Documente oficiale care reglementeaza modul de inzestrare al femeilor

Documente oficiale care reglementeaza modul de inzestrare al femeilor

O a patra categorie de documente este aceea a actelor care reglementeaza modul de inzestrare al fetelor de catre parinti. Data fiind structura societatii acest procedeu, al inzestrarii, ocupa un loc major intre preocuparile cotidiene ale familiilor indiferent de locul pe care acestea il ocupau in ierarhia sociala. Importanta actului inzestrarii este dovedita si de codurile de legi care cuprind intre subiectele tratate si acest aspect. Problema inzestrarii poate fi privita din doua perspective si anume aceea a zestrei si aceea a dreptului de mostenire al fetelor. Cele doua - zestrea si mostenirea - constituie propriu-zis fatete ale aceluiasi proces de inzestrare. Analiza lor este aceea care permite istoricului sa surprinda pozitia pe care fetele o aveau in cadrul familiei si mai ales modul in care membrii barbati ai unei familii priveau rudele lor de sex feminin.

1. Inzestrarea fetelor la casatorie. Zestrea

Dupa cum am afirmat deja, inzestrarea fetelor la casatorie a reprezentat una dintre preocuparile majore ale parintilor indiferent de categoria sociala careia ii apartineau. Prin conceptul de zestre se intelege "avere, bunuri care se dau unei fete cand se marita"[1]. Ea reprezenta partea din patrimoniul familial care ii revenea fiicei odata cu realizarea casatoriei, fiind, totodata, indispensabila pentru realizarea acesteia . Obligatia intocmirii ei revenea capului de familie, adica tatalui, iar in absenta acestuia, aceluia care prelua conducerea familiei. Pe langa obligatia tatalui, la intocmirea zestrei participau si fetele, deci cele care urmau a fi inzestrate, prin muncile pe care le indeplineau. Acest procedeu, al inzestrarii nu era insa intotdeauna usor de realizat in conditiile in care cuantumul zestrei trebuia sa reflecte pozitia pe care familia fetei o ocupa in ierarhia sociala. Codurile de legi inscriu intre subiectele tratate si problema inzestrarii, intr-adevar insa ca ele nu insista atat pe definirea conceptului cat mai ales pe reglementarea modului de gestiune a zestrei precum si pe stipularea conditiilor in care o femeie putea sa-si piarda zestrea. Astfel daca luam exemplul Tripartitului acesta inscrie in prima parte o serie de reglementari referitoare la zestre subliniind fapt ca zestrea este direct proportionala cu "starea si inaltimea demnitatii sotilor si se deosebeste dupa marimea bunurilor si drepturilor de mosie" . Acelasi cod de legi inscrie si cazurile in care femeia isi pierdea zestrea cum se intampla, de exemplu, in cazul adulterului. Inzestrarea femeii este subiect de analiza si pentru pravilele domnesti din secolul al XVII-lea. Dar la fel ca si in cazul Tripartitului, nu definirea conceptului sau continutului ei reprezinta subiectele principale de analiza ci tocmai conditiile in care ea putea fi pierduta. Astfel pravilele specifica foarte clar modul de administrare al acesteia : " Fiece muiare, la zestrea ei cea de afara si la veniturile ei carele-i vin de la rudenii poate sa obladuiasca si sa hraneasca si sa dea, fiindu-i macar viu si barbatul, iar zestrele ei, pana va trai barbatul ei, n-are treaba cu dansele sa le obladuiasca" . In practica situatia era oarecum similara deoarece nu putine sunt cazurile in care desi sotul era cel care administra zestrea sotiei acordul ei transpare intotdeauna ca de altfel si preocuparea pentru pastrarea intacta a zestrei. Iata in acest sens textul unui document datand inca din perioada de dinaintea elaborarii pravilelor, mai exact din 1631, septembrie 16 prin care logofatul Draghici imparte o proprietate funciara intre fiica si sotia sa. Important este motivul pentru care logofatul face aceasta impartire: " . ca pentru parte mane-sa Dospinei de mosie ce au avutu la Runcu de zestre ., care mosie o am vandutu eu . si pentru alte scule de aur si de argint ci n-am avut sa-i dau eu i-am dat dentru partea mea den Salatruc, jumatate de ocina. . pentru ca candu am vandutu Runcul banului cu acei bani am cumparat mosie aici in Salatruc" . In acelasi context se incadreaza si documentele din 15 august 1632 precum si cel din 8 septembrie 1635 :

"1632, august 15

Staico paharnic da sotiei sale Rada, satele Fometesti si Runcu in schimbul satelor pe care le-a vandut: ' Si i-am vandut zestrele ei: vaci cu lapte 10, ovti 100, iape, ., boi 6, cai 6"[6].

"1635, septembrie 8

Grigorie, mitropolitul Tarii Romanesti si alti boieri marturisesc ca Rada, sotia lui Staico Rudeanu paharnicul, este stapana peste satele si mosiile sotului care, cazut in nevoie, le vanduse pe ale ei de zestre"[7].

Ca atare am putea concluziona ca vizavi de acest aspect Pravila nu face decat sa transpuna in teorie ceea ce se aplica deja in practica atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova. Tratarea destul de lacunara a acestui aspect in codurile de legi determina o singura concluzie si anume ca, in acest, caz normele dreptului obisnuielnic au impus conditiile de inzestrare a fetelor. Aceasta este si concluzia Constantei Ghitulescu care afirma faptul ca, pentru Tara Romaneasca in secolul al XVII-lea, pana la 1652, cand prin grija lui Matei Basarab este elaborata Indreptarea Legii nu exista o analiza asupra zestrei dar si ca nici acest cod de legi nu acorda prea mult spatiu problemelor pe care le ridica zestrea . Aceasta concluzie poate fi extinsa insa si pentru Moldova si Transilvania. Daca aceste coduri de legi nu ofera decat informatii limitate despre zestre existenta foilor de zestre -cei drept putine la numar - precum si a proceselor cauzate de zestre permit conturarea unei imagini ample despre continutul ei, despre destinul ei, despre modul in care sotii beneficiaza de ea etc.

Foaia de zestre era de obicei facuta in scris, in prezenta a catorva martori, "oameni buni", sau chiar verbal in fata domnului[9]. In componenta sa intra de la proprietati funciare -sate, prisaci, vii, case etc. - pana la podoabe, vase, tacamuri si tot ceea ce era necesar pentru ca femeia sa isi poata indeplini atributiile ce decurgeau din statutul de sotie si mama. Toate depindeau de starea materiala a familiei, de capacitatea de inzestrare a tatalui. Spre exemplu fiicele lui Petru Schiopul au primit o zestre intocmai cu rangul social al tatalui lor. Nicolae Iorga analiza foaia de zestre a domnitei Maria, una dintre fiicele acestui domnitor, care cuprindea siraguri de margaritare, cruci cu pietre si margaritare, lanturi cu margaritare, inele, argintarie in valoare de 97000 de aspri, lenjerie -perne, naframe, servete -, o casa in Constantinopol, o padure, 1000 de galbeni depusi la o banca si alte obiecte de aur . Dar o fata saraca nu va primi niciodata o asemenea zestre si in plus in multe cazuri onorarea obligatiilor inscrise in foaia de zestre nu se facea decat dupa casatorie sau doar la moartea parintilor, prin testament. Astfel s-ar explica intr-o oarecare masura numarul mare al litigiilor generate de zestre. Numarul documentelor din aceasta categorie este deci semnificativ. Analizarea acestor texte de procese ne permite, pe langa aspectul socio-juridic, si dezvoltarea aceluia referitor la rapoartele inter-familiale si mai ales a statutului pe care femeile l-au detinut in cadrul familiei. Zestrea, obligatie sociala, poate fi un indicator pentru preocuparea parintilor de a asigura viitorul fiicelor pe care le dadeau in casatorie. Ilustram aici 2 documente emise in 1322 de catre Capitlul Bisericii din Oradea si respectiv de catre episcopul din Oradea. Primul document certifica faptul ca vaduva magistrului Vicentiu a ,,zalogit pentru 25 de marci o mosie a sa ce i-a venit ei drept ca zestre si ca daruri de nunta" , iar cel de al doilea face referire la solutionarea litigiului generat de zestrea si darurile de nunta ale aceleiasi vaduve, litigiu in care partile implicate au fost vaduva magistrului si fiii defunctului, nascuti din prima casatorie . Tot in fata instantei judecatoresti se va prezenta si Cristina, fiica lui Nicolae de Bizerea, in 1500, cand intenteaza un proces lui Gheorghe Gaman pentru zestrea la care avea drept din averea tatalui. Documentul este cu atat mai semnificativ cu cat procesul este intentat dupa "legea romaneasca" . Numeroase astfel de litigii au fost solutionate in instantele judecatoresti din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania.

Concluzia principala care se desprinde din analiza lor exhaustiva e aceea ca in majoritatea cazurilor femeia apare in instanta prin reprezentanti barbati si mult mai rar doar secondata de unul sau mai multi membri ai aceleiasi familii. Ca atare, este explicabil de ce cazurile in care femeia apare independent, fara un ,,intermediar" de sex barbatesc, sunt putin numeroase.

5. Testamentele

O valoare deosebit de mare o au si testamentele. Acte de factura personala, ele pot fi totusi incadrate in aceasta categorie a actelor de natura administrativa, deoarece ele sunt inscrisuri cu caracter de lege. Fie ca sunt emise de catre femei - numarul acestora este mai mic comparativ cu acela al testamentelor emise de catre barbati - fie ca sunt emise de catre barbati ele reprezinta o sursa indispensabila de istorie a femeilor. Prin intermediul lor aflam, de fapt, care a fost statutul femeii in cadrul familial, cum a fost ea privita de catre partenerul de viata si de asemenea care au fost preocuparile feminine in aceasta directie.

Din punct de vedere juridic, testamentele se alcatuiau in scris, dar in acelasi timp ele puteau fi si orale, termenul consacrat fiind cel de "limba de moarte". In Tara Romaneasca si Moldova testamentul scris se alcatuia printr-un act sub semnatura privata sau chiar inaintea domnului, in timp ce existenta testamentului oral se dovedea prin martori ce asistasera la intocmirea lui . Potrivit afirmatiilor lui D. V. Firoiu din documente si din dreptul scris se pare ca trebuiau indeplinite unele conditii pentru valabilitatea testamentului, astfel:

a) pentru testator - varsta de 12 ani pentru fete si 14 ani pentru baieti, capacitatea de a testa si sa aiba calitatea de proprietar, pentru ca nu se putea lasa mostenire ceva ce nu ii apartinea;

b) in persoana beneficiarului - sa fi existat ca persoana, sa nu fi avut atitudine condamnabila fata de testator si sa nu fi incercat vreun mijloc necinstit pentru a obtine testamentul[15]. Toate aceste conditii apar inscrise in codurile de legi.

La fel ca in cele doua Tari Romanesti si in Transilvania, alaturi de mostenirea legala este cunoscuta si succesiunea testamentara . Dreptul obisnuielnic nu prevede reguli deosebite in aceasta privinta; in schimb Statutele Municipale Sasesti stabilesc reguli precise cu privire la persoanele indreptatite sa intocmeasca un testament, privitor la procedura intocmirii testamentelor, la rezerva succesorala etc .

Toate testamentele ilustreaza preocuparea autorilor lor de a reglementa proprietatile detinute si mai ales de a se asigura ca ele vor ramane in posesia familiei. Instrainarea averilor nu era un lucru bine vazut nici de catre barbati, dar nici de catre femei. Redam aici cateva astfel de testamente redactate de femei. Ele fac parte dintre putinele marturii directe despre femei. Prin analiza lor avem, poate, una dintre putinele modalitati de a patrunde, asa cum spunea Iorga, in psihologia feminina. Un astfel de testament a fost redactat in anul 1329 de catre doamna Ecaterina, vaduva magistrului Sexe. Testamentul apare intre actele Capitlului din Oradea, chemat sa confirme hotararile testamentare ale sus-numitei doamne. In prezenta trimisului acestui Capitlu, doamna Ecaterina "bolnava la trup, dar sanatoasa la minte" si-a intocmit testamentul dupa cum urmeaza: " mai intai a lasat prin testament vaduvei magistrului Nicolae . douazeci si patru de iugare ., sase boi, trei scroafe ., intaia ei zestre si darurile de nunta . De asemenea ., numita doamna Ecaterina . a marturisit, prin viu grai si cu minte sanatoasa, ca testamentul dintai pe care il facuse nu trebuie sa aiba nicio tarie, deoarece cand l-au facut, nu era in toata mintea ei, si dupa cum nu era sanatoasa la trup, tot astfel <nu era> nici la minte" . De remarcat este accentul pus pe integritatea mentala, pe deplinatatea facultatilor mentale ale semnatarei. Totodata acest testament ofera un inventar al proprietatilor detinute de catre o femeie. Un act de factura similara este emis in 1339, tot la Oradea. Autoarea este sotia comitelui Blasiu. Textul confera si ratiunile pentru care testamentul este preferat mostenirilor traditionale. Astfel, testamentul se deschide cu sublinierea urmatoarelor fapte: "pentru ca in curgerea vremurilor trecatoare vitrega uitare sa nu stearga din amintire faptele muritorilor, intelepciunea prevazatoare a oamenilor a nascocit ca fiecare <din ele> sa fie incredintata ocrotirii scrisului" . Bolnava fiind, dar "cu mintea sanatoasa", Elisabeta isi intocmeste testamentul dupa cum urmeaza: "mai intai, las via mea, <ce mi-a fost> lasata mie prin testament de sotul meu cel dintai, numitului comite Blasiu, sotului meu, .; de asemenea fratilor <dela> sfantul Nicolae ., cate doua butoaie de vin, . De asemenea o parte din pamantul meu aflator in ulita san Iacob . o las lui Peturmann, fratele meu. tot asa poruncesc ca in ziua inmormantarii mele, sa se dea de pomana haina mea de in ce o purtam in toate zilele si un butoi de vin, . De asemenea, las mantia mea de Aros, captusita cu tesatura rosie, unei fete numita Chata, care este fiica sotiei pietrarului Arnold ., si de asemenea, o haina a mea. o las fetei mai mari a lui Iacob." Un testament foarte detaliat, asadar, care vadeste preocuparea autoarei pentru a reglementa cat mai bine situatia averii sale. E important de mentionat faptul ca in cuprinsul testamentului se regasesc indicii legate de mentalitatea feminina. Aflata pe patul de moarte Elisabeta incearca, prin actele de caritate - mai ales prin prevederile testamentare in favoarea unor asezaminte de cult - sa induplece, poate, divinitatea: "calauzita de un gand sanatos, si arzand de dorinta mantuirii sufletului meu, intocmesc si am intocmit urmatorul testament." Aceleasi ratiuni o vor indemna si pe vaduva raposatului Stefan, nobil de Gioagiul de Sus, sa ceara "Capitlului bisericii Transilvaniei" trimiterea unui reprezentant care sa ateste dorintele testamentare. Si in acest caz sus-numita doamna "bolnava la trup, dar sanatoasa la minte" isi expune ultimele dorinte cu "gandul la mantuirea sa si la mantuirea <sufletului> sau" .

Astfel de testamente sunt inregistrate si in Moldova si Tara Romaneasca. La fel ca si in cazul Transilvaniei, testamentele existente atesta preocuparea semnatarilor de a reglementa situatia averilor detinute. De asemenea se poate observa si faptul ca aceste acte au fost emise de catre persoane apartinand claselor superioare ale societatii, singurele care aveau acces direct si permanent la instantele adeveritoare si singurele care isi permiteau acest tip de acte. Un astfel de testament de mare valoare a fost intocmit de catre Pauna, fiica lui Zotu Tigara si a domnitei Maria. Emis la Venetia in 29 martie 1612, actul vadeste aceleasi preocupari pentru a reglementa situatia averilor detinute. Totodata actul spune multe despre sensibilitatea feminina. Astfel autoarea isi scrie testamentul cu propria-i mana "scritto di mea propria mano il presente mio testamento". Ea noteaza, la fel ca si in celelalte testamente ca in momentul redactarii se afla in deplinatatea facultatilor mentale si intelectuale: "essendo sana della mente, corpo et inteletto". Reglementand situatia averii proprii, Pauna nu uita sa multumeasca mamei "Clarissima mia madre" careia ii lasa mostenire "ducati cinquanta" .

Si domnita Elina Cantacuzino isi va exprima ultimele dorinte sub forma testamentara. Nicolae Iorga analizeaza acest testament al fiicei lui Radu-Voda Serban, afirmand ca actul domnitei reprezinta una dintre cele mai interesante si duioase contributii la cunoasterea psihologiei femeiesti la noi in veacul al XVII-lea.[24] Actul contine in primul rand "recomandatii de viata morala si religioasa, de buna intelegere intre fiii chemati de venerata batrana la casele ei de la tara din Marginenii de Sus" . Testamentul cuprinde si ratiunile intocmirii sale. Aceeasi preocupare pentru a reglementa situatia posesiunilor se regaseste inscrisa in text. Astfel intrebata fiind ce face cu averea, pe care ar voi poate sa o imparta intre copii, ea a refuzat cu indignare acest lucru "caci nu e drept sa fiu tradatoarea averilor din strabuni si sa ratacesc cautandu-mi panea pe la copii si astfel sa cerc usile straine, cum altii au stat la ale mele" .

In conditiile in care numarul testamentelor intocmite de catre femei este inferior celui al actelor similare emise de catre barbati, este deci indispensabila analiza acestora din urma. Cercetarea lor este aceea care poate sa ofere informatii esentiale vizavi de atitudinea pe care ei au avut-o fata de femeile din familie, fata de sotiile si fiicele lor, precum si informatii reprezentative pentru conditiile in care femeile puteau participa la mostenire. Exista clar similitudini intre cuprinsul testamentelor intocmite de catre femei si cele emise de catre barbati. Este evidenta aceeasi preocupare pentru pastrarea averii in familia proprie. In legatura cu aceasta preocupare stau si conditiile pe care barbatii le impuneau uneori sotiilor lor: femeia, in unele cazuri trebuie controlata chiar si dupa moarte. Mosteniri conditionate deci, barbatii incercand sa se asigure ca averea nu va fi instrainata de catre consoartele lor. Un astfel de exemplu este cel din 1545 cand parcalabul Badea inscrie ultimele dorinte dupa cum urmeaza: " . ca dupa moartea lui, daca se va marita jupanita Caplea, iar ei sa-i fie din averile lui . satul Elhovetul si trei salase de tigani. Iar daca va sedea jupanita Caplea cu cinste, iar el i-a daruit toate averile lui "[27]. Actul este unul indirect, caci dorintele ultime ale parcalabului le aflam printr-un act de confirmare emis de catre Mircea Ciobanul care intareste jupanitei Caplea mostenirea lasata de sotul ei. Aceasta pare a fi cel mai frecvent intalnita conditionare. Se pare deci ca grija pentru proprietati i-a determinat pe multi sa incerce sa controleze femeile si sa le conditioneze participarea la mostenire. Aceeasi situatie apare si intr-un act din 1573, cand postelnicul Dragomir "au lasat si au oranduit . de nu va lua jupaneasa Maria altu barbat pana la moartea ei, sa fie al ei si sa stapaneasca din bucatele juzi Dragomir . partea lui toata den satul Boldestii " .

Testamentele ne spun si ele multe despre sensibilitatea masculina, despre modul in care sotii si-au respectat consoartele. Desi este destul de dificil sa distingi printre formulele foarte distante ale actelor de cancelarie care au fost sentimentele autorilor, exista si exceptii. Un astfel de caz este acela al testamentului intocmit de catre Stefan Josica cu cateva ore inainte de a infrunta pedeapsa capitala, in 1 septembrie 1598. Situatia fara iesire in care se gasea cancelarul l-a determinat sa isi exprime sentimentele fata de familie: " iar pe tine Varvara Fuzi, iubita mea nevasta legiuita, <te rog> daca ti-am gresit cu ceva, iarta-ma, te incredintez impreuna cu cei doi copii ai mei in viata ocrotirii viului Dumnezeu, te rog nu-ti uita de numele meu si de dragostea mea fata de tine"[29]. Dramatismul momentului accentueaza sensibilitatea autorului care continua: "scumpa si iubita Varvara, mi-am legat inelele in aceasta scrisoare de testament si asa le-am trimis; si te rog, nu uita de iubirea mea cea mare fata de tine si de numele meu" .

Testamentele reprezinta deci o alta dimensiune a istoriei femeii. Viata de familie, raporturile intre membrii familiei pot fi distinse prin analizarea acestui tip de izvoare. Femei si mai ales barbati aflati in fata examenului constiintei renunta la formalism si isi indreapta gandurile spre ceilalti membrii ai familiei; e unul dintre putinele momente in care e timp pentru sentimente.