Analizatorii

ANALIZATORII

Analizatorii sunt sisteme complexe care au rolul de a recepționa, conduce și transforma in senzații excitațiile adecvate primite de la mediul intern și extern. Prezinta trei segmente:

periferic  - conține receptorii

intermediar - rol in conducere impulsurilor la cortex

central - zona corticala unde are loc analiza și sinteza informațiilor.

ANALIZATORUL VIZUAL

Globul ocular este in general de forma sferica si are o structura formata din trei membrane:

- Membrana externa, numita sclerotica, de culoare alba sidefie, fibroasa si rezistenta.

Rolul fiziologic al scleroticei este de a proteja celelalte componente oculare.

Membrana externa, sclerotica, in 1/6 anterioara, la polul anterior isi mo­difica structura prin plasarea fibrelor in sistem paralel, ceea ce face ca aceasta portiune sa devina transparenta. Aceasta zona este numita corneea transpa­renta, prin care patrunde lumina, excitantul specific al ochiului. Corneea poate fi asemuita cu geamul unei incaperi.

Corneea are principalul rol optic de a permite patrunderea radiatiilor luminoase si, prin puterea ei de refractie de 40 de dioptrii, de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retina.

Corpul ciliar este format de muschii ciliari si procesele ciliare.

Muschii ciliari sunt netezi, nesupusi vointei si functioneaza reflex, avand legaturi foarte fine cu lentila cristaliniana transparenta. Indeplinesc cea mai importanta functie optica oculara si anume punerea la punct a imaginii pe care o fixam de la orice distanta. Aceasta este functia de acomodatie vizuala, necesara unei vederi clare in privirea de la orice distanta dorim. Muschii actioneaza prin contractie sau relaxare asupra cristalinului.

Procesele ciliare, bogat vascularizate, secreta umoarea apoasa necesara mentinerii presiunii normale intraoculare, precum si nutritiei formatiunilor care nu au vase, cum sunt corneea si cristalinul.

Irisul, membrana diafragmatica situata vertical in fata cristalinului este colorata diferit de la subiect la subiect, de la rasa la rasa. Central, irisul are un orificiu numit pupila.

Pupila isi poate micsora sau mari diametrul in raport cu lumina din me­diul exterior, avand in mod reflex rolul de a doza cantitatea de lumina ce patrunde in interiorul ochiului pana la retina.

Coroida este asemuita cu un burete vascular, deoarece contine aproape in totalitate numai vase de di­ferite marimi, care au rolul de a hrani retina si celelalte componente oculare.

Coroida contine si un pigment, care realizeaza asa numita camera ob­scura a ochiului.

- A treia membrana a ochiului este retina, de tip nervos, formata din 10 straturi in care exista 3 tipuri de neuroni: primul neuron: conul si basto­nasul; al doilea neuron celula bipolara si al treilea neuron celula ganglionara.

La acest nivel se face transformarea radiatiei luminoase in energie elec­trica, care transmite mesajul vizual la scoarta cerebrala. Conurile si basto­nasele sunt neuronii cei mai importanti, care contin substantele fotosensibile si anume iodopsina si rodopsina, substante care au in compozitia lor ca element esential vitamina A. Conurile sunt asezate in centrul fundului de ochi in zona numita macula optica (pata optica).

Exista in general pana la aproximativ 8000000 de celule, care se ocupa cu perceperea formei elementelor fixate (simtul formelor) si cu distingerea lu­minii monocromatice, deci a culorilor (simtul cromatic).

Bastonasele sunt cu aproximatie in numar de peste 60000000 elemente si au proprietatea de a sesiza intensitati de lumina din ce in ce mai reduse, adica permit orientarea in lumina redusa, in intuneric (simtul luminos).

Excitantul specific al acestor celule neuroni este radiatia electromagne­tica, adica lumina compusa alba, formata din particule foarte fine numite fo­toni sau cuante de lumina.

Cuantele de lumina patrund in ochi prin mediile transparente si refrin­gente, cum sunt corneea, umoarea apoasa, cristalinul si corpul vitros. Deci imaginea vizuala, asa cum infatiseaza tot ce fixam din mediul ex­tern, este completa si se formeaza intr-o etapa optica (mediile transparente si refringente), una fiziologica (mecanismele petrecute in neuronii retinieni) si o etapa psihica (interpretarea mesajului in scoarta cerebrala).

Componenta optica oculara, formata din corneea transparenta, situata in polul anterior al globului ocular si refringenta, poate sa dirijeze razele luminoase sosite la ea. Umoarea apoasa care este numai transparenta, se afla in spatele corneei, in asa numita camera anterioara a ochiului, care din punct de vedere optic nu are decat sa conduca razele lu­minoase.

Al treilea element si foarte important este lentila cristaliana convexa, transparenta, si refringenta.

Cristalinul este situat in spatele irisului si are posibilitatea prin con­tractia reflexa a muschiului ciliar fie sa-si creasca refrigenta (se bombeaza) permitand vederea de aproape, fie sa-si scada refringenta (se turteste), per­mitand vederea la distanta.

Aceasta proprietate este acomodarea vizuala, care ne permite sa vedem clar de la orice distanta privim.

In spatele cristalinului si deci in restul continutului ocular se afla corpul vitros (sau umoarea sticloasa) element transparent, gratie unui edificiu chi­mic colagenic cu o structura foarte fina, lipsita de orice alt element struc­tural si mai ales de vase. Rolul corpului vitros este de a permite razelor sa ajunga la neuronii retinieni.

Fig. 22. Secțiune prin globul ocular

Anexele globului ocular. Ca sa functioneze in conditii bune, globul ocu­lar sau aparatul de luat vederi are aparate ajutatoare sau anexele.

Orbita este o cavitate de forma piramidala, cu varful indreptat posterior si usor oblic din afara inauntru. La varf se afla gaura optica, pe unde patrunde nervul optic in craniu si trece in creier prin caile optice.

Orbita protejeaza globul ocular impotriva diferitelor agresiuni externe. Pe baza orbitei este asezat globul ocular, iar in rest orbita contine cei 6 muschi extrinseci care determina miscarile ochiului, vase, nervi si tesut adipos.

A doua anexa importanta sunt cele doua pleoape, formatiuni cutaneo-musculo-membranoase, care protejeaza globul ocular impotriva agresiunilor (praf, fum, corpi straini etc.).

Aparatul lacrimal este anexa necesara lubrefierii corneei si conjunctivei prin secretia lacrimilor, care participa si la unele schimburi nutritive si la oxigenarea polului anterior al ochiului. Lacrimile contin si o substanta numita lizozim, care este un bacteriostatic ce mentine echilibrul bacteriologic la polul anterior al ochiului.

Conjunctiva este o foita foarte fina, roz-transparenta, care tapeteaza fata posterioara a pleoapelor apoi la baza lor se reflecta, formeaza un fund de sac si trece pe 1 3 anterioara a globului pana la cornee.

Este o membrana bogat vascularizata si inervata, care protejeaza globul ocular contra oricarui corp strain, praf, fum etc. Muschii extrinseci ai ochiului sunt 4 drepti (superior, inferior si externi) si 2 muschi oblici, care toti parti­cipa la miscarile ochilor.

Ochiul astfel organizat, transmite prin nervul optic mesajul de la retina prin caile optice, care se incruciseaza partial in chiasma optica si trec in ban­deletele optice, corpii geniculati extern, apoi in radiatiile optice, care se termina in scoarta cerebrala in scizura calcarina in zonele 17, 18, 19 Brod­mann (lobul occipital).

Formarea imaginilor

Pentru ca razele de lumina sa se poata focaliza, trebuie sa se refracte. Cantitatea de refractie depinde de distanta de la care este vazut obiectul. Un obiect situat la distanta necesita mai putina refractie decat unul situat in apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refractie se desfasoara in cornee, la interfata cu aerul. Restul refractiei necesare, in raport cu distanta la care se afla obiectul, are loc in cristalin. La inaintarea in varsta, omul pierde aceasta capacitate de a-si ajusta focalizarea, deficienta cunoscuta sub numele de prezbitism sau vedere obosita.

Bolile oculare mai frecvente

Viciile de refractie oculara. Ochiul are aceleasi insusiri ca un veritabil aparat optic, fiind astfel cel mai raspandit aparat optic. Retina este asemuita cu o placa fotografica sensibila, caci pe ea se formeaza imaginea ca intr-un aparat fotografic, datorita existentei unui sistem dioptric in ochi. Imaginea pe retina se formeaza inversata si micsorata, in comparatie cu obiectul pe care-l privim. . Starea normala a unui ochi numita emetropie, se realizeaza printr-o corelare armonioasa a acestor dioptrii (cornee, umoare apoasa, cristalin si corp vitros), astfel ca raza ajunge in centrul retinei, pe macula si imaginea se face normal. Ochii cu defecte optice denumiti ametropi, sunt cei in care razele paralele plecate de la o sursa luminoasa (obiect) situata la infinit, nu-si formeaza focarul principal pe retina, ci inaintea sau inapoia ei.

Ametropiile au fost impartite in: defect de corelatie si defect de structura genetica a dioptrilor.

Ametropiile de corelatie survin la ochii in care diferitele componente ale aparatului dioptric sunt cele intalnite in ochiul normal (emetrop), dar intre care nu se face o corelatie armonioasa ca in mod normal.

Marimea ametropiilor adica excesul sau deficitul de refractie in raport cu ochiul emetrop, se determina in dioptrii.

a) Hipermetropia este deficitul optic ocular (ametropia) in care focarul se formeaza nu pe retina, ci in spatele acesteia. Poate fi consecinta unei dezvoltari insuficiente a diametrului antero-posterior al globului ocular (hipermetropia axiala) sau unei insuficiente de curbura a dioptriilor oculari (hipermetropie de curbura) sau unei modificari, adica scaderii indicelui de refractie a dioptriilor (hipermetropie de indice de refractie, care duce la deficit de refractie).

In mod constant este intalnita in copilarie, cand ochiul nu este complet dezvoltat. Hipermetropia poate ramane multa vreme nedescoperita. Cand exista, apar semne de oboseala oculara (astenopie de acomodare) cu dureri de cap (cefalee) dupa o lectura prelungita, dureri si congestii oculare dupa eforturi oculare, care ne fac sa o banuim. Aceste simptome oculare se datoreaza faptului ca hipermetropul face eforturi de acomodatie (de punere la punct a imaginii clare) si cand priveste la distanta si cand priveste aproape, incercand prin aceasta sa corecteze o parte sau intregul defect de refractie. Hipermetropia are in majoritatea cazurilor marimi sub +5 dioptrii, exceptional este +15 dioptrii (in deficitele de conformatie de tipul microftalmiei).

Medicul specialist oculist va determina gradul de hipermetropie in mod obiectiv si va indica corectia necesara cu ochelari cu lentile convergente adica de 'plus' necesare in raport cu varsta si gradul ametropiei, pentru fiecare caz in parte.

La persoanele tinere vor fi prescrisi ochelari care se poarta permanent, iar la cei peste 45 de ani doua perechi de ochelari, una pentru distanta si alta pe­reche pentru vederea de aproape, adica de la 35 cm.

Purtarea ochelarilor face sa dispara toata fenomenele de oboseala oculara, sa dea o imagine clara, odihnitoare si un echilibru al intregului organism.

b) Miopia este ametropia, caracterizata printr-un exces de refringenta a dioptrilor oculari, care deierma formarea imaginii obiectelor situate la in­finit, intr-un focar in fata retinei. Retina este astfel stimulata de prelungirea razelor incrucisate intr-un focar inaintea ei si imaginea apare sub forma unor cercuri de difuziune, deci o imagine neclara.

In mod frecvent miopia este data de alungirea axului antero-posterior al globului ocular, si mai rar de o crestere a refringentei dioptrilor oculari.

Miopia poate fi impartita in mica, ce nu depaseste minus 6 dioptrii si este o ametropie de corelatie, care nu progreseaza si o miopie boala, care depinde de structura globului ocular, putand sa atinga minus 20, minus 30 dioptrii, numita si miopie progresiva. Aceasta din urma este determinata de o degenerare a fibrelor elastice si colagene sclerale, printr-un defect genetic.

Din punctul de vedere al simptomelor, in miopia mica exista numai o scadere a vederii pentru distanta, iar pentru aproape vederea este buna. In miopiile mari vederea este diminuata atat pentru departe, cat si pentru aproape.

Pentru tratament trebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care va indica ochelarii necesari in raport cu gradul miopiei si purtarea unei pe­rechi de ochelari permanent sau doua perechi: una pentru distanta si una pentru aproape, in raport cu varsta.

De asemenea, se va indica o alimentatie bogata in proteine si vitamine, evitarea eforturilor, precum si o igiena a cititului, pastrandu-se distanta de la carte de 35 cm, iar lumina sa nu fie orbitoare, ci sa vina din partea stanga si putin din spate.

ANALIZATORUL CUTANAT

Piele externa (cutis) are 3 straturi principale:

• epiderma
• derma
• hipoderma

Fig. 23. Secțiune prin piele

Epiderma

Este un strat epitelial pluristratificat, cornos, avascular, strabatut de fire de par, canale excretoare ale glandelor sudoripare si de terminatii nervoase libere. Are o grosime intre 0,03 - 0,05 mm avand urmatoarele straturi de celule aplatizate prevazuta cu pori:

Derma

Este alcatuita din tesut conjunctiv, bogat in capilare care asigura irigarea cu sange a pielii, glande sudoripare si sebacee, foliculii pilosi (radacinile firelor de par), iar pentru reglarea temperaturii, muschi netezi si vase de sange. Este patura mijlocie a tegumentului. Prezinta niste proeminente numite papile dermice, la limita cu epiderma. Proeminentele sunt dispuse paralel la nivelul degetelor, pe palme si talpa. Papilele ridica epidermul si determina aparitia unor ,,urme "caracteristice fiecarui om. Ele se numesc amprente digitale.

Hipoderma

Hipoderma alcatuieste forma de trecere de la piele la straturile musculare, nervi si vase de sange, avand in structura sa tesut conjunctiv, adipos, celule nervoase senzitive (la presiune), vase de sange si nervi.

Functiile pielii

• functia de aparare, impiedica patrunderea unor agenti patogeni in organism (bacterii, substante toxice, radiatii)
• functia termoregulatoare ajuta la mentinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraincalzirii reduce temperatura prin evaporarea apei din sudoare, la o temperatura scazuta pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de par prin Musculus arrector pili se zbarlesc pielea avand aspectul de piele de gasca.
• functia de aparare fata de razele ultraviolete - la om stratul cornos stratum corneum absoarbe si reflecta cam 50% din radiatii, absorbirea radiatiilor se realizeaza prin pigmentul din piele melanina producand bronzarea pielii, la o expunere extrema la aceste radiatii se poate produce cancerul de piele.
• pielea ca rezervor de celule embrionare aceasta functie este folosita de chirurgie in transplanturi.
• functia de organ de simt este una din functiile de comunicare a pielii cu mediul inconjurator, aceasta fiind indeplinit de receptorii:
• de durere (fiind pana la 200/cm2),
• de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
• termoreceptorii (corpusculii Krause, Ruffini),
• receptorii tactili sunt mai desi la buze, degete, limba, sfarcul mamelei, organele genitale externe (corpusculii Meissner si celulele Merkel).

ANALIZATORUL AUDITIV

Are rol in orientarea in spațiu și perceperea vorbirii.

Anatomia urechii umane

Fig. 24. Urechea - vedere de ansamblu

Urechea exterioara este partea externa a urechii. Partea vizibila a urechii, numita pavilion sau conca auriculara, capteaza undele sonore din aer si le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioara. Multe mamifere pot sa-si miste pavilionul pentru a-si concentra auzul intr-o anumita directie, la fel cum fac cu ochii. Oamenii si-au pierdut aceasta abilitate. Trecand prin canalul auditiv, undele sonore pun in miscare membrana timpanica aflata pe intrarea urechii medii.

Urechea medie este delimitata spre exterior de membrana timpanica. In cavitatea acesteia se afla trei oscioare, fiecare dintre ele cu o forma caracteristica (ciocanas, nicovala, scarita).

Nicovala si scarita provin din oasele maxilarului, si permit o detectie mai delicata a sunetului.

Vibratiile membranei timpanice se transmit mai intai la ciocanas, apoi la nicovala si scarita, iar de acolo la fereastra ovala, situata la limita dintre urechea medie si cea interna.

Oscioarele transmit virbatiile prin membrana ferestrei ovale in fluidul din urechea interioara.
Urechea medie este cavernoasa. Daca omul ajunge intr-un mediu cu altitudine ridicata, sau sare in apa, se va stabili o diferenta de presiune intre urechea medie si mediul inconjurator. Aceasta presiune expune timpanul la riscul de a se sparge daca nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul careia urechea medie comunica cu cavitatea nazala (faringe).

Urechea interna cuprinde atat organul de auz (cochlea sau melcul), cat si aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare si vestibul.

Cohlea este o cavitate umpluta cu endolimfa, un lichid fluid care primeste undele sonore transmise din aer prin urechea externa si medie. Cohlea are o forma spiralata si contine membrana bazilara, a carei rezonanta este diferita pe lungimea sa, depinzand de frecventa undelor sonore. La suprafata membranei bazilare se afla un strat celular cunoscut sub numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibratiile care trec prin canalul cochlear pun in miscare membrana bazala si cea tectoriala, care vor actiona asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele catre creier, unde acestea din urma vor fi transformate in senzatii auditive.

ANALIZATORUL OLFACTIV

Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii gustativi din mucoasa linguala. Ei sunt așezați la nivelul papilelor circumvalate, fungiforme și foliate. Un numar mic din asemenea muguri se gasesc și in mucoasa epiglotei,a valului palatin și a faringelui, precum și in mucoasa buzelor și a obrajilor. Mugurele gustativ este situat intre celulele epiteliale care acopera pereții laterali ai papilelor. El este alcatuit din celule senzoriale gustative și din celule de susținere.

Fig. 25. Secțiune prin mugure gustativ

Segmentul central se afla in scoarța cerebrala, in porțiunea inferioara a girului post central.
Rolul fiziologic al analizatorului gustativ este de a impiedica patrunderea in organism, pe cale digestiva, a unor substanțe nocive, și indeosebi a alimentelor alterate. Acest analizator, impreuna cu cel olfactiv, intervine in declanșarea secreției salivare și a celorlalte sucuri digestive.
La om se deosebesc patru tipuri principale de senzații gustative sau de gusturi: acru, sarat, dulce și amar. In raport cu acestea, substanțele sapide se impart in substanțe acre, sarate, dulci și amare. Sensibilitatea pentru substanțele acide este mai mare in porțiunea mijlocie a limbii, pe parțile laterale. Gustul sarat este perceput mai bine pe marginile limbii, catre regiunea lor anterioara. Exista si saruri care produc un gust sarat-amar, sarat-dulce sau acru. Gustul dulce excita mugurii gustativi situați in mucoasa de pe varful limbii. Gustul amar este determinat de un numar mare de substanțe care acționeaza asupra receptorilor gustativi de la baza limbii.

Fig. 26. Perceperea diferitelor gusturi pe suprafața limbii

ANALIZATORUL OLFACTIV

Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele olfactive din mucoasa olfactiva. Așa cum s-a mai aratat, mucoasa olfactiva are o suprafața de circa 2-3 cm², acoperind lama ciuruita a etmoidului, fața mediala a cornetului nazal superior și o mica parte din septul nazal (partea superioara). Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi. Ele reprezinta primul neuron senzitiv al analizatorului olfactiv.

Segmentul intermediar sau calea de conducere (calea olfactiva) este alcatuita din axonii celulelor olfactive care formeaza nervii olfactivi și din axonii celulelor mitrale care alcatuiesc tracturile olfactive.

Fig. 27. Structura analizatorului olfactiv

Segmentul central sau de percepție este alcatuit din centrii primari și centrii secundari. Centrii primari sunt reprezentați de trigonul olfactiv, substanța perforata anterioara și girul subcalos. Centrii secundari sunt reprezentați de girul hipocampului și nucleul amigdalian situat in profunzimea șantului lateral al emisferelor cerebrale. Excitanții sau stimulii specifici receptorilor olfactivi sunt reprezentati de unele substante gazoase sau particule materiale foarte fine prezente in aer. Orice substanța care excita receptorii olfactivi se numește substanța mirositoare, iar senzația olfactiva produsa de aceasta poarta numele de miros. Intensitatea senzației de miros este proporționala cu concentrația substanței din aer. Ea variaza insa și in funcție de alți factori, ca, de exemplu, de configurația cailor nazale, de umiditatea, temperatura și presiunea aerului inconjurator, precum și de starea de funcționare a mucoasei olfactive. Astfel intensitatea senzației de miros scade foarte mult daca mucoasa olfactiva este prea umeda sau prea uscata. Un exemplu il constituie guturaiul, cand umezirea abundenta a mucoasei olfactive poate provoca dispariția temporara a senzației de miros.
Sensibilitatea olfactiva reprezinta fenomenul de adaptare care consta in scaderea treptata, pana la dispariție, a intensitații senzației olfactive pentru anumite substanțe care acționeaza timp indelungat asupra celulelor olfactive.