Procesul de organizare (auto-organizare) a sistemelor teritoriale

Procesul de organizare (auto-organizare) a sistemelor teritoriale

Sistemele teritoriale, cu grade diferite de antropizare, cunosc o dinamica permanenta sub impulsul proceselor naturale si antropice. Asistam la un proces continuu de structurare, care poate fi apreciat ca unul de organizare. Organizarea, prin definitie, implica o interventie externa, actiuni voluntariste, ceea ce inseamna desfasurarea unui proces controlat. Daca, aparent, un astfel de proces poate avea loc in cazul unui sistem teritorial puternic antropizat, in cazul unuia dominant natural pare a fi impropriu a discuta despre organizare. Spunem ca este vorba de o organizare aparenta pentru ca in realitate, la o scara temporala mai mare, inclusiv sistemele antropizate se auto-organizeaza. Adica, orice interventie care la un moment dat a fost luata, in spiritul "organizarii optime" a sistemului teritorial si ulterior a fost infirmata de evolutia sistemului, va fi anulata sau efectele acesteia vor fi estompate.

Corectarea dinamicii sistemelor teritoriale se face in timp, prin relatiile de tip feed-back pozitive sau negative, prin atitudinea componentelor care se afla in permanenta restructurare. Se poate vorbi de un proces de auto-organizare si in cazul sistemelor naturale, au acestea capacitatea de a se auto-structura? Chiar daca factorul constient lipseste, totusi, putem aprecia ca inclusiv sistemele naturale au capacitate de auto-organizare si ca frecvent acestea fac fata unor comportamente rebele ale unor componente fara a se perturba sistemul in intregimea sa.

Unele deosebiri clare exista chiar intre sistemele teritoriale antropizate, situate in tipuri de societati diferite. Astfel, intr-o societate puternic centralizata, ca cea totalitarista, relatiile dintre sistemele teritoriale sunt profund afectate de modul deficitar de auto-organizare a lor. Rolul determinant in acest caz il are pozitia "blocului reglator", care analizeaza feed-back-urile si ia decizia asupra schimbarilor posibile. Intr-o astfel de societate acest bloc se afla situat in afara sistemului teritorial respectiv si se alimenteaza foarte putin din informatiile primite asupra fluxurilor de iesire sau de intrare. Sursele sale obisnuite de alimentare sunt reprezentate de ideologia utopica a organizarii sistemelor teritoriale numai intr-un anumit fel si din arbitrariul dictatorului, care fara sa cunoasca realitatea concreta adopta o solutie ce va fi respectata ulterior (Fig. 20). Intr-o societate democratica, acest bloc reglator este situat in interior si se alimenteaza, in primul rand, din informatiile concrete pe care le obtine din analiza structurii fluxurilor de intrare si iesire, din structura interna a sistemului teritorial respectiv (Fig.21).

In literatura de specialitate abunda abordarile legate de organizarea spatiului[i], fie ca se refera strict la aceasta tematica, fie ca aceasta este tratata in conexiune cu alte fenomene, ca cel urban sau rural. Cu toate ca nu exista o identitate intre spatiu si teritoriu, cel de-al doilea fiind o parte a primului, totusi, avand in vedere ca in ambele cazuri putem vorbi de o auto-organizare, am putea extrapola elementele de organizare a spatiului la organizarea sistemelor teritoriale.

Conceptul de organizare a spatiului, inclusiv a sistemelor teritoriale implica numeroase aspecte de ordin teoretic, metodologic si aplicativ, fiind in stransa dependenta de modul in care este conceput si studiat spatiul si teritoriul in ansamblul lor. In comunicarea prezentata la Congresul U.I.G. de la Varsovia in 1934, V. Mihailescu mentiona ca organizarea spatiului geografic presupune utilizarea social-variabila a posibilitatilor virtuale incluse in acest spatiu. De aici, concluzia ca organizarea sistemelor teritoriale impune un anumit punct de vedere si de actiune asupra naturii, dinamicii si structurii relatiilor dintre toate componentele spatiului. In abordarea acestei categorii un rol important il are specificul geografiei si axarea preocuparilor pe viziunea cea mai utila in domeniul utilizarii si valorificarii optime a spatiului.

Asa cum s-a mentionat, dintr-un unghi foarte limitat, voluntarist, organizarea spatiului este privita ca o impunere din afara sistemului teritorial a unei anumite structuri si a unui anumit mod de comportare a componentelor. In realitate este vorba de o auto-organizare a spatiului, ca urmare a nenumaratele restructurari si reajustari de-alungul evolutiei istorice a spatiului respectiv. Evident ca procesele de auto-organizare sunt dominante la macroscara, scazand in pondere spre nivele inferioare. Asa se face ca, spre exemplu, Pamantul ca planeta se auto-organizeaza sub impulsul unor fluxuri energetice relativ constante, pe cand un oras nou se organizeaza mai mult sub influenta unor factori externi intr-o prima faza si doar ulterior procesele de auto-organizare devin dominante. Deci, procesul propriu-zis de organizare a spatiului este limitat, in timp, doar la intervalul de creare brusca a noii structuri sub impulsul unor factori externi. Putem concluziona, prin urmare, ca in structurarea spatiului geografic sunt dominante procesele de auto-organizare si mai mult din ratiuni de ordin practic s-a incetatenit expresia de 'organizarea spatiului'. Vehicularea acesteia este mult mai comoda si pentru moment este mai usor de utilizat, avand in vedere utilizarea notiunii nu numai in randul geografilor, dar si al altor specialisti.

Organizarea spatiului, oricat de corect ar fi definita ca notiune operationala si oricat de bine i-ar fi stabilite metodologiile de cercetare si de actiune pe care le implica, nu poate fi abordata facand abstractie de scara spatiala si temporala. Realizarea acestui obiectiv impune un anumit punct de vedere pentru fiecare tip de sistem teritorial, luand in consideratie, pe de o parte, extinderea spatiala, iar pe de alta parte, stadiul acestuia de evolutie pe scara timpului. Individualizarea nivelelor spatiale reprezinta o etapa absolut necesara in procesul analizei si organizarii spatiului, ca de altfel si in studiile academice, pentru depistarea unei metodologii concrete de actiune. In general, sunt unanim acceptate, atat cu scop euristic, dar si practic nivelele de macro-, mezo- si microscara, toate notiuni relative, care depind in mod esential de unitatea majora de referinta. De pilda, ceea ce este considerat macro- la nivel local, la nivel regional devine de ordin microteritorial.

Din cercetarile intreprinse in acest domeniu se disting doua laturi evidente ale organizarii sistemelor teritoriale, in functie de interventia factorului constient si de capacitatea acestuia de a influenta relatiile naturale dintre componentele geografice. In acest context, se disting o organizare naturala a spatiului si o organizare antropica a acestuia[ii].

Organizarea 'naturala' a sistemelor teritoriale a constituit in mod frecvent obiectul de studiu al geografiei, imbracand aspectul de cunoastere, explicare si prognozare (uneori) a sistemelor geografice naturale. Abordata relativ recent prin prisma sistemica, aceasta problematica s-a soldat cu evidentierea tipurilor de peisaje, de geosisteme naturale, in functie de stadiul relatiilor depistate intre principalele componente. Organizarea naturala adecvata a peisajelor este considerata aceea care permite o evolutie progresiva a acestora, in conformitate cu legile naturale. Acest tip de organizare a spatiului este rezultatul unor permanente interactiuni intre fortele endogene si exogene, care dupa legi cosmice, fizice, chimice, biologice si geografice, tind spre atingerea unui stadiu de echilibru relativ. Mutatiile care au loc in evolutia reliefului, climatului (si topoclimatului) se reflecta intr-o adaptare continua a hidrografiei, vegetatiei si solului, a altor elemente fizico-geografice cu efecte de feed-back asupra celorlalte componente. Multitudinea influentelor reciproce dintre toate componentele geografice impun o ordonare fireasca a 'obiectelor fizice' rezultate. Aceasta ordonare este in general evidenta, dar cu un grad mult mai complex in ariile de contact dintre marile zone climatice sau dintre diferitele peisaje geografice care se succed intr-o zonare latitudinala sau altitudinala.

Datorita interventiei tot mai accentuate a omului asupra sistemelor naturale, evolutia lor fireasca este perturbata, modificarile fiind nesemnificative sau fundamentale. In ultimul caz interventia a determinat ruperi de ritm in dezvoltarea naturala, dezechilibre care au accentuat evolutia (involutia) peisajelor, a spatiului geografic respectiv.

Trecerea de la organizarea naturala la organizarea antropica nu s-a facut brusc, ea continua si astazi, procesul fiind etapizat si rezultand din adaptarea permanenta a omului la limitele impuse de unele legi naturale, de resursele finite ale planetei. Organizarea antropica nu implica o inlocuire a organizarii naturale a spatiului, ci reprezinta o forma de actiune a omului, care se desfasoara intr-un anumit cadru de structurare naturala a spatiului geografic.

Organizarea antropica a sistemelor teritoriale reprezinta actiunea constienta a omului de a modifica unele componente ale spatiului geografic (printr-un ansamblu de interventii), in scopul cresterii eficientei economico-sociale, fara a determina dezechilibre in organizarea naturala a acestuia. Organizarea antropica este o coordonata principala a dezvoltarii contemporane, pentru ca, pe de o parte se corecteaza unele efecte negative ale trecutului, iar pe de alta parte se evita producerea altora in viitor. Considerand ipotetic un spatiu geografic S, definit de n elemente si R relatii intre ele, putem constata trei traiectorii principale de evolutie, in functie de conditiile puse (Fig.22). Astfel, intr-un timp T1, prin mentinerea acelorasi conditii generale din T (de relief, clima, valorificare agricola, industriala etc), spatiul geografic S ar inregistra mutatii nesemnificative, ramanand la aceeasi structura si plasandu-se pe traiectoria de evolutie C1. In realitate, aceste conditii nu pot fi indeplinite, spatiul geografic respectiv supunandu-se unor legi de evolutie mult mai complexe. Numai sub influenta stricta legilor naturale, spatiul geografic S inregistreaza o traiectorie de evolutie mult diferita de prima (C2), ajungand in pozitia B. Se produc unele mutatii in componenta structurii acestuia, modificandu-se atat unele elemente de baza, cat si relatiile dintre ele. Adoptarea unor masuri concrete de actiune si interventie a omului in organizarea naturala a spatiului respectiv implica proiectarea acestuia pe o traiectorie de evolutie cu totul diferita (C3). Modificarea interna a spatiului este majora, reflectandu-se atat in functionalitatea, cat si in fizionomia acestuia.

Daca timpul de evolutie este scurt, distanta taxonomica dintre spatiile teoretice S1 si S2 este relativ redusa. La aceeasi valoare a lui T1, distanta dintre S1 si S3 este mult mai mare, reflectand forta interventiei omului in organizarea initiala a spatiului geografic.

Interventia factorului uman in spatiul geografic trebuie sa se limiteze la o anumita intensitate si la anumite componente, asa incat, varianta proiectata sa se afle in locul geometric al variantelor unei evolutii normale obtinute prin maximizarea unor componente sau a unui complex de componente (Fig.23). Indiscutabil, interventia brutala (violenta) genereaza o 'explozie' a structurilor vechi ale sistemului respectiv (S1), cresterea brusca a entropiei, iar stabilitatea si evolutia noului sistem (S2) sunt dificil de prevazut (Fig.24). De regula, pozitia acestui spatiu este in afara limitelor generale maximale de evolutie si chiar daca pentru moment avantajele economice sunt favorabile, prin evolutia ulterioara regresiva vom asista la o degradare interna a acestuia, cu reactii inverse total nefavorabile.

In cazul unei interventii constiente, cu rezultate previzibile, fondate pe analize stiintifice si obtinute prin simulari repetate in conditii de laborator sau conceptual identice cu cele reale, sistemul rezultat se incadreaza in legile generale de evolutie. Aceasta va permite o adaptare permanenta a sistemului la noile conditii impuse, o reglare dirijata a evolutiei sale.

Interventia constienta, stiintifica, in organizarea antropica a spatiului geografic trebuie sa aiba in vedere pastrarea potentialului natural al mediului, in principal a resurselor de baza, incat generatiile viitoare sa beneficieze de conditii de viata similare celor actuale. Prin obiectivele organizarii spatiului geografic, practic, se realizeaza acea dezvoltare durabila dorita azi de intreaga comunitate planetara.