CELTII - Migratia celtilor si prima epoca a fierului

CELTII

Migratia celtilor si prima epoca a fierului

De mai mult timp s-a observat ca intre aparitia in Hexagon a populatiilor carora autorii de la mijlocul primului mileniu inainte de Hristos le spuneau "celti' si inceputul prelucrarii fierului exista o anumita sincronizare. Daca, dupa parerea unanima a specialistilor, in sec. al III-lea i.Hr., prima mare civiliza'ie europeana din nordul lumii mediteraneene a fost o civilizatie celtica si daca ea este caracterizata prin dominatia fierului, care capata acum diferite intrebuintari, schimbarile perioadei trebuie urmarite cu o deosebita atentie, ca un fenomen capital al istoriei originilor Frantei.

Gratie fierului pur, meteoritic, inca din mil. al III-lea se realizau unele obiecte de lux din fier. Adevarata metalurgie a fierului a fost inventata insa la mijlocul mil. al II-lea in Orient. Fierul pur nu avea valoarea practica si era departe de a avea duritatea si celelalte calitati ale bronzului. In timpul dominatiei hittite in Asia Mica, intre sec. al XV-lea si sec. al XIII-lea `.Hr. s-a gasit probabil un mijloc de durificare a sa. Fierul putea fi prelucrat prin ciocanire la rece, incalzit pe un foc de carbune de lemn care ii oferea continutul de carbon necesar, iar dupa ce era reincalzit putea fi calit. Procedeul a fost aplicat pentru obtinerea unuia dintre cele doua cutite gasite in Cipru, datate cu aproximatie la 1200 i.Hr. si considerate ca fiind cele mai vechi obiecte de fier otelit cunoscute pana acum. Astfel, duritatea fierului a devenit de patru ori mai mare decat a bronzului. Intr-o scrisoare adresata unui suveran strain in jurul anului 1250 i.Hr., un rege hittit refuza rugamintea care ii fusese adresata, trimiterea unei cantitati de metal nou; scuza invocata este lipsa temporara, dar pentru consolare ii ofera un pumnal cu lama de fier. Asa s-a nascut ideea unui "secret de productie' hittit, care si-ar fi gasit sfarsitul doar catre 1200, o data cu distrugerea imperiului lor. Presupunerea nu este insa adevarata: in Liban, in apropierea palatelor regale s-au gasit ateliere de producere a fierului care datau din sec. al XIV-lea i.Hr.

Descoperirea siderurgiei a putut avea loc peste tot unde minereul de fier era utilizat ca fondant in cuptoarele de fuziune in care se producea arama. Cand era atins punctul de topire al fierului (la mai mult de 2000⁰), unul dintre produsele secundare era si fierul pur. Este probabil ca importanta acestuia sa fi fost observata imediat. Indiferent cum s-a intamplat, in sec. al XI-lea fierul era folosit in Grecia si Creta, in sec. al IX-lea in Italia de sud, in sec. al VIII-lea in zonele alpine deosebit de bogate in minereuri de cupru si de fier, ca si in Italia de nord. In functie de locurile unde erau produse, calitatea pieselor de fier era diferita, unele sunt faramicioase, in timp ce altele, desi foarte dure, au o elasticitate imposibil de obtinut in cazul bronzului. Prin reincalziri savant dozate si prin utilizarea unui nucleu de fier pur, foarte subtire, s-a reusit producerea unor sabii mai putin late si mai lungi decat cele de bronz (intre 115-120 cm in loc de 80-90 cm).

Armamentul superior apare incepand din sec. al VIII-lea in mormintele "aristocratice' din regiunile din nordul Marii Negre pana la est de Hexagon, la popoarele identificate, cu mai multa sau mai putina siguranta, cu scitii, ilirii si celtii. Este vorba de un eveniment istoric care a bulversat echilibrul fortelor politice, a facut posibila afirmarea celtilor si a influentat puternic structurile sociale. Aproape peste tot, stratificarea sociala aparuta in neolitic, chalcolitic si in epoca bronzului se adanceste in mod dramatic. Mormintele sefilor - tumuli ridicati peste camere mortuare de lemn - contin un armament superior, un car pe patru roti, adesea zabale si piese de hamasament. In cazul capeteniilor scite, caii trebuiau sa isi urmeze stapanii chiar si in mormant. Alaturi de "printi', razboinicii lor de elita erau singurii care aveau drept de decizie in razboi si utilizau calul, carul si armamentul de fier. Pe langa ei, restul oamenilor par sa fi devenit o cantitate neglijabila. Relatiile la mare distanta erau intretinute doar de aristocratie, de persoane care apartineau aceluiasi mediu elevat. Ele erau singurele care puteau sa acumuleze tezaure si care aveau acces la marfurile de import aduse din tinuturi indepartate. Tot aristocratia era si cea care aducea artisti si mestesugari straini pentru a-i invata pe autohtoni arta lor.

Productia fierului se amplifica. Incepe o a doua epoca a fierului. Fara a tine cont de problematica legata de stil si de tehnica, folosirea fierului incepe sa se generalizeze. Si in cazul armelor, productia "de masa' implica o anumita "democratizare'; apar acum primele arrnate care reunesc un numar mare de oameni complet inarmati. Intr-un fel sau altul, "hoplitii' atenieni din sec. al VI-lea, invingatorii persilor, au fost imitati peste tot.

Schimbarile militare, politice, institutionale si sociale pe care le observam chiar si in afara lumii "cetatii antice' sunt insotite adesea de o considerabila crestere demografica. Daca existau in continuare capetenii puternice si o aristocratie foarte bogata, numarul oamenilor cu o anumita dare de mana crestea continuu. Fenomenul are loc incepand din sec. al V-lea si al IV-lea, momentul expansiunii celtilor. Ei pot fi urmariti gratie informatiilor destul de sigure pe care le putem desprinde din operele autorilor antici, dar si gratie unui inventar arheologic bogat si omogen, caruia i-a fost dat numele de "La Tene'. Denumirea provine de la cea a unei asezari importante de pe malul N-E al lacului Neuchatel (Elvetia), pe una din caile de comunicatie care asigurau legatura dintre valea Rinului si cea a Ronului. Zona de extindere a culturii corespunde in mare cu cea ocupata de celti. In Europa, a doua epoca a fierului, cuprinsa cu aproximatie intre 450 si 50 i.Hr., este cea a civilizatiei celtice. Intr-un moment de decadere relativa, dar si de consolidare, ea a pus bazele unei "Galii' puternic celtizate.

Din pacate, pentru perioada precedenta nu dispunem de informatii comparabile. Autorii care ii mentioneaza pe celti nu ne sunt de ajutor, iar informatiile arheologice si cele lingvistice - de exemplu numele de locuri si de ape - nu corespund, asa cum se intampla in cazul celei de-a doua epoci a fierului. Avansand in timp, putem observa doar ca trecerea de la prima civilizatie a fierului la cea Latène se face in mod pasnic in zonele cele mai occidentale, adica estul Hexagonului si mai ales in Champagne. Ca urmare, oamenii care traiau acolo inaintea celei de-a doua epoci a fierului pot fi considerati celti. Pe ansamblu, pentru prima epoca a fierului si in special pentru locul care i-a dat numele - Hallstatt (in Austria, Salzkammergut) - situatia insa nu corespunde. Hallstatt era un centru siderurgic alpin situat pe unul din drumurile ambrei si beneficia, dupa cum o indica si numele, de zacaminte de sare foarte importante. La Hallstatt si in imprejurimi abundenta minereului si a apei, existenta padurilor pentru obtinerea carbunelui de lemn ofereau toate conditiile pentru producerea unui fier de calitate. Aici s-au sapat mai mult de o mie de morminte si s-au descoperit multe sabii lungi de fier cu un model asemanator sabiilor de bronz, care erau si ele prezente la Hallstatt. Situl a permis delimitarea pentru ansamblul mobilierului de fier a doua perioade: Hallstatt I sau timpuriu (pana la 650) si Hallstatt II sau tarziu (cu aproximatie de la 650 la 450). Se pare insa ca ele nu fac parte din lumea celtica, ci dintr-o zona dominata de iliri, popor de limba indo-europeana, din care mai exista astazi unele urme in Albania. Insusi numele care desemneaza fierul in limba celtica, isar, si care a fost imprumutat apoi si de germani, provine dintr-un cuvant iliric, isarno (ne gandim si la hidronimele "Isar' in Bavaria si "Isere' in Franta). Oricum, celtilor li se atribuie doar expansiunea occidentala a civilizatiei hallstattiene, mai putin extinderea sa spre rasarit, care este la randul sau considerabila.

Acest lucru se bazeaza pe faptul ca orizonturile culturale ale "Hallsttatului' tarziu si "La Tène' pot fi surprinse doar intr-o perioada relativ tarzie. Unii eruditi considera ca celtizarea Galiei a avut loc nu doar partial, ci si foarte tarziu, incepand din sec. al VI-lea, si doar in regiunile rasaritene. Exista insa o incompatibilitate cu informatiile obtinute pe cale lingvistica. Forma cea mai arhaica a limbii celtice care a supravietuit in Irlanda si in Scotia - numita aici Goidels - apare foarte timpuriu in Insulele Britanice si in Peninsula Iberica, in timp ce in aria continentala a civilizatiei Latène celtii vorbesc limba mai evoluata a bretonilor. Fenomenul presupune trecerea populatiei de limba celtica de-a lungul Hexagonului catre Peninsula Iberica si Insulele Britanice inainte de sosirea celtilor care reprezentau culturile Hallstatt si La Tène. Textele grecesti de la mijlocul mileniului vorbesc de altfel despre existenta in Peninsula Iberica a "celtiberilor' ca despre un lucru cunoscut din vechime; emigrand in peninsula, celtii s-au stabilit in partea rasariteana si chiar si in cea sudica, amestecandu-se cu iberii. Or, nu numai ca civilizatia Hallstatt este putin mai tarzie, dar, cu exceptia Cataloniei, nici nu a atins peninsula.

Ca urmare, primii celti au ajuns in Europa occidentala si mai ales in Hexagon inca din sec. al IX-lea sau al VIII-lea, inainte de inceputul dezvoltarii culturii Hallstatt. Aria de cuprindere a primei epoci a fierului nu corespunde insa neaparat cu limitele celtizarii Hexagonului. Daca primii celti sau "proto-celti' de la care se mai pastreaza unele urme lingvistice nu sunt "hallstattieni', este intarita teza conform careia limba celtica a fost adusa fie de oamenii mormintelor tumulare din epoca bronzului, fie de purtatorii civilizatiei "campurilor de urne'. In concluzie, civilizatia Hallstatt pare sa fi fost initial intr-o mare masura straina celtilor.

Se pune aici nu numai prcblema originii populatiilor din partea estica a Hexagonului in perioada Hallstatt, ci si cea a paturii aristocratice de la inceputul primei epoci a fierului. Primele capetenii din teritoriul hallstattian al lumii celtice - cel pe care Albert Grenier il compara cu "un fel de regat al Austrasiei preistorice' - au fost probabil, cel putin in parte, alogeni. Este posibil ca "cimerienii', oamenii de limba indo-europeana veniti din Caucaz, sa fi influentat profund chiar si situl de la Hallstatt, si probabil chiar si regiunile aflate mai la vest. In izvoare se spune despre celti ca erau oameni inalti, ceea ce nu se potriveste insa cu locuitorii Hexagonului si s-a sustinut ca urmare ca anticii i-ar fi confundat pe celti cu germanii. Arheologia a confirmat textele antice: scheletele capeteniilor depuse in tumulii hallstattieni depasesc 1,80 m. Venceslas Kruta constata prudent ca deocamdata "nu exista nici o dovada indiscutabila a apartenentei etnice a celor care sunt numiti «printii» primei epoci a fierului'.

Se pare, deci, ca dupa mai multe generatii, "substratul' pre-celtic si celtic al populatiei Hexagonului a format un ansamblu din ce in ce mai omogen, celtizand o aristocratie intarita probabil si de unele elemente alogene mai mult sau mai putin importance. Celtii care apar in obiectivul istoriei in a doua epoca a fierului nu au fost niciodata o rasa, dar au devenit totusi un popor cu o singura limba si cu o singura civilizatie.

Care este insa teritoriul pe care sunt raspanditi "hallstattienii', considerati predecesorii imediati ai celtilor din La Tène? In epoca Hallstatt, spre deosebire de spadele de bronz, cele de fier nu se gasesc nici in Insulele Britanice, nici in zona aquitana, nici intre Sena inferioara si linia care uneste Meuse si cursul superior al raurilor Aisne si Marna. Ele nu apar nici in Armoricum, unde nu s-a impus nici civilizatia La Tène, dar sunt in schimb frecvente la N si la S de Dunarea superioara, pe valea Neckarului si mai ales a Mainului, in Alsacia, in Champagne si in numar mare in Franche-Comté si Bourgogne, cu o prelungire prin Berry catre Poitou. Spre deosebire de sabiile de bronz pe care avem toate motivele sa le consideram marturiile unei expansiuni mai vechi, cele de fier raman relativ rare in campia Saone-Ron, existand in schimb cateva in Auvergne si Roussillon.

Perioada Hallstattului tarziu este caracterizata de producerea pumnalelor de fier, un fel de sabii scurte care erau probabil deja adaptate pentru a fi folosite de grupuri de soldati mai compacte si mai numeroase. Informatiile arheologice sunt deosebit de clare, pumnalele se intalnesc in sudul Dunarii, aria lor de raspandire depasind cu putin cursul Lechului. Se regasesc masiv si in regiunea izvoarelor Dunarii, la N de lacul Konstanz si in actualul Würtemberg, pe cursul superior al Neckarului. Alte regiuni privilegiate sunt partea de N a Elvetiei, Franche-Comté, Bourgogne, si - cu o densitate depasita doar in Würtemberg - Champagne, pe cursul mijlociu si superior al Marnei. Mentionam de asemenea aparitiile grupate din Alsacia de N si cateva puncte in trecatorile alpine si in Italia de nord.

Nu exista nici o indoiala: teritoriul coincide cu cel ocupat de celti in perioada La Tène, iar noi suntem in posesia unui autentic element celtic. De aceea, este foarte interesant faptul ca in perioada din jurul anilor 500 i.Hr. si probabil si putin mai tarziu, pumnalele Hallstattului tarziu sunt puternic reprezentate in Languedoc, cu prelungiri in Catalonia si Baleare, ca si in bazinul aquitan. Totul corespunde unei expansiuni celtice in Gasconia - ajunsa pana in Pirinei - despre care avem si alte dovezi.

Herodot scria catre 450 i.Hr.: "Istrul (Dunarea) isi are izvorul in tara celtilor'; apoi adauga: "Celtii sunt vecinii kynesienilor, care sunt in apus ultimul popor din Europa'. Citata adesea, informatia despre "Celtia' de la N de liguri pare sa fie doar o compilare tardiva a lui Stefan din Bizant, ea fiind doar atribuita lui Hecateu din Milet (I500 i.Hr.). Astfel, fragmentul din Herodot ar rarnane prima consemnare sigura a celtilor, el confirmand si datele rezultate din descoperirile arheologice. Pe de alta parte, numele de "kynesieni' ar trebui sa se bucure de mai multa atentie pentru ca apartine probabil unui popor stabilit in Hexagon, la vest de celti, un popor care a disparut apoi intr-o Galie celtizata.

Cele mai importante situri descoperite si cercetate pentru perioada Hallstattului tarziu se afla in Würtembergul actual, in N Elvetiei, in muntii Jura (Camp-de-Chateau, langa Salins) in Bourgogne (Vix langa Chatillon-sur-Seine), pe platoul Langres si in Champagne. La Hochdorf, in apropiere de Stuttgart, s-a descoperit de curand mormantul unui "print' care masura 1,89 m in inaltime si avea cam 40 de ani la nivelul anilor 550 i.Hr. Printre piesele foarte bogate din camera mortuara se gaseau si fragmente de stofa de matase brodata sau cu desene. Pe calea relatiilor comerciale se puteau procura pentru privilegiati diferite obiecte de lux, care veneau dintr-un Orient legat prin intermediul drumului matasii mai departe cu Extremul Orient. Piesele ajungeau pana aici fie pe calea Dunarii, fie prin Mediterana occidentala.

Se cunosc tezaurele surprinzatoare pe care le-au scos la iveala sapaturile facute in imprejurimile Vixului si la Heuneburg, `n apropiere de Sigmaringen. Caracterul primei mari civilizatii celtice nu poate fi inteles decat in contextul relatiilor sale cu lumea mediteraneana si orientala, lumi care mai tarziu au exercitat asupra celtilor o atat de mare atractie. Subliniem mai intai ca centrul lumii celtice nu corespunde nici cu Hexagonul si nici cu viitoarea Galie, ci se afla pe cele doua maluri ale Rinului superior pi mijlociu, in Franta de est, in Germania de nord si in Elvetia, fapt atat de bine exprimat de Gustave Dupont-Ferrier in doua formure surprinzatoare: "Nu toti galii erau in Galia' si "In acelasi timp, in Galia nu erau doar gali'.

Aportul mediteranean. Marsilia si celtii

Baza contactelor maritime ale Orientului cu "Extremul Occident' nu s-a schimbat la inceputul primului mileniu i.Hr. si era in continuare constituita din cositorul provenit din Insulele Britanice, aurul si minereul de cupru din Peninsula Iberica. Orientul avea o nevoie crescanda de aceste materii prime care, platite in moneda forte, asigurau un castig considerabil celui ce indraznea sa se incumete in lunga calatorie spre "Coloanele lui Hercule'.

Principalii parteneri de comert sunt relativ bine cunoscuti. La vest este "regatul' tarshishi-lor, dupa cum il numeau textele biblice, sau Tartessos `n limba greaca, semnificatia cuvantului fiind interpretata cu ajutorul asirobabilonienei ca "tara turnatoriilor'. Aparut catre anul 1000 i.Hr. pe malurile Guadalquivirului (la romani Baetis), regatul controla nu numai vanzarea propriilor bogatii metalifere negustorilor veniti din rasarit, ci si transbordarea marfurilor venite dinspre partile Atlanticului de N (cositorul britanic), si de S (fildes, maimute, pauni din Africa). In rasarit, cateva orase de pe coasta orientala a Mediteranei - Tyr, Byblos si Sidon - dominau calatoriile indepartate: textele biblice si cele grecesti lauda bogatia lor in metale pretioase.

Daca regatul Tartessos avea monopolul vanzarii bogatiilor din tarile legendare ale "Atlantidei' dincolo de Coloanele lui Hercule, negustorii navigatori de pe tarmul siro-palestinian au cvasi-monopolul cumpararii si revanzarii in Orient. Grecii ii numeau "fenicieni' din cauza purpurei (phoinix, in greaca) produse de ei, o specialitate foarte cautata. S-a putut reconstitui sensul giratoriu al navigatorilor fenicieni catre V: treceau prin Cipru, Creta, Sicilia, Sardinia si Baleare, atingeau coasta spaniola de-a lungul careia navigau pana la Tartessos, unde in cele din urma au si creat un emporion la Gades (gadir inseamna incinta in semita), pe o insula in apropierea coastei, Cadixul de astazi. La intoarcere, vanturile si curentii marini ii obligau sa urmeze coasta africana. Pentru acest lung periplu, fenicienii au creat in mod natural statii intermediare, unele devenind centre de schimb sau orase importante, cum a fost asa-numitul "Oras nou' (Qart hadasht, Cartagina; Nea-Polis `n greceste, azi Napoli), fondat in 814 i.Hr. - data traditionala - pe coasta africana aproape de Tunisul actual. Cand cetatea mama, Tyr, s-a aflat in dificultate, colonia a preluat dominatia feniciana in Mediterana occidentala.

Fenicienii par sa nu fi manifestat un interes deosebit fata de zonele intermediare si mai ales fata de cele de pe tarmul nordic al Mediteranei. In secolele de inflorire a cetatii-mama singurul lucru important era profitul obtinut pe piata orientala. Aceasta este perioada cand regele Solomon (971-932) s-a inteles cu regele Tyrului ca una dintre corabiile sale sa insoteasca la fiecare trei ani flota trimisa de Tyr catre apus. In schimb, Cartagina trebuia sa se ocupe cu atat mai mult de alti riverani, etruscii si grecii, deveniti din sec. al VIII-lea i.Hr. adversari redutabili. Tocmai aceasta rivalitate dintre cele trei talasocratii a provocat si primele contacte durabile ale marilor civilizatii cu locuitorii Hexagonului. Din punct de vedere politic, contactul a avut o influenta aparte asupra destinului celtilor. Reamintim de asemenea rolul avut de aceste rivalitati si din punct de vedere cultural: fenicienii au inventat prima scriere ce avea la baza un alfabet, grecii au adaptat-o, iar etruscii au creat un alt alfabet pe baza celui grec. Cu unele modificari, cel din urma este scrierea latina utilizata de noi si in ziua de astazi. Intre meritele marinarilor negustori si pirati, nu se numara doar asigurarea comunicatiei si colportarea informatiilor, ei sunt si creatori; s-a spus ca operele unui Hesiod si poemele homerice nu se puteau naste decat in mijlocul unui popor de marinari si de negustori.

Venind fara indoiala din Asia Mica, etruscii au ajuns in Italia cel mai tarziu in sec. al VIII-lea. Numiti thyrsenoi sau thyrrhenoi de catre greci, tursui de italicii din Umbria, tusci sau etrusci de romani, ei au lasat numele lor Toscanei - fosta de altfel si centru al puterii lor - si Marii Tireniene, controlata de ei vreme indelungata. Specializati deja in siderurgie de cand au plecat din Asia Mica, au ales fara indoiala in mod constient sa se stabileasca intr-o regiune bogata in metale. Stapanind insulele Elba (de unde minereul de fier era prelucrat la Populonia, oras etrusc de pe coasta italica), Sardinia si Corsica si controland unele centre pana in Peninsula Iberica, etruscii au aparut pe malurile Hexagonului inca din sec. al VII-lea, inaintea grecilor. Rivalitatea cu grecii a dus la conflicte deschise, etruscii fiind determinati sa incheie unele aliante cu fenicienii, mai ales cu cei din Cartagina.

In acest context se poate plasa un eveniment crucial pentru istoria Occidentului, fondarea de catre colonistii veniti din Asia Mica, din orasul ionic Phoceea, a orasului Massalia, sau Massilia, viitoarea Marsilia. Anul 620 i.Hr. ca an al intemeierii este confirmat de arheologie. Sapaturile facute in cartierul Vieux-Port exclud o data mai tarzie, cum ar fi cea de 545 i.Hr. propusa tot de autorii antici - data ce s-ar potrivi cu fuga phoceenilor din Asia Mica in fata dominatiei persane - moment ce corespunde probabil celui de-al doilea val de imigratie.

De-a lungul secolelor relatiile dintre cetatea-mama si colonie au ramas stranse: chiar si in 130 i.Hr. massaliotii au intervenit pe langa romani in favoarea Phoceei. Perioada din jurul anului 600 i.Hr. trebuie sa fi fost prospera pentru colonia phoceeana care a inceput sa-si intemeieze o serie de centre de schimb in Golful Lyon si in delta Ronului: Nisa (dedicata zeitei victoriei, Nike), Antibes (Antipolis, orasul "din fata' Nisei), Agde (Agathe, orasul "bun'), Arles (Theline) si mai tarziu o baza comerciala langa Saint-Blaise.

Un alt oras phoceean important, din Catalonia, pare sa fi fost o creatie directa a cetatii-mame, Ampurias (Emporion). Daca ne gandim la faptul ca phoceenii nu au fost singuri, ei fiind precedati - dupa cum indica si o veche traditie confirmata de arheologie - de grecii din Rhodos, se poate intelege ca etruscii au fost inlaturati. Golful Lyonului a devenit atunci un "lac phoceean' (H. Gallet de Santerre).

Acest lucru nu inseamna insa ca nu au existat conflicte. Avem in vedere marile pierderi suferite de greci in 540 sau 539 i.Hr. in batalia navala de la Alalia (Aleria in Corsica) in fata unei coalitii formate din etrusci si cartaginezi. In ciuda luptelor frecvente cu locuitorii insulei, care par sa fi fost de limba iberica, colonia greceasca de la Alalia nu a supravietuit mai putin. Sapaturile au aratat bogatia, ba chiar opulenta colonistilor phoceeni.

Pana la urma, grecii au obtinut controlul maritim in partea de N a Mediteranei, iar pe cea sudica au lasat-o cartaginezilor, intelegandu-se cu ei in Sicilia unde fenicienii detineau baze esentiale pentru propria navigatie.

Din cauza presiunii maritime a grecilor, etruscii au facut o schimbare politica importanta: din sec. al VI-lea s-au orientat spre expansiunea terestra. Au cucerit celalalt versant al Apeninilor si au intemeiat acolo confederatii de orase dupa modelul celei din Toscana. Una dintre ele, numarand tot 12 orase, avea drept centru Felsina cucerita in 535 i.Hr., Bologna de mai tarziu. Etruscii au ajuns astfel sa controleze o mare parte din Italia de N pana la trecatorile alpine, pe unde au intrat, cu mult folos, in legatura cu lumea celtica.

De acum inainte exista trei zone de contact intre celti si lumea mediteraneana: valea Ronului dominata din delta de Marsilia, trecatorile alpine controlate de etrusci si in cele din urma Alpii orientali unde, la Adriatica, se impun doua orase comerciale, Adria si Spina.

Influenta etrusca in orasele de origine greceasca este mare. Vase si amfore din Grecia au putut fi transportate de etrusci, iar ceramica etrusca de comertul grecesc. In concluzie, nu este usoara determinarea cailor comerciale pe care au patruns piesele mediteraneene in Hexagon si la nord de Alpi. S-a dezvoltat astfel problematica impactului Marsiliei asupra Hexagonului si s-a conturat o indoiala asupra profunzimii actiunii civilizatoare a orasului phoceean. Aceasta indoiala, exprimata in 1913 de Joseph Déchelette, a fost formulata din nou de Albert Grenier: ostilitatea geloasa a ligurilor - vecini apropiati ai Marsiliei - ar fi stanjenit adesea patrunderea spre interiorul tarii. Mai spre nord, exact in momentul instalarii pe coasta din Provence si Languedoc, galii au trebuit sa isi apere cu indarjire monopolul transportului. Bazandu-se pe o informatie de la Herodot care nu se refera la activitatea Marsiliei, ci la modul in care ajungeau la Delos bunurile "hiperboreenilor' - celtii nordici - Grenier nu a crezut ca in Galia s-ar fi putut desfasura un comert controlat de negustorii straini. S-a pus asadar la indoiala si ceea ce spunea istoricul grec Diodor (mort catre 20 i.Hr.) despre drumul spre Mediterana al cositorului britanic: "Localnicii de langa promontoriul Belerion (Lands End) sunt foarte primitori de oaspeti si obiceiurile lor s-au imblanzit datorita legaturilor lor cu negustorii straini. Acestia scot la iveala cositorul, prelucrand cu dibacie pamantul in care ei descopera minereul. Solul este stancos, avand insa si straturi de pamant din care scot cositor si apoi il curata prin topire. Minereul, prefacut in bucati mici de forma unor zaruri, este transponat pe o insula din fata Britaniei, denumita Ictis (Wight). In timpul refluxului apa din spatiul dintre insula si continent seaca si, in chipul acesta, bastinasii transporta cositorul in cantitati mari cu ajutorul carutelor. () Negustorii isi cumpara de aici cositorul si il duc in Galia, unde cu ajutorul cailor il transporta pe uscat pana la gurile Ronului; transportul tine cam 30 de zile.'' Mai departe, Diodor spune si ca: "pe pamanturile celtilor negustorii transporta cositorul pe spatele cailor, pana la Marsilia si Narbonna'. Informatia atat de importanta pentru istoria economica a Galiei se raporteaza la o situatie de la sfarsitul sec. al II-lea si din sec. I, cand romanii creasera deja, in sudul Galiei, o provincie cu capitala la Narbonna. In ce masura, insa, comertul pomenit de Diodor a existat si de-a lungul sec. anterioare? Oare informatiile oferite de Diodor nu dau o explicatie si descoperirii surprinzatoare facute in 1952, in apropiere de Chatillon-sur-Seine, la Vix, in mormantul unei "printese' moarte la varsta de 33-35 de ani? Aici s-a descoperit un crater grecesc de 1,65 m inaltime si 209 kg, transportat initial in fragmente detasabile - ordinea de asamblare a componentelor este remarcata prin litere grecesti. Mormantul, craterul si "resedinta princiara' fortificata de pe muntele Lassois ne ofera o dovada clara a intensitatii legaturii "hallstattienilor' cu lumea greaca in preajma anului 525 i.Hr. Asezarea domina una dintre caile comerciale ce permiteau trecerea din bazinul Senei - de unde fluviul nu mai putea fi navigabil - catre campia Ronului.

Cercetarile ultimelor decenii au permis lamurirea acestei probleme. Din sec. al VI-lea i.Hr. civilizatia hallstattiana de pe cele doua maluri ale Rinului, din Bourgogne pana in zona Dunarii, este inundata de piese pretioase in mare parte de origine greaca. Practic, in jurul anului 500 i.Hr. nu exista morminte bogate care sa nu cuprinda amfore destinate transportului si conservarii vinului, sau vase de baut pretioase. In unele cazuri s-au observat si urmele vinului depus pentru a fi consumat de cel disparut. Arheologia a confirmat astfel spusele autorilor antici care au subliniat inclinatia celtilor pentru vinul grecesc si le-au reprosat faptul ca nu il amestecau cu apa asa cum trebuia sa faca, in viziunea lor, orice om civilizat. Bineinteles, bautura straina nu era la indemana oricui si, cel putin la inceput, era rezervata aristocratiei care nu se multumea cu propria bautura pe baza de orz, un fel de predecesoare a berii. Importanta acordata vinului in morminte ofera imaginea clara a mentalitatilor si ideilor religioase ale unei societati aristocratice asemanatoare cu cea descrisa de Homer. Nu uitam faptul ca poemele homerice dateaza din sec. al VIII-lea, ele reflectand o realitate ce corespunde sec. al X-lea si al IX-lea, modelul cultural al societatii din prima epoca a fierului (sec. al VIII-lea- al VI-lea). Principala idee este cea a festinului, suprema recompensa, in Viata de Dincolo, a razboinicului viteaz. Viata de dupa moarte a razboinicilor germani in Walhalla - unde exista o continua alternanta a placerilor cu lupta si ospetele - nu este decat un ecou tarziu si indepartat al unei civilizatii pagane si aristocratice, ajunsa in nord mult mai tarziu decat la celti, acestia din urma formand un ecran intre Europa nordica si Mediterana.

Vase grecesti de valoare au fost descoperite intr-un sit celtic fortificat din sec. al V-lea i.Hr., pe locul actualului oras Würzburg in Franconia, dar si in Elvetia in apropierea Bernei, in Würtembergul de astazi, ca si in Bourgogne. Ansamblul cel mai deosebit a fost descoperit in apropierea Sigmaringenului, intr-o fortificatie folosita catre 500 i.Hr., la Heuneburg, si in mormintele aristocratice din jur. Chihlimbarul, ceramica atica neagra, ceramica greaca rosie cu figuri albe, cateodata imitata si de autohtoni, cochiliile mediteraneene, amforele cu vin greco-provensal si un crater atic sunt tot atatea dovezi ale relatiilor comerciale dezvoltate inainte de anul 500, in secolul ce a urmat dupa intemeierea Marsiliei. O harta a descoperirilor de amfore greco-provensale ilustreaza foarte bine calea de acces a acestora si a vinului pe care il contineau: valea Ronului si a raului Saône, zona lacurilor din N-V Elvetiei, regiuni hallstattiene privilegiate unde se gaseste de altfel si situl La Tène, asezarea eponima a perioadei urmatoare, un punct la intretaiere de drumuri. Alte descoperiri demonstreaza existenta unui comert cu Italia de nord, regiune controlata de etrusci. Drumul traversa pasurile alpine si cobora in valea Rinului pana la Moselle, Sena si Mama superioara. Pentru acest comert deja foarte bine dezvoltat nu exista itinerarii exclusive, dar totul demonstreaza importanta Marsiliei. Grecii nu cautau metale, ci doreau in primul rand o piata de desfacere pentru vin, fapt ce presupunea si contactele de rigoare. De asemenea, faptul ca prin intermediul Marsiliei in Languedoc a avut loc o elenizare in mare parte reusita este astazi ceva deja stabilit.

Singura perioada tulbure traversata de Marsilia, de criza a activitatilor ei comerciale si civilizatoare, este in sec. al IV-lea i.Hr. Cetatea phoceeana a jucat apoi din nou un rol determinant, chiar si pe plan politic, si a contribuit la includerea Galiei in lumea mediteraneana, o lume pe cale de a deveni romana. Din ce in ce mai numeroase, monedele massaliote apar alaturi de cele grecesti de alta provenienta si se intalnesc de-a lungul Elvetiei, pe caile comerciale despre care am vorbit, dar ajung si pana in Insulele Britanice. Pègue, mic sat din Haute-Provence, la E de Montélimar - un sit ce apartine civilizatiei alpine a "campurilor de urne', inrudita indeaproape cu cea din Savoia, din Elvetia de S si din partea N a Italiei - a oferit imaginea unei asezari care de la sfarsitul sec. al VI-lea si din nou in sec. al IV-lea a suferit o influenta greceasca. Importurile au inceput catre 525, in acelasi timp cu cele de la Vix. Ansamblul fortificat de la Pègue a fost distrus pe la 400 i.Hr., data ce corespunde cu patrunderea violenta a celtilor civilizatiei La Tène in regiune, patrundere anterioara celei din Italia. Urmeaza o alta perioada a legaturilor dintre celti si Mediterana.

Inainte de a vorbi despre ea, subliniem cateva concluzii deduse din cercetarile recente asupra perioadei hallstattiene. In regiunile orientale nu putem vorbi de o exclusivitate celtica, dar intr-o anumita masura o regasim in regiunea fortificatiilor impresionante aflate pe cele doua maluri ale Rinului superior. In sprijinul concluziei aducem ca dovada si un detaliu amuzant. La Heuneburg s-au descoperit cele mai vechi urme de pasari de curte din Occident. Utilitatea lor trebuie sa-i fi impresionat pe contemporani, ei fiind cei care ne-au oferit primele reprezentari artistice ale cocosului. Or, pasarea a fost considerata caracteristica pentru celtii stabiliti din sec. al IV-lea i.Hr. in Italia de N. Romanii i-au numit Galli, iar cocosul este gallus, adica animalul "galic'.

O alta concluzie priveste natura si originea contactelor dintre prima civilizatie celtica si lumea antica. Natura contactelor, atat de importante la o data atat de timpurie, nu constituie doar o deosebire dintre celti si germani, cei din urma asteptand in multe domenii inca o jumatate de mileniu, ci ii deosebeste si de romani. Aculturatia celtilor a inceput prin greci. Fortificatiile de la Heuneburg demonstreaza dezvoltarea procedeului de a amesteca lemnul, pamantul si pietrele pentru a realiza un zid gros, predecesorul faimosului murus gallicus descris de Cezar. Acolo exista insa si o portiune considerabila construita intr-un stil grecesc, din caramizi de argila pe o baza de piatra de calcar, taiata intr-un mod asemanator cu cea din zidurile construite de greci la Saint-Pierre-les-Martigues, pe lacul Berre, la V de Marsilia. Cu bastioanele sale rectangulare, necunoscute de altfel la N de Alpi, zidul dovedeste existenta unor ingineri si arhitecti greci, sau a elevilor lor barbari, toti in slujba aceluiasi print. Modelul acropolei grecesti a produs aici prima forma a aglomeratiilor fortificate, relativ dezvoltate, caracteristice lumii celtice in sec. al II-lea si I i.Hr. si numite mai tarziu oppidum.

Oricum - in ciuda aspectului "barbar' subliniat de afirmatiile exigente ale autorilor greci si romani - reprezinta prima forma in care orasul, sau prefigurarea sa, a ajuns in Europa, la N de Alpi. La Heuneburg si in alte locuri, caracterul "urban' este demonstrat inca din sec. al VI-lea de prezenta "cartierelor de mestesugari' unde se prelucrau in special metale. Numarul mare de locuitori presupunea probabil impartirea muncilor si, de asemenea, aprovizionarea cu vite si cu cereale de catre populatia invecinata.

Resimtita atat de putemic la nivelul pieselor, al tehnicilor militare si al ideilor despre Lumea de Dincolo, avem tot dreptul sa presupunem existenta influentei grecesti si in modul de organizare a afacerilor si in formele de comert, cu siguranta mai putin "tribale' decat le-am crezut. Drepturile de trecere cerute la granitele asa-numitelor civitates galice dinainte de cucerirea romana ne fac sa credem ca modul de participare a regiunilor situate pe marile cai comerciale era in asa fel organizat incat sa se evite descarcarea marfurilor si schimbarea vanzatorilor la fiecare frontiera.

La mijlocul ultimului mileniu i.Hr., lumea celtica era mai putin primitiva decat ne-am fi inchipuit. Apropierea sa de spatiul grecesc se exprima de-a lungul secolelor urmatoare prin intermediul monedelor celtice, batute incepand din sec. al III-lea dupa modele elenistice din Macedonia si prin folosirea alfabetului grecesc. Obiceiul este confirmat si de Cezar cand povesteste despre plecarea catre apus a helvetilor, o deplasare pe care a fost nevoit sa o opreasca. De la Strabon aflam ceva asemanator: Marsilia "era o mare scoala pentru barbari. Aici, galii deveneau prieteni ai grecilor, si nu-si mai scriau contractele de afaceri decat in greaca'. Bineinteles, meritul aculturatiei nu revine in exclusivitate cetatii phoceene. Au existat si alte cai. Orasul in care inainte de cucerirea romana se vorbea in mod natural in greaca, latina si galica a fost insa o placa turnanta intre civilizatia antica si populatiile stabilite catre N, asa cum mai tarziu a fost intreaga Galie romana. Iustin, din care avem un rezumat la Trogus Pompeius, spune despre celti ca au preluat de la masalioti placerea unei vieti mai rafinate. Cel putin partial si la nivelul elitelor, celtii au fost mai intai elenizati inainte de a fi romanizati; de aceea, pe plan cultural, ei nu au fost niciodata tributari in exclusivitate romanilor. Romanizarea lor rapida a surprins adesea, dar s-a uitat faptul ca romanii insisi au fost elenizati, ca au inceput sa produca vin dupa modelul grecesc si ca, de fapt, Galia romana nu este decat o fuziune intre romanii elenizati si celtii partial elenizati. Concluzia se aplica in special pentru regiunile din apropierea Mediteranei, unde clima, colonizarea mai accentuata si influenta seculara a oraselor grecesti au usurat realizarea unei simbioze galo-romane. Hexagonul a intrat in istoria lumii civilizate cu mult inaintea cuceririi romane.

Expansiunea celtilor

Trecerea de la prima la cea de-a doua varsta a fierului, la inceputul sec. al V-lea, este marcata in jurul anilor 450 i.Hr. de cateva schimbari semnificative. Marile morminte "princiare' devin mai rare, iar din Hallstattul tarziu incep sa apara necropole plane, uniforme si relativ sarace, cum este cea de la Jogasses, in apropiere de Épernay, exemplu tip pentru a doua epoca a fierului, La Tène. Perioada este la randul sau subdivizata in 3 faze: La Tène I, II, III, datate intre 450-250, 250-120 si 120-50 i.Hr. In regiunile din Champagne care alaturi de cele strabatute de Rin si Saar se afirma din ce in ce mai tare ca centru al lumii celtice, regasim armamentul stereorip al razboinicilor. Cei cu rang de razboinici sunt acum mai numerosi (doar in depanamentul Marnei exista 200 de morminte caracteristice), iar armamentul lor consta dintr-o sabie de fier, care acum nu mai este rezervata aristocratiei, una sau doua lancii, un cutit si un scut de lemn din care se mai pastreaza doar manerul.

Incepand cu 400 i.Hr. apare un nou tip de inhumatie caracteristic unei clase conducatoare probabil reinnoite: este vorba de "mormintele de conducatori razboinici' sau "mormintele cu car de lupta'. Numai in Champagne s-au descoperit 140. Carele nu au `nsa 4 roti cum erau cele care apareau cateodata in perioada hallstattiana in mormintele masculine si feminine de rang superior, ci este vorba de care de lupta cu 2 roti la care se putea atasa un atelaj. Spre deosebire de mormintele scitice, aici nu au fost depusi niciodata caii. Din inventar fac parte si coifurile capeteniilor. Avem in fata o "civilizatie a razboiului', despre care stim ca a purtat multe lupte cu adversari din zone indepartate, din Insulele Britanice - unde obiceiul carului de lupta, abandonat pe continent inca din La Tène II, se mentine pana in timpul lui Cezar - in Europa centrala si rasariteana, din Silezia pana in campiile maghiare si mai ales in Italia. Cum s-a putut naste civilizatia "marniana' a primei perioade a epocii La Tène? Cum se explica seismul politic si militar al sec. al V-lea si al IV-lea?

Armamentul de fier ramane important atat din perspectiva calitatii, cat si din cea a cantitatii. Un mormant datat catre 460 i.Hr. descoperit la Luxemburg ne ofera primul exemplar cunoscut de sabie lunga de fier, cu doua taisuri, arma de taiat caracteristica celtilor din a doua epoca a fierului. In sec. al V-lea prezenta sa se limiteaza la nivelul unei elite "hallsttatiene' restranse, iar generalizarea sa reprezinta rezultatul unor schimbari "industriale', sociale si demografice. Viteji si cu un armament superior, celtii erau razboinici cautati de puterile mediteraneene. Mercenarii celti apar in textele de la inceputul sec. al IV-lea, iar dupa moartea lui Alexandru cel Mare mercenariatul a capatat o amploare atat de mare incat s-a putut vorbi de "o hemoragie continua a lumii celtice' (V. Kruta). Celtii si-au exercitat calitatile lor razboinice in Grecia, Africa, dar si in Italia in slujba etruscilor si a factiunilor lor.

Spre deosebire de secolul anterior, in sec. al V-lea predomina exporturile etrusce spre rasarit si apus prin pasurile alpine, putandu-se observa relatiile privilegiate care existau intre celti si etrusci. Atunci cand in Italia au aparut primele armate ale unei adevarate invazii, celtii cunosteau locurile si se miscau cu rapiditate, fapt ce poate fi explicat doar de existenta printre cotropitori a unor vechi mercenari si prin prezenta la fata locului a unor complici. Intr-un cuvant, barbarii, asa cum se va intampla mai tarziu si in cazul germanilor, pot fie sa apere, in schimbul unor plati, aceasta lume civilizata si bogata, fie sa o cucereasca.

Alaturi de fortele care i-au atras catre lumea mediteraneana din ale carei delicii gustasera de la distanta, din adapostul fortaretelor hallstatriene, au existat probabil si forte care i-au impins. Una dintre ele ar fi schimbarea climaterica; intre anii 600 si 400 a avut loc o racire brusca a temperaturii medii cu 2°. Gheturile scandinave au coborat cu in jur de 200 de metri, in timp ce teritoriile ocupate de stejari si de aluni s-au restrans catre sud. La randul sau s-a diminuat si zona agricola care a coborat de la 68° la 60° latitudine nordica, Amintirea racirii vremii este pastrata in Edda nordica, iar informatiile pe care le ofera Pytheas din Marsilia (a doua jumatate a sec. al III-lea i.Hr.) despre gheturile de pe marea din nord coincid cu noua situatie climaterica. Tot atunci isi incep migratia si germanii, nemiscati din tinuturile lor din timpuri imemoriale. Desi nu ating inca zona ocupata de celti - acestia fiindu-le pentru moment superiori din punct de vedere militar - actiunea lor se integreaza intr-o reactie de ansamblu, avantajele climei mediteraneene devenind cu atat mai pretuite cu cat deteriorarea conditiilor de viata din Europa nordica era mai putemica.

In stadiul actual al cunostintelor noastre mai exista inca o problema complicata de rezolvat: posibilitatea venirii unor impulsuri din rasaritul Europei - deplasarea popoarelor celtice integrandu-se in cadrul unei reactii in lant - sau, pur si simplu, ridicarea unei noi elite cu inclinatie catre o viata razboinica si nomada care a antrenat cu ea surplusul populatiei in crestere demografica. Ramanem insa pe taramul presupunerilor.

S-a vorbit despre sciti. In sec. al VI-lea, miscarile lor se pot distinge pe de o parte pana in Brandenburg si pana in regiunea Hallstatt pe de alta parte. In Belgia de astazi a fost descoperit un mormant care aminteste de obiceiul - intalnit incepand din aceasta epoca si in lumea celtica - conform caruia sotiile sau concubinele insoteau capeteniile si in mormant. Mai exista si o alta dovada a faptului ca elemente din civilizatia scitilor au fost transmise in Occident de catre celti: pantalonul. Necunoscut popoarelor mediteraneene, el a fost mai intai imbracamintea cavalerului celtic si abia apoi a celui medieval si modem. Varfuri de sageata scitice au fost gasite pe Dunarea superioara, in Bourgogne, pe cursul superior al Senei, pana la confluenta Loarei cu Allier. Imitatii? Semne ale prezentei scitilor? Pentru moment problema nu poate fi rezolvata. Acumularea indiciilor ne pune totusi pe ganduri, mai ales daca luam in consideratie si arta "derutanta si fascinanta' a celtilor din La Tène, arta ale carei radacini orientale nu au fost niciodata negate, mai ales ca stilul sau se opune cu totul artei grecesti si romane.

Despre cateva centre fortificate de la sfarsitul Hallstattului stim ca au fost distruse catre 500 i.Hr. Sa fie oare vorba de tulburari survenite ca urmare a luptelor interne sau a cuceririlor venite din afara? In Champagne mai multe schimbari par abrupte, dar in sapaturi nimic nu indica distrugeri importante. Tot atunci incepe si miscarea de cucerire catre sud, miscare initiata dupa al doilea val de cuceriri celtice din Galia. Incepand cu 480 si in cursul sec. al V-lea, celtii din prima faza La Tène au supus S-E Hexagonului, teritoriul dintre Ron si Alpi ocupat in mod preponderent de liguri.

Comertul continental al Marsiliei a intampinat atunci o serie de dificultati. Dupa traditie, capeteniile celtice au aparut amenintatoare in fata orasului phoceean. In regiune s-a format apoi o civilizatie celto-ligurica pentru care oppidum-ul fortificat de la Entremont, in apropiere de Aix-en-Provence, este pentru sec. al II-lea si I i.Hr. una din principalele marturii.

Navalirea celtica in Italia incepe cel mai tarziu o data cu sec. al IV-lea i.Hr. Conform unei vechi traditii, prima invazie s-a desfasurat la inceputul secolului si a dus la fondarea orasului Milano. Oricum, tot ce se poate spune este ca stapanirea etrusca s-a prabusit sub loviturile teribile ale celor pe care romanii ii numeau galli, "gali'. Asa cum cucerirea cetatii Felsina in 535 i.Hr. a fost simbolul instaurarii stapanirii etrusce, distrugerea sa in 350 si fondarea "cetatii boiilor', adica Bologna, este simbolul cuceririi galice. Daca o raportam la stabilirea in masa a celtilor in toata partea nordica a peninsulei, celebra jefuire a Romei din 385 (390 i.Hr. dupa cronologia traditionala) apare doar ca un simplu episod.

Amintita in manuale pe de o parte ca o fapta de vitejie a galilor si pe de alta ca un simplu incident al expansiunii romane, prima intalnire dintre romani si gali are o semnificatie dubla. In primul rand, celtii nu reprezentau un pericol trecator, ci unul de durata si foarte primejdios. In al doilea rand, ei au oferit Romei posibilitacea de a profita de slabiciunea etruscilor, iar in momentul in care galii si-au facut simtita prezenta in Italia, aceasta a profitat si a cucerit Veii. Astfel, galii au pregatit terenul pentru cucerirea romana.

Trebuie sa ne imaginam groaza pe care au raspandit-o cuceritorii gali. La sud de Bologna, la Marzabotto, s-au descoperit casele arse si templele distruse in 350 i.Hr., impreuna cu numeroase schelete si arme etrusce si celtice. Celtii au ravasit intreaga Italie pana `n Apulia. Atunci cand citim despre vechii gali ca pastrau capetele taiate ale adversarilor lor, iar uneori le punau prinse de centura, nu este vorba de simple povesti tesute de o lume civilizata despre niste popoare indepartate si aproape necunoscute. Ei au putut fi vazuti de aproape din sec. al IV-lea in Italia, iar in Asia Mica din sec. al III-lea, cu mult inainte de a se adapta obiceiurilor tarilor care ii primisera. Bineinteles, comportamentul lor nu trebuie judecat conform principiilor altei lumi, ci trebuie privit ca parte integranta a ritualurilor religioase, initiatice si magice. Tot din motive religioase ei continuau sa lupte goi, in ciuda armamentului superior din care faceau parte si primele zale cunoscute in Occident. Pastrarea "capetelor taiate' este confirmata din plin si de arheologie.

Dar de unde veneau? Mult timp cuceririle au fost atribuite "galilor din Galia'. Lucrul nu este adevarat, iar singura scuza a faptului ca ideea a fost mult timp acceptata este ca anticii au facut si ei aceeasi greseala. Inca din sec. I, ei considerau Galia ca fiind locul de origine al celtilor Teza a fost insa negata cu mult timp in urma de arheologia si lingvistica moderna. Poporul boii-lor se numara printre cuceritorii Italiei, numele lor se regaseste atat in Italia in cel de Bononia (Bologna), in Franta (Boulogne), cat si in Boemia (Boiohaemum). Ubicuitatea numelor popoarelor galice, raspandite `n intreaga lume celtica europeana, face dificila determinarea "originii' lor geografice. Lingonii, un alt popor mentionat in Italia, au dat numele lor orasului Langres, dar s-au stabilit foarte de timpuriu si in Spania sub numele de iungoni. Cat despre senoni, care erau deosebit de puternici pe malurile Adriaticei, o traditie romana spune ca ar fi venit din regiunea Sensului, careia i-au dat si numele. Nu trebuie sa cadem insa in cealalta extrema si sa subestimam aportul avut de popoarele care se stabilisera deja in Hexagon.

Nu insistam asupra altor cuceriri si fapte ale popoarelor celtice, asupra intalnirii lor cu Alexandru cel Mare si a raspunsului legendar pe care i l-au dat - singurul lucru de care se temeau era sa nu cada cerul peste ei. Nu mai insistam nici asupra aparitiei lor in Macedonia in 280 i.Hr., la Delphi in 279 i.Hr. si asupra stabilirii lor in 275 in Asia Mica in Galatia, zona care de altfel le-a si luat numele. Aproape intotdeauna este vorba de grupuri importante care participa activ - fie ca mercenari, fie in mod independent - in conflictele dintre puterile mediteraneene, la confruntarile dintre statele succesoare ale imperiului lui Alexandru.

Este de neinteles aceasta raspandire de forte, aceasta risipa ce apare imensa in ochii omului modem, indiciu al lipsei de coeziune, ca sa nu mai vorbim despre unitatea politica. Fenomenul nu este caracteristic doar celtilor, el a putut fi observat si la greci, regasindu-se mai tarziu si la germani. "Unitatea' lor era doar lingvistica si religioasa, cea din urma putand presupune chiar existenta unui centru cultural comun (pentru celti la Carnutes). Mai exista si o unitate de tehnici si de obiceiuri, care intalnite in acelasi timp de-a lungul a mii de kilometri poate indica o intensitate surprinzatoare a contactelor. In viata politica insa, ca si in razboi singurul lucru care conta era apartenenta la o civitas, indiferent ca era vorba de o cetate in sens mediteranean sau de o comunitate tribala. Roma, care a cuprins o multime de microcosmosuri in macrocosmosul unui stat veritabil, nu a fost la inceput decat un oras; ea a ramas mult timp puternica, iar cetatenii sai - cives - nu erau cetatenii unui imperiu, ci ai unui oras. Indiferent de originea lor, galica sau araba, senatorii erau membri in Senatus Urbis.

In sec. al IV-lea si al III-lea, puterea galilor din Italia, stapanirea lor amenintatoare de pe cele doua maluri ale Padului - primul teritoriu numit Gallia - a fost o provocare deosebita pentru lumea italica, si mai ales pentru romani. Infranti adesea, cei din urma si-au perfectionat modul de lupta, timp in care celtii l-au pastrat pe al lor. Fenomenul a reprezentat si principalul punct de cotitura. Revansa a fost fara mila.

Decadere si prabusire celtica

Dupa cuceririle facute de celti in prima jumatate a sec. al IV-lea in Italia, pentru galii din peninsula a urmat o varsta de aur. Hexagonul a profitat de moment si a receptat din plin influentele mediteraneene. "Incepe acum un schimb intens, un fel de dute-vino, intre Celtia transalpina si Galia cisalpina; razboinici in cautare de bogatie si de lupte se indreptau spre Italia, iar de acolo se raspandeau in schimb rafinamentele unei noi culturi ce se dezvolta in contact cu civilizatia greaca si etrusca' (V. Kruta). Necropolele senonilor de la Adriatica depasesc prin bogatia lor - vase, podoabe, arme de provenienta greceasca, etrusca si celtica - tot ceea ce provine din mormintele princiare hallstattiene. Intorcandu-se in parte din Italia, noua aristocratie militara a adus cu sine o serie de produse celto-italice dintre care o parte pot fi regasite si printre imitatiile locale. Noului stil de la sfarsitul fazei La Tène 1 i s-a dat numele de Waldalgesheim, dupa cel al unei descoperiri din Renania. Cel putin o parte a schimbarilor intervenite in modul de inhumare a capeteniilor si a "nobililor' celti din Hexagon poate fi explicata prin victoriile italiene care au avut ca urmare o imbogatire culturala si materiala observabila de o parte si de alta a Alpilor.

Echilibrul de forte dintre celtii din Italia si romani se strica in 283 `.Hr. cand, la cativa ani dupa prima lor mare victorie de la Sentinum (295 `.Hr.) si ultima mare infrangere de langa Arezzo (285 `.Hr.), romanii ii supun pe senoni si creeaza pe teritoriul lor colonia Sena Gallica (Sinigaglia). Socul resimtit de celti este mare; perspectivele limitate pe care le oferea de acum inainte Italia aduc cu sine o diminuare a afluxului catre peninsula, celtii de dincolo de Alpi indreptandu-se acum catre Balcani.

Roma era hotarata sa rezolve problema galica, o victorie asupra galilor cisalpini si transalpini in 225 `.Hr. inaugurand ultima faza a cuceririi de catre romani a "Galiei cisalpine'. Actiunea a fost dusa la bun sfarsit in 222 cand a fost cucerit Milano si au fost intemeiate coloniile romane Piacenza si Cremona.

Ager gallicus - pamantul cucerit de la galii din Italia - nu era suficient pentru a asigura securitatea Romei, fapt care a fost resimtit in mod acut cu ocazia celui de-al doilea razboi punic, incepand din 218 i.Hr., in timpul atacului lui Hannibal. Rolul pe care 1-au jucat galii transalpini si cisalpini in trecerea Alpilor de catre armata lui Hannibal nu a fost neglijabil, cartaginezii stiind sa exploateze conflictul vechi si profund care exista intre romani si gali. La Cannae, in 216, ei i-au asezat pe acestia chiar in centrul formatiei lor de lupta, acolo unde erau condamnati sa fie zdrobiti de romani inainte ca trupele de elita cartagineze sa atace din cele doua flancuri. Raspunsul romanilor a fost declansarea razboiului impotriva bazelor iberice ale adversarului cartaginez. Viitorul politic al Hexagonului a fost hotarat de evenimente externe si de lupta dintre puterile straine. Dupa victoria din 202 asupra Cartaginei si crearea apoi a celor doua provincii romane Hispania Citerior si Hispania Ulterior, integrarea zonei de coasta, din Spania pana in Italia, a devenit doar o chestiune de timp. Galii din Italia erau astfel izolati si mai usor de controlat. Rolul jucat in acest context de Marsilia a fost capital. Aliat fidel al Romei, cetatea phoceeana a ajutat-o sa supravegheze regiunea si i-a oferit cele mai bune pretexte pentru a interveni la cele mai mici incidente provocate de celto-liguri. Inca din 181 `.Hr., plangerea Marsiliei impotriva piratilor liguri a provocat o reactie energica a Romei. In 154 Marsilia a subliniat amenintarea pe care o reprezinta oxybienii si deciatii pentru Antibe si pentru Nisa, iar consulul Quintus Opimius i-a zdrobit pe celto-liguri si a atribuit teritoriile lor orasului. Ca urmare, Roma a actionat ca o stapana a zonei cu mult inainte de crearea unei provincii romane. Chemata in 125 in ajutor impotriva salluvii-lor din Entremont - oppidum important al adversarilor celor mai periculosi ai Marsiliei - reactia Romei a avut urmari durabile. In 124 Entremont este cucerit si distrus, iar alaturi este intemeiat un oras fortificat, Aix-en-Provence (Aquae Sextiae). Romanii erau deja stabiliti.

Conflictul cu popoarele galice care aveau controlul asupra partii de S-E, arvernii, cei de la care deriva si numele de Auvergne, a devenit inevitabil. In 121 regele lor, Bituit, este invins in apropiere de Orange si dus in triumf la Roma.

In anul urmator, romanii au creat o noua provincie, Gallia Transalpina. Pentru ei, aceasta reprezenta o alta Galie, cea de dincolo de Alpi, spre deosebire de cea din Italia care era deja cucerita si care a fost de atunci Gallia Cisalpina. In 118 `.Hr., Narbonna devine capitala noii provincii, iar descoperirea unei borne miliare databila `n 118 indica faptul ca in momentul intemeierii provinciei, a inceput si construirea drumului roman dintre Spania si Italia, via Domitia, fapt care demonstreaza cat de necesara le era romanilor utilizarea si controlarea acestei zone de trecere.

Crearea provinciei, care a devenit mai tarziu Narbonensis, a fost un eveniment deosebit. Dupa ce si-au eliminat rivalii cartaginezi, romanii ocupau malurile Mediteranei occidentale pe care au transformat-o intr-o adevarata Mare Internum, o mare interioara din care prin intermediul unui "cordon de siguranta' celtii au fost complet exclusi. Asistam acum la sfarsitul unei epoci in care prezenta celtilor turbulenti a fost resimtita puternic, dar in care ei au fost sensibili la influentele mediteraneene. Romanii au monopolizat acum totul, inclusiv comertul cu vin, lucru resimtit si de greci, printre altii si de cei din Marsilia. Locuitorii din Italia, din afara cetatilor grecesti, au inceput abia din sec. al III-lea `. Hr. sa produca vin: mai intai pentru consumul propriu, ei au reusit in cele din urma sa puna capat monopolului grec. In noua "provincie' a avut loc un fenomen asemanator: pentru a nu mai depinde de importuri, ea a inceput la randul sau sa produca vin. Incepuse deja istoria Galiei romane.

Trebuie vorbit insa si de intreaga lume celtica, Celticum, care in sec. al II-lea a trecut printr-o criza grava si a suferit transformari profunde. Peste tot s-au revarsat atunci o serie de popoare invinse si lipsite de posibilitatea de a se extinde. Ele se intorceau in regiunile dunarene sau in "Galia', asa cum au procedat de exemplu boii care au parasit Italia dupa ce romanii au reusit "pacificarea' regiunii lor (in 192 i.Hr.), eveniment marcat prin ridicarea unei columne romane la Bologna. Alti celti s-au descurcat mai bine: cei din Noricum, o regiune alpina a carei importanta consta in pozitia sa geografica de-a lungul pasurilor alpine si in bogatia in fier si in sare a solului. Incepand din 171, locuitorii de aici - regiune pe care romanii o numeau "regat' - devin in mod oficial "prieteni ai poporului roman'. Schimbarea cea mai importanta a reprezentat-o insa presiunea crescanda a germanilor care se deplasau incet catre S (mai ales dupa 300). Ei ii vor obliga pe celti sa abandoneze pe parcursul fazei La Tène II (250-120 i.Hr.) toate teritoriile de la N de linia ce uneste delta Rinului cu padurea Turingiei, acestia reusind sa reziste o perioada mai indelungata doar in zona de la V de Weser.

Procesul, aparent strain de Hexagon, va provoca ultimul val de cuceriri celtice, obtinandu-se astfel, intr-un mod durabil, situatia cunoscuta din descrierile lui Cezar. Este vorba de parasirea de catre belgi a zonei Rinului, deplasarea lor desfasurandu-se in 2 etape: prima in sec. al III-lea si a doua in secolul urmator. Din primul val fac parte atrebatii de la care provin toponimele Arras si Artois, ambianii stabiliti in imprejurimile orasului Amiens, belovacii in zona Beauvais si Breteuil, si remii care au ocupat zone `ntinse din Champagne in imprejurimile Reimsului. Surprinsi de invazia belgilor, un mare numar de celti au preferat sa se retraga spre Anglia de astazi, unde ii regasim in Sussex, Wessex si Kent. Ingrijorati de presiunea pe care o exercitau belgii, parisii au parasit la randul lor malurile Senei pentru a merge sa se instaleze in actualul Yorkshire, unde le regasim si numele, tot atunci avand loc si plecarea spre Franche-Comté a sequani-lor de pe Sena. Este semnificativ faptul ca in aceeasi epoca mormintele cu car de lupta dispar din Champagne si reapar in schimb in Anglia.

Dar de unde erau acesti nou veniti? Descoperirile facute la Cernon-sur-Colle (dep. Marne) si in necropolele belgilor de la Villeseneux (dep. Marne) si de la Poigny (dep. Seine-et-Marne) au permis observarea unor forme de obiecte si a unor obiceiuri care se intalnesc in lumea celtica doar in zonele dunarene si in Boemia occidentala. Intre altele, este vorba de portul feminin care includea si inele la glezne, obicei care s-a mentinut insa o singura generatie, fapt ce reprezinta in sine o dovada a asimilarii rapide a noilor veniti. Volcii tectosagi, despre care stim ca sunt originari din Franconia actuala, aproape de Boemia occidentala, faceau la randul lor parte din primul val de belgi ce a atins nu numai E si N-E Hexagonului, ci si zona sudica. Exista si o informatie scrisa care confirma rezultatele arheologice: in sec. al IV-lea poetul Ausonius, care era originar din Bordeaux si traia pe malurile Mosellei spunea ca volcii tectosagi se numeau si belgi

Al doilea val de belgi a ajuns in sec. al II-lea i.Hr. si s-a stabilit mai spre nord. Plecati mai tarziu, ei au suportat mai mult timp presiunea si infiltrarea germanilor. Dupa o coabitare mai mult sau mai putin indelungata, in momentul in care au plecat belgii isi pastrau limba celtica, dar printre ei se aflau si numerosi descendenti ai germanilor. Ca urmare, se pot intelege aluziile frecvente ale autorilor antici, care nu stiau nimic despre trecutul lor, dar spuneau ca belgii pot fi deosebiti cu greutate de germani. Este vorba in special de nervi si de eburoni, popoare care au rezistat cu indarjire mai intai atacurilor cimbrilor si teutonilor si apoi armatei lui Cezar si care in cele din urma au suferit o represiune salbatica. Dintre belgi, o parte au trecut si in Anglia, unde o ramura a lor, catuveilaunii, stabilita in imprejurimile Colchesterului, a exercitat un fel de hegemonie si a rezistat incepand din 43 `.Hr. cu indarjire trupelor imparatului Claudius.

Ce a determinat oare hotararea romanilor de a supune toate popoarele celtice, din care au lasat sa le scape doar locuitorii Irlandei si cei ai Scotiei? Inainte de a incheia excursul despre celti si de a vorbi despre istoria propriu-zisa a Galiei - formata la sfarsitul perioadei celtice - se impune rezolvarea acestei probleme. Un element explicativ poate fi oferit de ultima mare amenintare pe care au cunoscut-o romanii dupa Hannibal, invazia cimbrilor si teutonilor, germani originari din Iutland.

Celtii s-au aliat si atunci cu invadatorii. Cele doua popoare germanice au plecat din 120 i.Hr. si au ajuns mai intai in Boemia unde dupa ce s-au luptat si i-au invins pe boi - un neam celtic oriental - s-au aliat apoi cu ei. Dupa ce in 113 au obtinut in Noricum o victorie stralucita asupra romanilor, li s-au mai alaturat doua popoare helvete, neamuri ale celtilor occidentali, tigurinii si tugenii. Partasi la victoriile si campaniile mai mult sau mai putin importante ale cimbrilor si teutonilor ii regasim si pe tigurinii helvetici - adica pe celti. Ei participa la luptele impotriva belgilor, la cele din Spania si ii intalnim si in 107, in apropiere de Agen unde a fost zdrobita armata consulului L. Cassius Longinus, iar o parte a romanilor invinsi a fost luata in captivitate.

Dupa noi infrangeri in fata cimbrilor, romanii au incredintat apararea Italiei si a "provinciei' Galia meridionala celui mai bun general al lor, Marius, care i-a infrant pe rand, mai intai pe teutoni in 102 in apropiere de Aix-en-Provence, apoi pe cimbri si pe tigurini in 101, la Vercelli in Italia de nord. Impresia lasata de forta si violenta acestor popoare si amenintarea pe care au reprezentat-o pentru cele mai bune armate ale lor i-au marcat pentru totdeauna pe romani. In ciuda faptului ca cea mai mare parte a celtilor din Galia, retrasi in propriile oppida, au fost la randul lor victimele invaziilor, principala concluzie a romanilor a fost ca repetarea unei aliante dintre celti si germani trebuie evitata cu orice pret. De aceea, Cezar nu i-a permis stabilirea definitiva lui Ariovist - un condotier germanic - si a trupelor sale in Galia si, de aceea, vidul politico-militar in care ar fi putut aluneca germanii a fost umplut de forta militara romana. Supusi mai intai presiunii concertate a germanilor din N si a romanilor din S, celtii au cazut apoi victima amenintarii reprezentate de germani, romanii fiind "obligati' sa ii cucereasca din motive de securitate.

Cucerirea romana a Galiei nu poate fi inteleasa decat in contextul general al istoriei popoarelor celtice. Dupa "pacificarea' Galiei urmeaza cea a zonelor alpine si cucerirea intre 16 si 10 i.Hr. a teritoriilor din Pannonia si Noricum pana in Raetia celtilor vindelicieni de pe Dunare. Asemeni celor din Galia, existenta unuia dintre cele mai importante oppida ale celtilor orientali, Manching (in Bavaria) - unde vestigiile arheologice demonstreaza unitatea profunda in aceasta faza de sfarsit a lumii celtice - se incheie o data cu cucerirea romana. Pericolul real pe care il reprezentau celtii si belgii din Insulele Britanice pentru securitatea Galiei i-a facut pe romani sa cucereasca in cele din urma si ultima reduta a lumii celtice.

Pentru a intelege ce a fost lumea celtilor, chiar si intr-o perioada de mare criza, prinsa intre germanii in expansiune si romanii care ii blocasera accesul la Mediterana, trebuie sa privim o harta pe care sa fie marcata raspandirea in sec. al II-lea si in sec. I a asa-numitelor oppida. Peste tot, din Insulele Britanice pana in campia Pannoniei, intalnim sute de astfel de "orase', mai mici sau mai mari, situate de obicei pe coline sau pe promontorii. Aici exista intotdeauna cartiere rnestesugaresti, locuri in care arta celtilor de a prelucra metalul si lemnul era pastrata si perfectionata. Elevi ai Europei de rasarit si ai inginerilor greci in fabricarea carelor, celtii erau - in mod particular - mult superiori romanilor. In ciuda unui anumit dispret pe care grecii si romanii il manifestau fata de oppida, aceste zone semiurbane, pentru ei primitive -inexistente la N sau la E de teritoriul ocupat de celti, locuri unde, de altfel, nu au existat de loc orase - au avut o importanta capitala in istoria civilizatiei europene. In plus, ele au permis romanilor sa dezvolte aici, repede si usor, o viata intr-adevar urbana.

S-a vorbit adesea despre frontiera civilizatiilor care strabate Europa din timpul Imperiului Roman si care desparte Germania propriu-zisa de provinciile romane, mergand pe cursul Rinului, de-a lungul limes-ului roman si apoi pe cursul Dunarii. S-a uitat insa ca ea delimita civilizatia antica tarzie a oppidum-ului, ca era mult mai veche si exista deja in momentul in care romanii s-au hotarat ca limita lumii celtice sau celtizate sa corespunda cu cea a Imperiului lor. Inaintarea germanilor trebuia oprita, iar aici integrarea era deja pregatita. Intr-o Europa romanizata si germanizata, a fost posibila uitarea limbii si a mostenirii celtice, pana intr-atat incat Ranke a vazut in "popoarele romano-germanice' baza istorica a Europei. Astazi putem vedea mai bine urmele lumii disparute a celtilor si putem reaminti importanta contributiei lor la formarea patrimoniului european.