Prabusirea imperiilor multinationale

Prabusirea imperiilor multinationale

Punerea in aplicare a hotararilor luate la Conferinta de pace de la Paris in privinta noilor realitati politico-teritoriale a fost usurata de amploarea miscarilor de eliberare nationala, ori a celor ce militau pentru realizarea sau desavarsirea statului national unitar, din spatiul central-est european. Practic, a fost vorba de aparitia a noi state, cazul Cehoslovaciei si Iugoslaviei, de reaparitia altora, cum ar fi Polonia sau tarile baltice, de formarea de state in granitele naturale, respectiv Austria si Ungaria, de remodelarea a trei imperii pe ruinele carora se vor dezvolta Republica de la Weimar, Rusia sovietica si Turcia nationalista, dar si de implinirea idealului national in cazul Romaniei, prin voturile plebiscitare ale adunarilor de la Chisinau, 27 martie 1918, Cernauti, 28 octombrie 1918, si Alba lulia, l decembrie 1918. Desigur, faptul ca aceste decizii populare au fost dublate de prevederile tratatelor de la Saint Germain, Trianon si ale protocolului de la Paris le-a conferit si girul comunitatii internationale.

Prin disparitia fostelor imperii multinationale si aparitia a noi state independente, harta Europei a cunoscut mutatii politice majore. A aparut un nou echilibru de forte, iar dinamica relatiilor diplomatice s-a schimbat, ecuatia internationala fiind de acum mult mai complexa. Trebuie avut in vedere faptul ca state precum Cehoslovacia si Iugoslavia, gandite de Aliati ca centre de stabilitate, nu s-au dovedit viabile in timp.

De asemenea, nu trebuie neglijat faptul ca din randul noilor state, in frunte cu Ungaria, careia i se va alatura Bulgaria, a pornit un curent revizionist care si-a gasit ecouri favorabile in Italia lui Mussolini si Germania hitlerista.

1 Aparitia noilor state independente pe harta Europei

Pe fondul crizei Puterilor Centrale, la inceputul lui 1918, la Roma a avut loc Congresul natiunilor subjugate din monarhia austro-ungara[1]. Lucrarile forului, desfasurate intre 9 si 11 aprilie, au avut un ecou deosebit atat datorita determinarii participantilor de a-si uni eforturile pentru atingerea scopului final, cat si prin rezolutia adoptata de participantii care sustineau dreptul popoarelor la formarea de state nationale ori la unirea completa, acolo unde era cazul. Daca avem in vedere si faptul ca lucrarile Congresului se desfasurau pe fondul victoriei revolutiei bolsevice, care proclamase, de asemenea, dreptul popoarelor la autodeterminare, avem un tablou de ansamblu al unei puternice miscari cu caracter national.

In aceste conditii, esecul tentativei imparatului Carol I de federalizare a Imperiului austro-ungar apare firesc. "Manifestul catre popoarele mele credincioase", din 3 octombrie 1918, a fost privit mai degraba ca o incercare disperata de salvare a monarhiei intr-un moment in care aceasta era in plina disolutie.

Abdicarea kaiserului Wilhelm II, la 9 noiembrie 1918, si proclamarea Republicii de la Weimar, urmata de capitularea finala, au deschis drumul spre formarea noilor state unitare. Poate, situatia cea mai complexa o oferea Imperiul Otoman, in care, pe fondul infrangerii in razboi si al rezistentei sulta­nului in fata reformelor, se dezvolta o puternica miscare nationalista, condusa de Mustafa Kemal. 

La 13 septembrie 1918 se parea ca s-a ajuns la un modus vivendi prin semnarea pactului national, bazat pe principiile autodeterminarii, securizarii Constantinopolului (Istambul), deschiderii stramtorilor, drepturilor minoritatilor si abolirii capitulatiilor. Au urmat alegerile din octombrie 1918, castigate de nationalisti, intr-un moment in care soarta imperiului era in primejdie.

La 19 mai 1919, Mustafa Kemal, un lider al noii generatii, nas­cut in 1880, sosea la Samsun, unde incepe organizarea rezistentei in fata tentativelor de dezmembrare teritoriala a Turciei. Eforturile sale au fost zadarnicite de interventia directa a ultimului sultan, Mohammed VI (1918-1922), care1-a demis pe Kemal, si l-a scos chiar in afara legii, la 11 iulie. Cu toate acestea, intre 23 iulie si 6 august 1919, la Erzurum a avut loc un congres al miscarii nationaliste, in fruntea careia s-a afirmat acelasi Mustafa Kemal.

Tratatul de la Sevres[2] a contribuit si mai mult la complicarea si­tuatiei din imperiu. Cu toate ca documentul preliminar din 4 septembrie 1919 proclama unitatea teritoriala a Turciei, prevenind formarea unei Armenii independente, precum si ocupatia straina, el a nemultumit profund fortele nationaliste, care, la 28 ianuarie 1920, au adoptat, in Parlament, textul Pactului national din 13 septembrie 1918. Pe acest fundal, la 16 martie 1920, trupele aliate au ocupat Constantinopole, Parlamentul fiind dizolvat la 11 aprilie.

Reactia fortelor nationaliste a fost prompta, Mustafa Kemal formand un guvern provizoriu la Ankara, la 23 aprilie 1920. Misiunea noului cabinet a fost una dificila, fiind complicata si de atacarea Turciei de catre trupele grecesti, care dupa 22 iulie au reusit sa ocupe importantele centre precum Bursa si Adrianopole. Mai mult, la 10 august, guvernul de la Constantinopole semna tratatul de la Sevres, ceea ce a condus la ruptura definitiva dintre sultanul Mohammed VI si nationalistii condusi de Kemal.

Pentru a sublinia noua realitate, la 20 ianuarie 1921, Adunarea de la Ankara, controlata de nationalisti, a votat legea fundamentala a tarii. La baza acesteia statea principiul suveranitatii poporului, exercitata prin votul universal. Alte prevederi importante se refereau la responsabilitatea ministeriala si la alegerea unui presedinte care sa beneficieze de puteri sporite. Astfel, practic, Turcia s-a gasit intr-o situatie disperata, fiind condusa de doua guverne si aflandu-se in razboi in conditiile in care o buna parte a teritoriului national era ocupat de trupele straine.

Pentru identificarea unei solutii diplomatice s-a ajuns la convocarea Conferintei de la Londra in problema turca, din februarie . Au fost invitate sa participe, prin reprezentanti, cele doua guverne, de la Constantinopole si Ankara, precum si Grecia. Din nefericire, lucrarile Conferintei au intrat repede in impas, soldandu-se cu un esec.

Sperand sa speculeze neintelegerile interne din Turcia, Grecia a lansat o puternica ofensiva armata la 23 martie. Dupa ce armata elena a obtinut cateva succese, fortele nationaliste turce au reusit sa apere Ankara in urma bataliei de la Sakkaria, 24 august - 16 septembrie 1921.

Totusi, abia peste un an, Mustafa Kemal a reusit sa declanseze o contraofensiva puternica, ocupand in scurt timp Smirna la 9-11 septembrie 1922.

Acesta a fost momentul in care premierul britanic face apel la 15 septembrie, la Aliati pentru a interveni in apararea Stramtorilor. Rezultatul a fost insa negativ, doar Australia si Noua Zeelanda aratandu-se dispuse sa se alature metropolei, in timp ce Franta si Italia au refuzat sa sprijine initiativa lui Lloyd George.

De aceasta data, cel care va exploata situatia creata a fost Mustafa Kemal. La l noiembrie 1922, el a proclamat abolirea sultanatului, Mohammed VI fugind din Constantinopole la bordul unui vas britanic. Pentru reglementarea internationala a conflictului, dar si a statutului stramtorilor, s-a ajuns la Conferinta de la Lausanne[4], deschisa la 20 noiembrie 1922. Potrivit tratatului final, semnat la 24 iulie 1923, Mustafa Kemal recunostea pierderea teritoriilor ce nu erau locuite de turci, dar obtinea Tracia estica. De asemenea, era acceptat statutul minoritatilor, iar Stramtorile erau demilitarizate. Un succes pentru Kemal era exonerarea de la plata reparatiilor de razboi. Potrivit unui tratat separat incheiat cu Grecia, era operat un schimb de populatii intre cele doua state.

Dupa succesul Conferintei de la Lausanne, la 23 august, Aliatii se retrageau din Constantinopole punand capat lungului si sinuosului conflict. Stapan pe situatie, Mustafa Kemal a proclamat Ankara drept capitala statului national turc la 14 octombrie. La scurt timp, la 29 octombrie 1923, el a fost ales primul presedinte al Republicii, avandu-1 in fruntea guvernului pe Ismet Pasa. Pe baza Legii funda­mentale din 20 ianuarie 1921, la 20 aprilie 1924, Parlamentul turc a votat Constitutia, care a deschis o perioada importanta de reforme ce au contribuit la modernizarea Turciei si la inlaturarea vestigiilor feudale.

Pe de alta parte, pe ruinele Austro-Ungariei au aparut mai multe state nationale ori federale. Drept succesoare ale fostului imperiu au fost desemnate Austria si Ungaria. Perioada dintre abdicarea lui Carol I si semnarea tratatului de la Saint Germain a fost una agitata la Viena.

Pe fondul nemultumirilor cauzate de anii prelungiti de razboi, la 16 februarie 1919, au avut loc primele alegeri castigate de socialisti, care au obtinut 72 de locuri in Parlament, fiind urmati de crestin-socialisti cu 69 de mandate, in timp ce nationalistii germani obtineau 26 de mandate. Astfel, la 12 martie 1919, era adoptata Constitutia, potrivit careia Austria devenea parte a Reichului German, fiind condusa de cancelarul Karl Renner.

Un moment tensionat a fost generat de insurectia armata din 15 iunie 1919, o tentativa a armatei de preluare a puterii. Din fericire, semnarea tratatului de la Saint Germain, la 10 septembrie 1919, a pus capat instabilitatii. Asa cum am aratat, potrivit prevederilor sale, Anschluss-ul, respectiv unirea cu Germania, era interzis, motiv pentru care este proclamata Republica Austria. Noua realitate a fost consfintita de Constitutia din l octombrie 1920, care statua re­organizarea tarii dupa modelul elvetian.

Situatia s-a dovedit mult mai complexa in cazul celuilalt stat succesor, Ungaria. La Budapesta, Parlamentul a reactionat imediat dupa lansarea manifestului imparatului austro-ungar Carol I prin proclamarea independentei complete a Ungariei, la 17 octombrie 1918.

S-a creat, astfel, o stare revolutionara si, la 31 octombrie, contele Karolyi de­venea prim-ministru, mai mult, la 16 noiembrie fiind proclamata Republica. Primul presedinte a fost desemnat tot Karolyi, la 12 ianuarie 1919, insa el a demisionat la 21 martie in semn de protest fata de decizia Puterilor Aliate de a recunoaste unirea Transilvaniei cu Romania.

Conjunctura creata a fost exploatata din plin de comunistii condusi de Bela Kun[5] (1886-1939). Nascut in Transilvania, el participase pe frontul primului razboi mondial ca sublocotenent in armata austro-ungara. In noiembrie 1918, revine de la Petrograd la Budapesta si preia conducerea Partidului Comunist Ungar, fiind arestat timp de o luna, intre 20 februarie si 21 martie 1919.

La 21 martie, dupa modelul revolutiei bolsevice, Consiliul soldatilor si muncitorilor proclama Republica Sovietica Ungaria, care a devenit singurul stat comunist din Europa alaturi de Uniunea Sovietica, cei drept doar pentru 133 de zile. S-a format astfel un guvern comunist in care omul forte era ministrul de externe Bela Kun si a fost adoptata, la data de 24 iunie, o Constitutie dupa modelul sovietic.

Pentru consolidarea regimului s-a incercat exploatarea sentimentului national, motiv pentru care in noaptea de 15 aprilie 1919 trupele maghiare au declansat o ofensiva in Transilvania, pe Valea Somesului, care a generat replica imediata a armatei romane. O contraofensiva puternica, ce avea girul Aliatilor, a condus la respingerea trupelor maghiare peste Tisa, la 24 iulie. Dupa o saptamana, Bela Kun a fugit in Austria si, de aici, in Uniunea Sovietica, punand capat aventurii comuniste. Kun a sfarsit prin a fi asasinat, la ordinul lui Stalin, la 30 noiembrie 1939. Evenimentul s-a produs chiar inaintea ocuparii Budapestei, la 4 august, de catre armata romana, care s-a retras din capitala Ungariei la 14 noiembrie.

De aceasta data, situatia a fost exploatata de fortele de dreapta care-1 sprijineau pe amiralul Miklos Horthy[6], comandantul armatei, care s-a  impuns ca regent al Ungariei si sef al statului la l martie 1920. La 23 martie, Ungaria era proclamata regat cu tronul vacant. Tentativa fostului imparat Carol I de a exploata starea confuza existenta si deci de a-si recupera coroana s-a lovit insa de votul negativ al Adunarii Nationale, la 27 martie. Obligat sa plece din nou in Elvetia, Carol a suferit un nou esec la 21 octombrie, iar la l aprilie 1922 a fost exilat la Madeira, in Portugalia. Intreaga perioada interbelica a Ungariei a fost dominata de Horthy, care a instaurat un regim personal, cu accente dictatoriale in interior, promovand o politica externa agresiva si revansarda.

Aparitia Cehoslovaciei s-a produs atat pe fondul intereselor Puterilor Aliate de a crea un stat puternic in Centrul Europei, cat si datorita activitatii intense depuse in exil de personalitati precum Thomas Masaryk[7] (1850-1937), Milan Stepanek sau Eduard Benes (1884-1948). Pe fondul crizei din Austro-Ungaria, la 14 octombrie 1918, la Paris, Consiliul National Cehoslovac a pus bazele unui guvern in exil condus de Masaryk, avandu-1 la externe pe Benes. Dupa doua saptamani, Consiliul National a proclamat independenta tarii, la 30 octombrie, Consiliul National Slovac votand unirea cu cehii. Revenit la Praga, Thomas Masaryk a fost confirmat drept presedinte al noului stat, la 14 noiembrie. 

Presedintele Masaryk a avut un rol important atat in exil, cat si dupa preluarea puterii. De numele lui se leaga reforma agrara din 16 aprilie 1919, realizata prin confiscarea cu compensatie a marilor proprietati, care au fost impartite taranilor, dar si adoptarea Constitutiei din 29 februarie 1920 (dupa modelul francez).

Primele alegeri din Cehoslovacia au avut loc la 18 aprilie.Tot un stat federal a rezultat din unirea slavilor de sud, prin formarea Iugoslaviei. Dincolo de acordul Aliatilor, la baza viitorului regat a stat Tratatul de la Corfu[10], din 20 iulie 1917. Atunci, reprezentantii sarbilor, croatilor, slovenilor si muntenegrenilor au declarat ca formeaza o singura natiune organizata sub conducerea unei dinastii sarbe.

Decizia de la Corfu a fost pusa in aplicare abia la 14 octombrie 1918, atunci cand conditiile au permis Consiliului national al sarbilor, croatilor si slovenilor sa proclame unirea lor. Dupa ce printul Alexandru al Serbiei a acceptat, la l decembrie, regenta noului stat, la 4 decembrie 1918 a fost proclamat oficial Regatul sarbo-croato-sloven. Ulterior, potrivit Constitutiei din l ianuarie 1921, a fost adoptata o forma centralizata de guvernare, premier fiind ales Nikola Pasici.  

De remarcat ca, pe parcursul perioadei interbelice, alaturi de Cehoslovacia si Romania, Iugoslavia a depus eforturi importante in vederea prevenirii si chiar a stoparii tentativelor revansarde ale vecinilor.

Dezmembrarea Imperiului tarist si a celui Austro-Ungar a creat premisele pentru reaparitia statului independent polonez. De altfel, inca de la izbucnirea razboiului, polonezii au inteles faptul ca ar putea sa exploateze rivalitatea dintre Rusia si Austro-Ungaria in sensul reconstituirii statului national. Astfel, la 14 august 1914, sperand in ajutorul Rusiei, s-a

infiintat un Comitet National Polonez la Varsovia, in timp ce, doua zile mai tarziu, generalul Josef Pilsudski[11] (1867-1935) fonda la Cracovia un Consiliu National Suprem, care beneficia de protectie austriaca. Ulterior, la 25 iulie 1916, Pilsudski a demisionat in semn de protest fata de esecul Puterilor Centrale de a asigura rezolvarea problemei poloneze.

Totusi, se pare ca demisia lui Pilsudski a avut efecte, deoarece, la 5 noiembrie 1916, Germania si Austro-Ungaria proclamau un regat polonez independent. Conducerea executiva era asigurata de un Consiliu de Stat, care a votat o Constitutie, la 30 ianuarie 1917. In replica, la 30 martie, si guvernul provizoriu rus se declara favorabil in privinta proclamarii independentei Poloniei. Totusi, germanii au fost cei care, la 15 octombrie 1917, au format un Consiliu de Regenta in Polonia, pe care l-au si controlat.

Dupa un de zile, pe fondul colapsului Puterilor Centrale, la 7 octombrie 1918, Consiliul de Regenta avea sa preia puterea efectiva. Aceasta, in conditiile in care Rusia sovietica recunoscuse deja independenta Poloniei la 29 august 1918.

Ales in fruntea statului, la 12 octombrie, generalul Josef Pilsudski a trebuit sa rezolve problema amenintarii ucrainiene in Galitia, provincie cucerita de polonezi la l noiembrie. Apoi, la 3 noiembrie, avea sa fie proclamata, la Varsovia, Republica Polonia. La 17 ianuarie 1919, Pilsudski devenea primul presedinte al noii republici, in timp ce Jan Paderewski prelua conducerea unui guvern de coalitie.

Independenta noului stat a fost consolidata, cu sprijinul Frantei, dupa razboiul cu Rusia sovietica, desfasurat intre 25 aprilie si 12 octombrie 1920. Cu acest prilej au fost rezolvate si o serie de chestiuni de ordin teritorial la frontiera estica. Adoptarea noii Constitutii, la 17 martie 1921, deschidea calea pentru dezvoltarea libera a Poloniei, insa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a condus la o noua impartire a statului slav.

Pe fondul revolutiei burgheze, apoi al celei socialiste, din Rusia s-a produs si proclamarea independentei statelor baltice. Estonia a fost primul stat baltic, la data de 28 noiembrie 1917, care a fost atacata de trupele Armatei Rosii, desi Lenin lansase principiul autodeterminarii popoarelor, mergand chiar pana la ruperea de metropola. Datorita interventiei trupelor germane, la 24 februarie 1918, Estonia isi proclama din nou independenta, care a fost recunoscuta si prin prevederile Tratatului de la Brest Litovsk , din 3 martie 1918. Cu toate acestea, la 22 noiembrie 1918, a avut loc o noua invazie sovietica, respinsa de aceasta data cu sprijinul flotei britanice. Dupa consolidarea noului statut la 15 iunie 1919 a fost adoptata Constitutia Estoniei independente.

Aproape identica a fost si situatia Letoniei. Independenta recunoscuta prin tratatul de la Brest Litovsk a trebuit sa fie aparata in fata invaziei sovietice declansate la 18 noiembrie 1918. La fel ca in cazul Estoniei, cu sprijinul flotei britanice, Letonia a reusit sa isi apere independenta.

La data de 23 septembrie 1917, cu sprijinul Germaniei, la Vilnius si-a inceput

activitatea Consiliul National al Lituaniei, care a solicitat independenta fata de Rusia.

La 16 februarie 1918, a fost proclamata chiar independenta Lituaniei, care a fost recunoscuta de Kremlin prin tratatul de la Brest Litovsk, in ciuda atacului declansat de Armata Rosie.

Independenta celor trei state baltice a fost incalcata in cele din urma in conditiile inceputului celui de-al doilea razboi mondial si a punerii in aplicare a prevederilor Pactului Ribbentrop - Molotov.

De altfel, noile state independente din Europa Centrala si de Sud-Est au jucat un rol important pe scena politica europeana interbelica, militand pentru promovarea unei politici active si pentru aplicarea principiilor stabilite la Versailles. Ele au incercat chiar sa puna bazele unor organisme regionale cu caracter defensiv, menite sa le asigure securitatea. Totusi, sub loviturile statelor revansarde si totalitare, o parte din ele au suferit consecinte din cele mai tragice.