Alexandru si cucerirea Orientului

Alexandru si cucerirea Orientului

In primavara anului 334, dupa ce, printr-o extraordinara combinatie de forta si diplomatie, tanarul succesor al lui Filip al II-lea reinstituise autoritatea casei regale macedonene, pusa la indoiala in intreaga Peninsula Balcanica de neasteptata asasinare a tatalui sau, Alexandru trecea Helespontul, incepand un razboi ale carui dimensiuni si consecinte nimeni nu putea, atunci, sa le intrevada.

Razboiul relua si consolida traditia coalitiei panelenice in numele careia Filip isi instaurase autoritatea in Grecia si raspundea astfel inca o data dezideratului brutal exprimat de Isocrate: razboi exterior pentru pace interna, bogatia Asiei pentru saracia lumii grecesti. Ceea ce fusese aproape o fictiune pentru Filip avea sa ramana pe jumatate fictiv si pentru urmasul sau: si neincrederea regelui in aliati, si adeziunea destul de ezitanta a cetatilor Greciei la ideea expeditiei panelenice fac, deopotriva, ca fortele angajate din partea greaca in conflict sa fie neasteptat de reduse: Atena, al carei potential naval si uman era la acea data inca exceptional, nu trimitea in razboi nici macar a zecea lui parte, oferind 20 de triere, ca in 499 in rascoala ioniana, si 700 de soldati. Cu totul, grecii alatura trupelor de uscat ale lui Alexandru 7000 de pedestrasi si 600 de calareti; e drept ca flota lui Alexandru e in intregime greaca, sau aproape, dar regele nu va indrazni - nu va voi poate - s-o angajeze niciodata intr-o lupta efectiva cu flota persana. Ostilitate larvata si deprindere cu arbitrajul persan din partea grecilor, neincredere si dorinta de a nu imparti cu Elada beneficiile victoriei de partea macedoneana - iata elemente care fac ca expeditia in Asia sa fie mai degraba macedoneana decat panelenica[1]. Mai degraba decat o coalitie, armata aceasta e imaginea puterii personale a Macedoneanului care, pasind pe pamantul Asiei, infige acolo o lance (cu o retorica a gestului care-l va insoti de-a lungul intregii campanii) afirmand ca pamantul dusmanilor apartinea regelui care se pregatea sa-l cucereasca.

Pelerinajul la 'mormantul lui Ahile', la Ilion, continua aceasta propaganda a comportamentului eroic. In pofida unor atari manipulari ale simbolurilor si traditiei, atitudinea cetatilor asiatice e mai degraba rezervata si Alexandru, nevoit sa angajeze o actiune militara spectaculoasa si decisiva, se indreapta spre raul Granicos, pe malul caruia se concentrasera trupele persane.

Trupe importante numeric, dar vadind totusi o anume obtuzitate strategica si o subestimare a adversarului, ceea ce avea sa hotarasca soarta bataliei. Marele rege ahemenid Dareios al III-lea Codomanul (337-330) evaluase la scara locala debarcarea greco-macedoneana, lasand apararea pe seama satrapilor din Asia Mica si a mercenarilor greci comandati de Memnon. Tactica propusa de acesta din urma - tactica 'pamantului pustiit' - tinea seama de efectivul si disponibilitatile logistice si financiare foarte modeste ale macedonenilor, de fidelitatea mai degraba nesigura a Greciei - dar nu raspundea nici intereselor aristocratiei locale din Frigia si Lidia, care-si vedea astfel primejduite pamanturile si orasele, nici mentalitatii razboinice de tip eroic profesata de cavalerii nobili persani. Nu fara a se expune el insusi, Alexandru dobandeste, in iunie 334, o victorie rasunatoare la Granicos, cucerind Frigia Helespontica si Lidia. Garnizoanele persane parasesc in graba cetatile grecesti, unde se instaleaza garnizoane macedonene.

Se deschideau, in acest fel, doua directii ce se vor dovedi fundamentale in constituirea viitorului imperiu: pe de o parte, raporturi complexe cu cetatile grecesti din Asia Mica - paradigma a legaturilor ulterioare intre regii elenistici si numeroasele poleis de pe teritoriul si din preajma regatelor lor; pe de alta parte, un dublu efort, de cucerire militara si de restructurare - dar si de asumare - a sistemului dominatiei persane, in numele si in beneficiul regelui biruitor.

Delimitarea 'pamantului regal' se conjuga cu mentinerea structurilor esentiale ale administratiei ahemenide, in fruntea careia sunt numiti generali macedoneni (astfel, Antigonos Monophtalmos e instalat la Kelainai, centrul Frigiei Mari), dar si cu utilizarea autoritatii dinastilor locali, supusi infideli ai lui Dareios (cazul cel mai elocvent fiind cel al batranei regine Ada a Cariei, care avea sa-l infieze pe Alexandru). Improvizatie, dar si utilizare inteligenta a disensiunilor si potentialului local - politica lui Alexandru in primul an al campaniei contribuie la crearea premiselor unei instalari durabile in tinuturile cucerite tot atat de mult ca si actiunile sale militare, in care stie sa imbine temporizarea (Halicarnas) cu actiunea militara efectiva si cu cea de prestigiu (Gordion). Desfasurarea campaniei in 333 avea sa fie totusi decisa de optiunile Marelui Rege. Constrans de traditia imperiala, charismatica, a razboiului victorios, Dareios al III-lea cauta acum o confruntare directa cu armata macedoneana, refuzand solutiile mai realiste in care mercenarii greci ar fi jucat rolul principal. In noiembrie 333, la Issos, in conditii iarasi defavorabile, Alexandru provoaca totusi deruta armatei persane si a regelui insusi, care fuge de pe campul de lupta, lasand in mana cuceritorului propria-i familie si suita, precum si tezaurul de campanie. In noaptea victoriei, Alexandru avea sa se culce in marele cort circular al regelui celor patru tinuturi, simbol al imperiului universal.

Supunerea - cucerirea chiar, in cazul Tyr-ului, al carui asediu a durat sapte luni - a coastei siro-palestiniene asigura macedonenilor controlul asupra Mediteranei de rasarit. Continuarea ei fireasca, anexarea Egiptului, se realizeaza in 332/331; dupa doua luni de asediu al Gazei, cuceritorul e primit ca eliberator in Egipt, unde o abila politica ii asigura fidelitatea sacerdotiului si a notabililor locali. Egiptul nu mai e satrapie, si guvernarea lui e lasata in seama functionarilor locali sub controlul unor comandanti macedoneni si a lui Cleomenes, grec din Naucratis si excelent administrator. In ianuarie 331, fondarea Alexandriei, predestinata sa lege valea Nilului de bazinul mediteraneean, apoi pelerinajul la faimosul oracol al lui Amon din oaza Siwa, semnifica si vointa de implantare, si ambitia de continuare a expansiunii, manifeste acum in atitudinea regelui macedonean.

In primavara lui 331, dupa ce reorganizeaza administratia teritoriilor asiatice incredintand-o lui Harpalos, Alexandru se indreapta spre Mesopotamia, unde Dareios stransese o armata enorma. Amploarea confruntarii de la Gaugamela, aproape de cursul Tigrului, si grava infrangere suferita de Dareios au consecinte foarte importante: regele e izgonit nu numai din Babilonia, care il intampina pe Macedonean ca pe un izbavitor, ci si din sediile originare ale imperiului - Susa, Pasargades si chiar Persepolis, capitala simbolica a Marilor Regi..Alexandru dobandeste aproape fara alte confruntari Mesopotamia si Irakul de vest cu enormele lor bogatii; pertractarile incununate de succes cu inalti demnitari persani - Mazaios la Babilon, Abulites la Susa - ii ingaduie sa lase in seama acestor foarte experimentati administratori raspunderea guvernarii in noile sale posesiuni. Incercarea esuata a lui Ariobarzanes nu-l poate opri pe Alexandru sa treaca defileul 'portilor Persiei', iernand la Persepolis careia, apoi, avea sa-i dea foc; semnificatia acestui act, pentru greci dar, si mai mult inca, pentru Orient, era limpede: palatul ceremoniilor de reinnoire anuala a imperiului suveran, locul incoronarii si funeraliilor Marilor Regi, se prabusea in flacari.

Organizarea noilor provincii, in care Alexandru e tot mai frecvent indemnat sa se bizuie pe aristocratii persani, precum si reorganizarea comunicatiilor si improspatarea trupelor, dureaza pana in primavara lui 330 cand, de la Ecbatana, armata regelui mecadonean porneste catre provinciile caspice. Acolo, in mijlocul unor neamuri razboinice, dar nesupuse, isi gasise un refugiu precar Dareios, inconjurat de nobilii din provinciile orientale. Prevenind reticentele grecilor, pentru care in acele locuri incepe o lume misterioasa si de neatins, Alexandru ii lasase la vatra cu daruri somptuoase. Marsul fortat al macedonenilor dincolo de portile Caspicei avea de altminteri sa fie pe cat de dificil, pe atat de incarcat de semnificatii: Alexandru avea sa ajunga din urma nu pe Marele Rege, ci doar cadavrul lui. Asasinarea lui Dareios de catre uzurpatorul Bessos se va dovedi intr-un anume sens decisiva, cata vreme Alexandru raspandeste stirea ca, in clipa mortii, Codomanul i-ar fi incredintat, impreuna cu datoria de a-l razbuna, succesiunea legitima la tronul ahemenid.

Implicatiile asumarii acestui rol de urmas al Ahemenizilor sunt evidente: Alexandru nu mai era nici 'campionul Eladei', nici un monarh traditional macedonean, 'primus inter pares' al hetairilor sai. Sigiliul lui Dareios, eticheta aulica, titlul de Basileus Alexandros, toate consemneaza ruptura intre traditia macedoneana si realitatea marelui imperiu, ducand spre o serie de crize intre rege si comandantii macedoneni.

Izbucnita in conditii foarte grele, dupa traversarea Hircaniei ostile si salbatice, dupa cucerirea Ariei, in timpul dificilei ocupari a Drangianei si Arachosiei, criza avea sa poarte numele de 'complotul lui Philotas'. Acesta era unul din fiii batranului si autoritarului general Parmenion, colaboratorul lui Filip si a carui tutela era tot mai greu de suportat, chiar si de departe, de la Ecbatana, unde-l lasase Alexandru. Acuzat de complicitate intr-un complot impotriva regelui, Philotas e condamnat de armata dupa ce denuntase multi complici, intre care si pe tatal sau Parmenion. Executii rapide, inclusiv cea a batranului general ucis prin surprindere la Ecbatana, vadesc violenta conflictului. Intemeierea Alexandriei Drangiane si a celei din Arachosia confirma, intr-un alt sens, dorinta regelui de a realiza un imperiu durabil; ea este intovarasita de remainerea statului major, in care fidelii lui Alexandru - Hefaistion, Ptolemaios, Perdiccas - inlocuiesc pe generalii lui Filip si devin principalii colaboratori oficiali ai tanarului rege.

Inaintarea catre Hindu-Kus, in timpul careia Alexandria Cacazului este intemeiata pe drumul Indiei, se incheie in primavara lui 329, incununand o opera de pacificare esentiala, dar inaugurand si trei ani de foarte dificile campanii menite sa cucereasca campia turanica - Bactria, Sogdiana si teritoriile triburilor semiindependente de dincolo de Oxos. Confruntarea finala cu Bessos, inabusiarea rascoalei sogdiene, pacificarea Bactriei si Parataikenei dureaza pana in 327. Tot atunci, printr-un gest a carui valoare simbolica si politica nu poate fi ignorata, Alexandru se casatorea cu Roxana, fiica lui Oxyartes, nobil din tinutul Parataikenei. Cearta violenta cu vechiul sau prieten, Cleitos cel Negru, si uciderea acestuia, suscitasera inca din iarna precedenta noi tensiuni intre Alexandru si armata. Mobilizarea a 30 000 de tineri din satrapiile de granita (epigonoi) si integrarea lor in armata macedoneana e departe de a fi bine primita; in fine, impunerea ceremonialului aulic ahemenid, al carui gest esential era prosternarea in fata monarhului (proskunesis, de la kuon - caine, gr.) precipita o noua criza, a carei principala victima avea sa fie Callisthenes, nepotul lui Aristotel si istoriograful oficial al expeditiei. E drept insa ca, inca de pe acum, doctrinelor moderate si elenocentrice ale peripateticienilor al caror 'martir' avea sa devina Callisthenes, li se opune teoria lui Anaxarchos despre natura eroica, cvasi-divina, a tanarului monarh.

Dupa ce ierneaza la Nikaia in primavara lui 326, Alexandru porneste spre India in fruntea unei armate de macedoneni, mercenari europeni si asiatici, cavaleri din estul imperiului, corabieri egipteni si fenicieni, insumand catre 120 000 de osteni. Drumul armatei este jalonat de noi cetati fondate acolo unde nici un macedonean sau grec nu mai ajunsese vreodata. De o parte si de cealalta a Indului, regele organizeaza noi satrapii si, aliat cu regele din Taxila, il ataca si il invinge pe regele Pôros (Parvataka), asigurand astfel stabilitatea frontierei rasaritene a imperiului. O noua alianta, cu fostul adversar invins, il duce pe Alexandru pana la hotarele orientale ale Pendjabului - dincolo chiar de care Alexandru ar fi continuat, pare-se, sa inainteze (macar pentru o demonstratie de forta) daca nu s-ar fi izbit, pentru prima si ultima oara in cursul aventuroasei sale expeditii, de impotrivirea neclintita a ostasilor sai. Regele e silit sa hotarasca intoarcerea; avea sa foloseasca in acest scop o flota de cca 1000 de nave pentru a cobori pe cursul Hydaspelui si Indusului pana la ocean. De aici, in 325, armata se desparte in trei corpuri: Crateros porneste, prin Arachosia, spre Carmania; Nearchos comanda flota care urmand coasta Belucistanului, va inainta pe urmele trupelor de elita, comandate de Alexandru insusi, care, strabatand drumul pe uscat, trebuia sa asigure aprovizionarea flotei. Si musonul, si atacuriel neprevazute ale gedrosienilor au dezorganizat in fapt acest plan, traversarea desertului Gedrosiei soldandu-se cu grave pierderi; abia in iarna 325/324 se realizeaza la Khanu (Alexandria Carmaniei) jonctiunea care le asigura o intoarcere fara primejdii in Babilonia; ca si in preajma Indului, serbari dionisiace celebreaza izbanda regelui si duhul nestapanit care-l purtase pana la hotarele oikumenei.

Problemele care-l asteptau pe tanarul monarh odata cu intoarcerea erau si numeroase, si grave. Intre cele mai urgente, incercarile separatiste ale lui Harpalos, care schitase proiectul unui regat independent egeo-mediteraneean, si care fuge la Tars, apoi in Grecia, cu o parte a tezaurului regal, aveau sa provoace o restructurare destul de ampla a administratiei. Din 'vechea garda' doar Antigonos Monophtalmos ramane satrap; personaje mai degraba necunoscute sunt numite in fruntea a numeroase satrapii.

Fata de grecii care il sperasera pierdut in Indii, Alexandru e mai brutal ca niciodata: masurile edicate la Susa in 324 si anuntate de Nicanor din Stagira la Jocurile Olimpice din acel an, decid si ameninta fara nici un protocol. Se pare ca acestor edicte li se adauga cerinta ca fiecare cetate sa-i dedice lui Alexandru un cult, in ipostaza de zeu nebiruit, Theos Aniketos: invingatorul il inlocuise pe binefacatorul Eladei.

Casatorii dinastice simultane - a lui Alexandru cu doua printese ahemenide, a lui Hephaistion, chiliarh al regatului, cu o a treia - carora li se adauga cele ale catorva zeci de ofiteri macedoneni cu fiice ale aristocratilor iranieni, precum si legitimarea a numeroase legaturi ale ostasilor cu femei indigene, se inscriu intre deciziile tinzand sa consolideze imperiul.

Armata macedoneana nu reactioneaza insa favorabil la politica de integrare a iranienilor; criza izbucneste la Susa, imbracand forme aproape pasionale atunci cand veteranii campaniilor afla ca urmau sa se intoarca in Macedonia fara Alexandru, pe care ar fi dorit sa-l stie guvernand de la Pella, nu de la Babilon. Regele pune capat rascoalei cu o caracteristica imbinare de brutalitate, santaj sentimental si privilegii. Cateva saptamani dupa impacare, la Opis, are loc o ceremonie simbolica de despartire: sub un cort urias, 9 000 de osteni asista la jertfele concomitent aduse de greci si de magi iranieni, iar Alexandru aduce libatii si rugaciuni pentru concordia, homonoia, intre macedoneni si persi. Nu viziunea unei fraternitati universale, asadar, ci aspiratia catre asocierea a doua aristocratii razboinice, macedoneana si iraniana, necesara deopotriva in Asia si in patria spre care se indreptau veteranii, pare a fi subtextul acestei comensalitati care restaura, pe un alt plan, raportul privilegiat intre rege si armata macedoneana.

In primavara lui 323, cand ambasade nenumarate ii aduceau omagiul lor aproape religios, cand expeditii de recunoastere schitau poate planul unor campanii viitoare, intre care cea in Arabia parea iminenta, o moarte subita il facea sa dispara pe acela care fondase un imperiu pe cat de imens, pe atat de putin consolidat. Criza de paludism sau asasinat, cauza mortii apare ca secundara in raport cu efectele ei, care vor primejdui pentru mai bine de patruzeci de ani destinul tinuturilor si neamurilor cucerite, ca si pe cel al cetatilor si armatelor cuceritoare.

In acest punct de ruptura, un bilant al operei Macedoneanului e dator sa tina seama, dincolo de precaritatea unei alcatuiri prematur lipsite de cel care o intemeiase, de ceea ce avea sa se dovedeasca durabil si decisiv in evolutia istorica ulterioara.

Vizionar sau empiric? Alexandru fusese de buna seama si una, si alta, dar opera sa administrativa, militara si politica vadeste mai degraba un realism lucid si suplu. El pastreaza sistemul administrativ ahemenid, adaptat de secole de dominatie imperiala, incercand mai intai sa mentina in functie pe inaltii functionari ai ahemenizilor - sau, in cazurile mai rebele, dublandu-i cu frurarhi macedoneni, cu episkopoi sau strategi; dupa 325, el se bizuie mai cu seama pe functionari regali macedoneni, care insa dobandisera o experienta importanta de guvernare: unii dintre ei vorbeau chiar limba persana. Cancelaria regala, arhivele si birourile centrale, sub conducerea lui Eumenes din Cardia, aveau o remarcabila eficacitate si suplete. Chiliarhul Hefaistion, prieten apropiat si de o stralucita inteligenta al lui Alexandru, pare sa-si fi exercitat autoritatea de 'prim-ministru' asupra unui enorm domeniu cu o competenta remarcabila, pana la moartea neasteptata care avea sa-l priveze pe rege de un colaborator exceptional de dotat si de fidel.

Tatonari succesive duc la constituirea unui sistem financiar coerent, cu circumscriptii subordonate vistieriei centrale de la Babilon, condusa mai intai de Harpalos, apoi de Antimenes din Rodos. Intre functionarii acestei administratii, Cleomenes din Naucratis avea sa se remarce prin deosebita-i eficacitate in Egipt. Centralizarea emiterii si difuziunii monedei intregesc acest tablou. Prezenta macedonenilor si grecilor in inima Asiei aducea cu sine deprinderi legate de ciruclatia monetara si de marfuri. Impactul acestor elemente e insa departe de a fi imediat, si regele nu intervine in viata economica a provinciilor; exceptie face deschiderea drumului comercial permanent intre India, Mesopotamia si Egipt.

Principalul instrument al actiunii organizatorice a lui Alexandru este, fara nici o indoiala, intemeierea de orase. De la Alexandria Egiptului la Alexandria Eschatie, cea din extremul Orient, ctitoriile Macedoneanului creeaza focare de polarizare a vietii economice, administrative si militare a imperiului. Alexandria Arachosiei sau Alexandria pe Oxos, in puncte traditionale ale drumurilor estului Ahemenid; Alexandria Charax, in golful Persic, destinata de rege sa domine marile cai de comunicatie, continentale si maritime, ale Orientului Mijlociu. Chiar daca multe au avut un destin efemer, experienta acestei enorme opere de urbanizare avea sa fie decisiva pentru directiile si formele de implantare ale monarhiilor elenistice.

E imposibil de evaluat cuantumul absolut, sau macar relativ, al spolierilor care au reprezentat reversul triumfalei inaintari a Macedoneanului. Cei 5000 de talanti cu care fuge Harpalos nu erau decat o fractiune a tributului, care va fi atins, poate, peste 30 000 de talanti, fara a mai pune la socoteala exactiunile directe, brutal exercitate in decursul celor 10 ani de campanii.

Eclectismului - adesea genial - in opera de organizare ii raspunde un eclectism ardent al personajului insusi. Elevul lui Aristotel se pasioneaza de discutiile cu magii si 'gymnosofistii' (fakirii) din Orient, de spectaculoasele ceremonii traditionale, se increde tot mai mult in profetiile libiene si in ceremoniile apotropaice, grecesti sau orientale, care-i par a putea imblanzi un destin pe care il temea nu odata. Patima necurmata, pothos, setea nestinsa care-l mana dincolo de hotarul lumii cunoscute, a foast tovarasa statornica a scaparatoarei lui inteligente strategice si politice - si, daca nu explica intreaga epopee a lui Alexandru, ii confera o dimensiune fabuloasa, dionisiaca nu odata si excesiva. Reactia contemporanilor fata de aceasta uluitoare cariera - fie ca-i vorba de admiratia si afectiunea celor apropiati de extraordinarul - si violentul - personaj, ori de apoteoza pe care, nu doar siliti, i-o confera, in diferite ipostaze, artisti si popoare, cetati si sanctuare - masoara, pana la urma, ceva din extravaganta personalitate a Macedoneanului. Devenit inca din viata erou al unui mit, chipul lui Alexandru va polariza pana aproape de noi entuziasme, violente negari si panegirice fervente, romane si legende, fapte si traditii, instituindu-se ca o componenta a imaginarului european si asiatic pentru multe veacuri de aci inainte.