiunii, interpretarea art. 232 TCE este in sensul ca abtinerea trebuie sa vizeze adoptarea unui regulament, directive sau decizii la care se refera art. 249 TCE ca si a oricarui alt act obligatoriu (ca de exemplu - bugetul).

Articolul 232 TCE permite fondarea actiunii pe orice "violare a tratatului". Formula nu este interpretata intr-o maniera stricta. Ea nu vizeaza numai abtinerea de a exercita o competenta partajata, ci poate include de asemenea neexercitarea unei puteri discretionare ca urmare a unui abuz de putere. Oricum, o asemenea actiune nu va putea fi niciodata fondata pe necompetenta sau pe lipsa motivarii.

Hotararea constatand carenta institutiei - spre deosebire de cea de anulare, care face sa dispara imediat si retroactiv actul atacat - nu antreneaza o schimbare imediata a situatiei juridice. Judecatorul comunitar nu se poate substitui institutiei parate si nu poate adopta actul solicitat. Potrivit art. 233 TCE institutia parata este tinuta sa ia masurile pe care le comporta executarea hotararii.

Exceptia de nelegalitate

Articolul 240 TCE dispune ca, in pofida expirarii termenului prevazut in alineatul 5 al art. 230, in cazul unui litigiu care priveste un regulament adoptat impreuna de Parlamentul european si de Consiliu, sau un regulament al Consiliului, al Comisiei sau al BCE, orice parte se poate prevala de mijloacele prevazute in alineatul 2 al articolului 230 pentru a invoca in fata Curtii de Justitie inaplicabilitatea acestui regulament.

Dispozitia permite unei parti sa invoce - in justificarea unei actiuni in anularea unei decizii individuale - nelegalitatea actului cu caracter general care i-a servit ca baza. Exceptia umple lacuna in protectia jurisdictionala, lacuna rezultand din faptul ca particularii nu au in mod normal posibilitatea exercitarii unei actiuni directe in anulare impotriva unui act cu caracter general.

Intre altele, aceste dispozitii permit sa se tina cont de faptul ca - adesea - efectele actelor generale nu pot fi masurate cu exactitate decat dupa scurgerea termenului actiunii in anulare.

Exceptia de nelegalitate poate fi invocata numai pe cale incidenta cu ocazia unei actiuni in fata CJCE sau TPI, intemeiata pe o alta dispozitie a tratatului. Exceptia poate fi ridicata atat de reclamant cat si de parat. Folosirea expresiei "orice parte" se justifica prin aceea ca exceptia are un dublu rol: sa permita particularilor sa actioneze impotriva unui act cu caracter general dar si statelor sa obtina declararea inaplicabilitatii unui act pe care nu l-au atacat in termenul de 2 luni (aceeasi situatie si pentru institutiile comunitare care pot invoca exceptia).

Exceptia de nelegalitate nu permite a se obtine anularea actului. Daca judecatorul comunitar considera ca actul este nelegal el va fi numai declarat inaplicabil in speta. Cu toate acestea institutia care a emis actul declarat nelegal va avea in mod normal interes sa il modifice, pentru a suprima orice indoiala cu privire la legalitatea sa. Decizia luata in aplicarea actului respectiv va ramane - astfel - fara baza juridica si va trebui anulata, cu conditia sa fi fost atacata in termen.

Cererea pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar

Articolul 234 TCE care reglementeaza cererea pentru pronuntarea unei hotarari preliminare dispune la litera b) a alineatului 1, ca este competenta Curtea de justitie sa hotarasca, cu titlu preliminar, asupra validitatii si interpretarii actelor adoptate de institutiile comunitare si de BCE.

Procedura art. 234 TCE va fi examinata pe larg in sectiunea rezervata competentei Curtii in ce priveste interpretarea dreptului comunitar.

De retinut, ca fiind caracteristic tipului de actiune in aprecierea validitatii actelor comunitare este ca hotararile date au autoritate de lucru judecat, principiul respectarii legalitatii comunitare impunand ca un act ilegal sa nu produca efecte.

Desi hotararea data in aplicarea art. 234 TCE nu se adreseaza decat judecatorului national, orice alt judecator va putea sa considere actul ca invalid, folosind decizia curtii pentru nevoile unei hotarari pe care al trebuie sa o ia.

Odata constatata invaliditatea intr-o hotarare a Curtii, un judecator national are - totusi - facultatea de a formula o noua intrebare preliminara, atunci cand considera ca pot fi repuse in discutie motivele retinute de Curte, intinderea invaliditatii sau consecintele sale.

Sectiunea a IV-a

Controlul judecatoresc al actelor statelor membre

Actiunea in constatarea neindeplinirii de catre statele membre a obligatiilor lor conform tratatelor comunitare

Originalitatea radicala, in raport cu dreptul international, a structurii institutionale si a dreptului Comunitatilor europene este prelungita, garantata si intarita de sistemul judiciar al acestora.

Procedura de constatare a neindeplinirii obligatiilor de un stat membru cristalizeaza intr-o maniera exemplara trasaturile acestei rupturi cu intensitatea slaba a justitiei internationale clasice.

Destinata sa asigure respectarea de statele membre a obligatiilor pe care le impune apartenenta la comunitati, aceasta procedura depaseste "de departe regulile admise pana in prezent in dreptul international clasic pentru a asigura executarea obligatiilor statelor" (CJCE, Hotararea din 15 iulie 1960 Italia c/Inalta Autoritate Aff 20/59).

Din acest punct de vedere, prima diferenta decisiva o constituie abandonarea oricarei conditii referitoare la consimtamantul statului in ce priveste competenta Curtii. Membre ale comunitatii, statele sunt supuse jurisdictiei Curtii - care nu poate fi insotita de rezerve - si nu se va putea recurge la un alt mod de rezolvare a diferendelor referitoare la interpretarea sau aplicarea tratatelor.

Notiunea de incalcare nu este definita in tratat, considerandu-se ca ea poate consta in nesocotirea dreptului originar, sau a unui act din dreptul derivat (regulament ori directiva). Incalcare poate fi si atunci cand statul nu ia masurile necesare pentru executarea unei hotarari a Curtii care a constatat deja incalcarea unei obligatii (art. 228 TCE).

Statului i se poate reprosa atat un comportament pozitiv (adoptarea sau mentinerea unei masuri contrare dreptului comunitar) cat si o abtinere (neadoptarea unui act impus de dreptul comunitar).

Nerespectarea termenelor expres prevazute de un act comunitar (netranspunerea unei directive, de exemplu) constituie o ipoteza clara de incalcare.

Autor al incalcarii poate fi guvernul, dar si orice alt organ al statului (autoritati centrale sau federale, colectivitati locale).

Chiar si o institutie privata poate fi autor al incalcarii, atunci cand statul joaca un rol decisiv in functionarea respectivei institutii.

Procedura se poate derula la initiativa Comisiei, dupa derularea etapei pre-contencioase reglementate de art. 226 TCE si la cererea unui alt stat membru (conform art. 227 TCE).

Hotararea pe care Curtea o pronunta contine - potrivit art. 228 TCE - doar constatarea incalcarii. Statului parat ii incumba obligatia de a lua masurile pe care le comporta executarea hotararii. Daca art. 228 nu precizeaza termenul in care masurile trebuie sa intervina, o jurisprudenta constanta cere ca executarea sa fie inceputa imediat si sa se termine in cel mai scurt interval.

In situatia in care statul in cauza nu ia masurile necesare, Curtea va putea fi din nou sesizata de Comisie - dupa parcurgerea procedurii aratate la alineatul 2 al art. 228 - si va putea stabili cuantumul sumei forfetare sau al penalitatii pe care urmeaza a o plati statul vizat.

Sectiunea a V-a

Competenta Curtii de Justitie in pronuntarea de hotarari preliminare

Articolul 234 TCE investeste Curtea cu o competenta prejudiciala in interpretarea tratatului, in urma trimiterii jurisdictiilor statelor membre. Aceasta competenta ramane o atributie exclusiva a Curtii, instituirea Tribunalului de prima instanta neaducandu-i atingere.

Articolul citat dispune ca - cu titlu prejudicial - Curtea de justitie este competenta sa hotarasca:

a) asupra interpretarii tratatului;

b) asupra validitatii si interpretarii actelor adoptate de institutiile comunitatii si de BCE

c) asupra interpretarii statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, daca statutele prevad aceasta.

Acelasi text dispune, in alineatul 2, ca atunci cand o asemenea chestiune este ridicata in fata unei instante dintr-un stat membru, aceasta instanta - in cazul in care considera ca pentru a statua este necesara o decizie asupra acestei chestiuni - poate cere Curtii de justitie sa dea o hotarare in acest sens. Potrivit alineatului 3, cand o astfel de chestiune este ridicata intr-o cauza pendinte in fata unei instante nationale ale carei hotarari nu pot face obiectul unei cai de atac in dreptul intern, aceasta instanta este obligata sa sesizeze Curtea de Justitie.

Justificarea, functia si natura procedurii astfel instituite au fost caracterizate de Curte care a prezentat-o ca pe o forma speciala, particulara, de cooperare judiciara, prin care judecatorul national si judecatorul comunitar, fiecare exercitandu-si competentele proprii, sunt chemati - direct si reciproc - la elaborarea unei decizii, in vederea asigurarii unei aplicari uniforme a dreptului comunitar in ansamblul statelor membre (CJCE, Hotararea din 1 decembrie 1965, Firma Schwarze c/Einfuhr - und ... aff. 16/65).

Competenta Curtii astfel cum ea este definita in obiectul sau si in domeniul sau, determinand regimul chestiunii prejudiciale inca din stadiul punerii in practica de judecatorul national, poate fi studiata prin impartirea in trei etape succesive, consacrate hotararii de trimitere, procedurii in fata Curtii si, in fine, hotararii pronuntate de Curte.

Hotararea prin care se pune chestiunea prejudiciala raspunde ansamblului de reguli fixate de dispozitiile tratatului, pe care Curtea le-a detaliat. Aceste reguli privesc caracterul jurisdictional al organului national, natura procedurilor in fata acestora, facultatea sau obligatia de a trimite si hotararea prin care se pune chestiunea prejudiciala.

Astfel cum indica expresiile "jurisdictii ale statelor membre" sau "instante nationale" pe care ele le utilizeaza, dispozitiile tratatului nu se aplica decat organelor statelor membre avand calitatea de jurisdictii.

Dreptul national poate institui organe a caror calificare este incerta iar dreptul comunitar este stapanul propriilor calificari. Asa fiind Curtea a stabilit criterii proprii pe care le examineaza pentru a determina daca un anumit organ dintr-un stat determinat poate fi considerat instanta sau jurisdictie in intelesul tratatului. Criteriile utilizate de Curte sunt: originea legala, permanenta organului, pronuntarea de hotarari obligatorii, utilizarea dreptului la pronuntarea solutiei (deci nu judecata in echitate) si aplicarea unei proceduri contradictorii.

S-a pus intrebarea daca o chestiune prejudiciala poate fi pusa de o instanta indiferent de natura procedurii cu care judecatorul national este sesizat. Aceasta intrebare se justifica prin faptul ca textul leaga chestiunea prejudiciala de necesitatea pentru judecatorul care o pune de a obtine un raspuns pentru a pronunta "hotararea sa", ceea ce nu ar fi cazul in procedurile de urgenta cu caracter sumar si din care unele nu prezinta intotdeauna, cel putin in prima lor faza, un caracter contradictoriu. Raspunzand intrebarii Curtea a facut sa prevaleze aspectul institutional in dauna diversitatilor procedurale si a decis ca ea putea raspunde unei chestiuni puse de o jurisdictie actionand in cadrul misiunii sale generale de a judeca, independent si conform dreptului, chiar daca anumite functiuni care incumba acestei jurisdictii in procedura in cauza nu au un caracter strict jurisdictional (CJCE, Hotararea din 11 iunie 1987, Pretore di Salo c/X aff.14/86).

Dispozitiile tratatului fac trimiterea prejudiciara obligatorie sau facultativa plecand de la o distinctie care se intemeiaza pe regimul deciziilor pe care jurisdictiile nationale le pronunta. Nu se are astfel in vedere rangul jurisdictiei in ierarhia nationala careia ii apartine, ci numai daca hotararea pe care instanta urmeaza sa o pronunte este sau nu susceptibila de cale de atac in dreptul intern. Obligatia este astfel legata de circumstanta ca in absenta unei cai de atac o trimitere ulterioara nu ar mai fi posibila, putand aparea intr-un stat membru o jurisprudenta contrara dreptului comunitar.

Cand are de stabilit daca urmeaza sa solicite Curtii sa raspunda unei chestiuni prejudiciale, judecatorul national trebuie sa se gaseasca in fata unei invocari pertinente a dreptului comunitar, ridicand o problema de interpretare a acestuia, raspunsul fiind necesar pentru rezolvarea litigiului. Fata de fiecare din aceste trei elemente libertatea de apreciere a judecatorului national pentru care trimiterea este facultativa, este intreaga. Ea nu ar putea fi alterata de conventii intre parti, al caror obiect ar fi constrangerea judecatorului de a formula o chestiune prejudiciala.

Judecatorul national pentru care trimiterea este obligatorie nu se bucura de aceeasi libertate de actiune, in masura in care acest judecator ar putea sa o utilizeze in vederea sustragerii de la obligatia de trimitere pe care o are.

Totusi obligatia impusa de tratat nu trebuie sa fie inteleasa ca facand trimitere automata, deoarece exista ipoteze in care un astfel de automatism ar merge dincolo de functia proprie acestei proceduri, facand folosirea sa foarte dificila si fara prea mare utilitate. Curtea a acceptat ca si judecatorii nationali care pronunta hotarari in ultima instanta pot statua fara a apela la chestiunea prejudiciala atunci cand chestiunea de interpretare nu este pertinenta, altfel spus, cand raspunsul la intrebare, indiferent care ar fi, nu ar avea influenta asupra solutiei litigiului; de asemenea atunci cand chestiunea este materialmente identica uneia care a fost deja obiect de hotarare prejudiciala intr-o speta analoga sau atunci cand problema de drept in cauza a fost rezolvata printr-o jurisprudenta stabilita a Curtii, indiferent care ar fi natura procedurii care a dat loc acestei jurisprudente; in fine, atunci cand aplicarea corecta a dreptului comunitar se impune cu atata evidenta incat nu lasa loc nici unei indoieli rezonabile.

Judecatorul national este liber sa aleaga in ce stadiu al procedurii suspenda cursul acesteia si formuleaza intrebarea. Recunoscand aceasta libertate de alegere a magistratului national Curtea a estimat ca ar putea fi avantajos ca faptele sa fie stabilite si ca problemele de drept national pur sa fie transate la momentul formularii intrebarii.

Hotararea de trimitere consta intr-o cerere de interpretare, care nu poate fi adresata decat Curtii de Justitie. Pot fi formulate mai multe intrebari, chiar subintrebari alternative sau consecutive si chestiunile vizand validitatea pot fi combinate cu acelea privind interpretarea. Cooperarea jurisdictionala al carei instrument este aceasta procedura presupune ca solicitarea sa fie motivata prin prezentarea elementelor de fapt si de drept care caracterizeaza litigiul cu care judecatorul national este sesizat, astfel incat sa rezulte cadrul juridic in care trebuie sa vina sa se inscrie interpretarea solicitata.

Procedura in fata Curtii raspunde unor reguli particulare care tin de natura proprie a chestiunii prejudiciale. Hotararea judecatorului national care sesizeaza Curtea este notificata statelor membre, Comisiei si Consiliului, cand cel din urma este autorul actului de interpretat, precum si partilor in litigiul national.

Aceasta notificare permite exercitarea de catre destinatari a dreptului de a depune observatiile si memoriile lor scrise.

Competenta Curtii in procedura prejudiciala are ca obiect emiterea unei interpretari, misiunea care incumba cu acest titlu fiind de a contribui la administrarea justitiei, si nu de a formula opinii generale sau ipotetice.

Astfel cum este determinata de dispozitiile care reglementeaza procedura competenta Curtii se limiteaza la interpretarea tratatelor, actelor institutiilor si statutelor organismelor, Curtea nefiind abilitata a proceda la interpretarea dreptului national, nici atunci cand i se cere sa raspunda la intrebari referitoare la compatibilitatea dispozitiilor dreptului national cu cel comunitar. Jurisprudenta Curtii in acest sens este constanta.

Hotararea pronuntata de Curte in procedura prejudiciala are o autoritate de interpretare, judecatorul national autor al intrebarii fiind tinut sa ia in considerare interpretarea pe care a solicitat-o. El conserva insa posibilitatea de a formula o noua intrebare prejudiciala, fie pentru a cere Curtii o explicitare a raspunsului fie pentru a-i supune noi chestiuni. Toti ceilalti judecatori nationali pot aplica ei insisi o dispozitie de drept comunitar cu autoritatea care este proprie in termenii care rezulta dintr-o interpretare deja data de Curte.

Aceasta posibilitate este lasata la aprecierea lor ei putand intotdeauna sa interogheze din nou Curtea daca considera ca elementele litigiului cu care sunt sesizati necesita alte clarificari.

Bibliografie :

Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta - Justitia europeana, mecanisme, deziderate si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

Gyula, Fabian - Curtea de Justitie Europeana. Instanta de judecata supranationala, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002.

Voicu, Marin Drept comunitar. Teorie si jurisprudenta, Editura Ex Ponto, Constanta, 2002

Zlatescu, Irina Maria; Demetrescu, Radu C. - Drept institutional european, Ed. Olimp, Bucuresti, 1999.

Augustin Fuerea, Institutiile Uniunii Europene, Ed. Universul juridic, Bucuresti,2002

Walter Cairns, Introducere in legislatia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi,Bucuresti, 2001

Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a 3-a,Ed.AllBeck,Bucuresti,2001

Viorel Marcu. Drept institutional comunitar,ed.a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,2001

Jean Boulois, Droit Institutionnel de l'Union européenne, Ed. Montchrestien, Paris, 1997