Diversitatea sistemelor teritoriale, relevata de ecologia umana, antropogeografia fizica si geografia umana

Diversitatea sistemelor teritoriale, relevata de ecologia umana, antropogeografia fizica si geografia umana

In aprecierea corecta a diversitatii sistemelor teritoriale trebuie sa relevam importanta abordarii ecologice a acesteia, abordare care scoate in evidenta dinamismul elementului antropic, precum si capacitatea de reactie a celorlalte componente biotice si abiotice. Pentru a releva semnificatia deosebita a factorului antropic, un rol important revine unor stiinte, care au fost denumite foarte diferit de-a lungul timpului si care s-au axat foarte mult pe analiza modului de inserare a actiunii factorului uman in conditiile concrete ale mediului. Este vorba de ecologia umana, de antropogeografia fizica sau chiar de geografia umana.

Ecologia umana este fondata pe o ipoteza de munca ce imprumuta conceptele sale si o parte a metodologiei de la ecologia animala si a vegetatiei. Procese fundamentale ca toleranta, competitie, teritorialitate, succesiune gasesc aplicatii evidente in analiza habitatului uman. Omul nu face exceptie de la legile ecologiei, iar comportamentul sau se preteaza la o formulare ecologica. In acest sens trebuie largita definitia care a fost data ecologiei in sensul extinderii si asupra acestor elemente. Nu intamplator, Simmons[i] in anul 1979 a largit notiunea si a demonstrat necesitatea introducerii unei noi discipline, care sa fie numita biogeografie culturala.

Fara a ne opri la o redefinire a termenilor (biocenoza, biogeocenoza, ecosistem etc) si disciplinelor (biogeografie, ecologie generala, ecologia peisajului etc.), vom releva complexitatea unuia dintre cele mai complexe sisteme teritoriale, care este orasul. In acest caz avem de-a face cu structuri diferite ale ecosistemelor, cu un mozaic geografic al ocuparii terenurilor si al satisfacerii nevoilor.

Corelatia dintre spatiu, ocupare si comportament nu se poate face fara o definire independenta a structurilor si functiilor. Cercetand dimensiunile ecologice trebuie sa ne referim la procesele proprii ecologiei, cercetand urbanizarea trebuie sa invocam procesele care o disting de alte forme de ocupare a spatiului. Se va ajunge astfel la particularizarea a diverse asezari umane, care exprima o urbanizare mai mult sau mai putin accentuata, mai mult sau mai putin diversificata sau marcata de procese specifice.

Ecologia s-a dezvoltat datorita a doua categorii de studii: unele focalizate pe metabolism, iar altele pe comportamentul individual al speciilor de plante si animale. Se pot distinge: autecologia, care se ocupa cu studiul modului de adaptare a plantelor si animalelor la mediul in care traiesc; sinecologia, care masoara si clasifica unitatile multispecifice, biocenozele, resursele pe care acestea le ocupa; dinecologia, care este consacrata fenomenelor de schimbare si echilibru.

Mergand pe ipoteza ca ecologia este la baza stiintelor mediului, consideram 7 procese, invocate de o planta sau un animal inca in stare naturala si a unui grup uman mai mult sau mai putin avansat in privinta capacitatii sale de a amenaja peisajul pe care il locuieste. De-a lungul timpului se pot individualiza urmatoarele procese:

schimbul, care este conditionat de secventele metabolice si de capacitatea de exploatare a agentilor. Acesta implica procese de colectare si de livrare, relativ simple in societatile mai putin avansate, unde este vorba de schimbul realizat intre indivizi sau comunitati locale, dar deosebit de complexe in societatile moderne;

impartirea resurselor, ce poate fi interpretata ca rezultatul unei competitii sau(si) cooperari sau al incheierii unui conflict. In functie de resursele care le-au revenit, dar si de nisa pe care si-au regasit-o intr-un mediu puternic antropizat, grupurile socio-economice ocupa spatii distincte intr-un oras;

productivitatea este in raport cu bogatia si disponibilitatea grupului socio-economic si cu capacitatea metabolica a agentilor care utilizeaza si transforma resursele. Aceasta se traduce in cantitatea de biomasa pe unitatea de suprafata, respectiv cea de produse pe locuitor, in sistemele puternic antropizate;

eficacitatea releva utilizarea relativ complet a capacitatii individului, populatiei si spatiului in realizarea unor obiective. Ansamblul proceselor de selectie naturala permite supravietuirea, dar nu si eficacitatea, pe cand selectia artificiala si amenajarea spatiului vizeaza randamentul spatiului. Populatia, de-a lungul evolutiei istorice a promovat anumite caracteristici ale plantelor si animalelor sau anumite aptitudini ale oamenilor, chiar daca aceasta a insemnat sacrificarea altora, in scopul obtinerii unor conditii de viata mai bune;

strategia ecologica rezulta dintr-un complex de elemente si caracteristici (exigenta, toleranta, coerenta) ale unui individ, ale unei populatii, ale unui spatiu, definind modul de participare la depistarea, crearea si impartirea resurselor. Un rol important in sistemele antropizate revine concordantei dintre realitate si proiectia dezvoltarii, evaluarii corecte a structurii inputurilor pentru o dezvoltare viitoare;

diversitatea unui mediu reflecta complexitatea resurselor si compatibilitatea agentilor participanti la producerea si impartirea acestora; Aceasta diversitate rezulta nu numai din numarul agentilor, dar si din varietatea aptitudinilor, din pozitia si configuratia niselor pe care le ocupa;

impactul, forta si sensul acestuia depind de concordanta sau discordanta interventiei in raport cu orientarea evolutiei naturale, firesti a sistemului teritorial. Evaluarea consecintelor este in mare parte dependenta de intensitatea  interventiei si caracterul ei mai mult sau mai putin selectiv.

Aplicarea conceptelor ecologice in analiza si gestiunea resurselor se repune dupa anul 1950. Adoptarea unei metodologii ecologice explicite in stiintele umane (de la antropologie la arhitectura, trecand prin inginerie si economie) este mult mai recenta. Pentru un environmentalist, mediul urban si industrial se preteaza mai bine chiar decat mediul salbatic la aplicarea criteriilor ecologice.

Se cunoaste ca societatea este studiata de sociologie, productia de bunuri de economisti, natura (inclusiv viata organica) de naturalisti, pamantul, insa, ca rezultanta a factorilor naturali, sociali, economici, cu alte cuvinte ca intreg nedisociat de geografi[ii]. Acestia urmeaza nu numai sa informeze asupra realitatii terestre in ansamblul sau, semnaland diferentele in spatiu si timp, dar sa adopte si o atitudine critica fata de excesele naturii, societatii si utilizarii mijloacelor si resurselor planetei noastre. Geografia trebuie sa devina, daca inca nu a devenit, un fel de aparator, obligat sa contribuie la apararea impotriva degradarii mediului terestru (natural si social).

Dupa cum remarca cel mai mare geograf roman, Simion Mehedinti, judecand dupa efectele in peisaj si in dinamica lui, geografia trebuie sa aprecieze prin cercetari proprii si cu ajutorul stiintelor sociale si economice, necesitatile si potentialul indivizilor, gruparilor sociale, mijloacelor tehnice si metodelor folosite, modul de exploatare a conditiilor si resurselor globului. Nu este obligatia geografiei sa analizeze in amanunt formele si procesele social-economice, dar fara o cunoastere esentiala a acestora nu poate intelege nimic din transformarile suferite de peisajul terestru si nici de dinamica lui. Aceasta viziune extrem de moderna pentru timpul sau, i-a facut pe multi geografi sa-l considere pe Simion Mehedinti ca un precursor al aplicarii teoriei generale a sistemelor in domeniul geografiei[iii]

Antropogeografia fizica este studiul relatiilor dintre om si mediul inconjurator, privind problemele fiziologice si psihologice, inaintea celor sociale si economice. Deci grija pentru dezvoltarea individului si personalitatii umane raman pe primul plan al preocuparilor din toate timpurile, dar adaptata desigur la legile sociale si la imperativele economice curente. Nu se recomanda deci neglijarea acestui mare capitol al geografiei umane, numit astazi: ecologie umana, antropogeografie fizica, studiul om-biosfera s.a.m.d.

Redusa la relatiile biologice dintre om ca individ si mediul inconjurator, antropogeografia fizica a trecut prin mai multe etape, dintre care doua extremiste: determinismul geografic si voluntarismul sau posibilismul geografic. De adaptarea fizica a omului la conditiile de mediu, cu schimbarile fiziologice si anatomice se ocupa, insa. alte stiinte, geografia avand ca obiect de cercetare diversitatea regionala a rezultatelor acestei adaptari, populatia umana ca factor sau agent al sistemelor teritoriale, ca element component al peisajelor si dinamicii acestora.

Una dintre atitudinile cele mai clare impotriva actiunilor de degradare a mediului este exprimata de Simion Mehedinti, vis-à-vis de schimbarile care au loc in spatiile forestiere: "Ferastraul de apa care da mereu de munca locuitorilor dimprejur, cruta mereu cadrul natural, pastreaza neatins si asigura sporul populatiei, dandu-i painea cea de toate zilele, cum a dat-o si generatiilor din trecut; ferastraul acela suplu este un semn de mare civilizatie, pe cand fabrica moderna care taie padurile zi si noapte, pustiind tinutul intreg si lasand muntii dezgoliti pana la stanca, iar pe oameni muritori de foame, este un semn de mare barbarie si regres" [iv]. Este o interfata a modului traditional si modern de exploatare a lemnului, ceea ce nu inseamna ca Mehedinti ar fi fost impotriva progresului, dar acesta trebuie aplicat in conditiile pastrarii nealterate a conditiilor de mediu. Este o modalitate de a demonstra cele doua extreme ale diversitatii sistemelor teritoriale: unele foarte antropizate, pana la degradare, iar altele neatinse de activitatea antropica, in care singurele relatii sunt stabilite intre componentele naturale.

In acest context general al analizei diversitatii sistemelor teritoriale, geografia umana, care este definita ca descrierea explicata a ecumenului, studiaza relatiile om-mediu inconjurator si reflexul acestora in peisajul terestru si in dinamica lui. Sintetic, s-ar putea individualiza trei obiective principale[v]:

analiza spatiala a populatiei pe intinderile pamantului (numar, caracteristici si activitati);

analiza ecologica a relatiilor dintre populatie si mediul sau (sistemul om-biosfera);

elaborarea de sinteze regionale, care combina primele doua analize intr-o diferentiere areolara pe suprafata pamantului.

Geoecologia clasica construieste geosistemul si ansamblul sau, care constituie mediul geografic terestru, pornind de la nivele de integrare succesive. Coerenta care rezulta din aceasta constructie epistemologica nu explica intr-un mod convenabil diversitatea si gestiunea geosistemelor umane. Mediul face sa intervina elemente naturale (aer, apa, etc), cicluri si actori. In fata acestor sisteme multiparametre si centre de decizie multiple, alte moduri de analiza trebuie sa fie introduse. Primul mod ste de a pune accentul pe notiunea de parametru-resursa, care se regaseste in geosistem.

Materia, spatiu, energia, diversitatea si timpul, semnalul, informatia sunt parametri indispensabili pentru a descrie sistemele unde densitatea si omul nu au un rol determinant. Geosistemele umane implica introducerea a altor parametri ca factori financiari si economici, diferitele achizitii ale patrimoniului: constructiile, cultura, morala etc.

Parametrii de descriere a unui sistem teritorial au, printre altele, dimensiunea suplimentara de a fi resurse, care pot fi utilizate de intreg sistemul pentru a-i asigura functii diferite si supravietuirea sa. Dinamica sistemelor teritoriale antreneaza diferite resurse, care fac ca deficitul sau excedentul uneia dintre ele sa poata imprima atingerea sau depasirea nivelului homeostatic prin interactiunile cu altele.