ARHEOLOGIE

ARHEOLOGIE

1. Ce este arheologia?

Termenul de arheologie provine de la grecescul archaios vechi si logos logia = stiinta.

Cuvantul archaiologia, cu inteles de studiu al istoriei vechi, apare pentru prima data la scriitorii greci (Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Plutarch). Scriitorii latini l-au tradus prin antiquitates (vechi), origo (origine).

Pe la 1830, savantul C. Ottfried Müller deosebeste istoria artei de arheologie, ultima urmand sa se ocupe numai de lucrurile vechi.

Arheologia studiaza monumente nescrise.

Rolul arheologiei: descoperirea si pregatirea vestigiilor materiale aflate in pamant necesare reconstituirii vietii omenesti. Arheologia ramane, asadar, o stiinta istorica.

Sarcina arheologiei: vestigiilor descoperite sa li se defineasca originea, forma, tehnica de lucru, continutul decorativ, iar pe baza acestora sa se traga concluzii de natura istorica.

Arheologia studiaza epocile:

straveche = arheologia comunei primitive;

greaca = arheologia clasica greaca;

romana = arheologia romana;

feudala = arheologia medievala;

Obiectivele cercetarii arheologice:

sesizarea

descoperirea

studierea

valorificarea istorica a vestigiilor.

Limitele cercetarii arheologice:

cercetarea nu poate fi reluata decat in mod exceptional;

distruge documentul;

depinde de mijloacele financiare.

Stiintele auxiliare ale arheologiei:

I. Ramuri ale stiintelor sociale

Demografia, etnografia, paleografia, cronologia, sigilografia, heraldica, genealogia, numismatica, toponimia.

II. Ramuri ale stiintelor tehnice

Geologia, fizica, chimia, matematica, cibernetica, fizica nucle­ara, fotografia.

III.  Ramuri ale stiintelor naturale Antropologia, paleobotanica, paleontologia.

IV. Ramuri ale stiintelor artistice

Arhitectura, sculptura, arta plastica, artele decorative, argintaria, orfevaria.

2. Scurt istoric al arheologiei

Informatiile de natura arheologica sunt legate de Antichitatea greco-romana (Vitruvius, Plinius cel Batran). Varro (scriitor roman) introduce in limbaj termenul de antiquitates (vechi), iar Tucidide (scriitor grec) foloseste termenul de archeologia.

Constituirea arheologiei ca stiinta de sine statatoare se leaga de Renasterea italiana si de perioada marilor descoperiri geografice.

In secolele XVII si XVIII au loc actiuni de exploatare intr-o serie de statiuni arheologice: Herculaneum (1738) si Pompei (1748). Tot in secolul XVIII, in perioada expeditiei lui Napoleon I in Egipt, este descoperita (intamplator), de catre Champollion, piatra de la Rosetta, prin care se pun bazele arheologiei orientale. De asemenea, lui Napoleon I ii revine meritul infiintarii Muzeului Luvru (Paris) organizarea unui cabinet numismatic, expunerea prin clasificare cronologica si tipologica a obiectelor egiptene (Viviant Danon), organizarea operelor de arta antica adunate aici de catre Francisc I si Henric IV.

In 1718, la Londra, are loc organizarea societatii anticarilor, cu publicatia arheologica (cea mai veche) Archeology

In secolul XIX, se executa sapaturi arheologice la: Troia, Mykene, Creta, Mesopotamia, Fenicia, Iran. Se pun bazele arheologiei preco-lumbiene.

La noi, interesul pentru monumente se manifesta sporadic in secolele XVII si XVIII: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino; exista preocupari si ale Scolii Ardelene, iar in secolul XIX se remarca colectionari de antichitati: Wladimir de Blaremberg, banul Mihalache Ghica, Nicolae Mavros, Dimitrie Pappazoglu, care face cercetari arheologice in judetele Dolj, Romanati, Ilfov (Tanganu); piesele descoperite le clasifica si le expune in casa sa din Bucuresti, de pe Calea Vacaresti 151.

La sfarsitul secolul XIX si inceputul secolul XX se infiinteaza: Muzeul Brukenthal (Sibiu), Muzeul National (Bucuresti). Muzee la Deva, Alba Iulia, Cluj, Iasi.

In Moldova, cu totul intamplator, in anul 1884, se descopera asezarea de la Cucuteni, la care se adauga si cercetarile arheologice ale lui D. Butculescu (1885-1887), N. Beldiceanu, Gr. Butureanu.

In Transilvania subliniem activitatea de cercetare a lui G. Goss, iar pentru Muntenia si Oltenia, activitatile de cercetare ale lui C. Bolliac la: Cobia Veche, Tinosu, Pucheni, Giurgiu si Zimnicea, precum si la Frumoasa, materializate prin publicatiile "Itinerariul arheologic" (1845) si "Excursiune arheologica" (1869).

Primul curs de arheologie din cadrul Universitatii Bucuresti Facultatea de Litere se datoreaza lui Alexandru Odobescu: "Istoria Archiologiei" (1877). La randul sau, August Treboniu Laurian infiinteaza Epigrafia (deceniul 4 al secolul XIX), iar Grigore Tocilescu pune bazele arheologiei romanesti, orientata spre arheologia greco-romana.

In Moldova, in 1909 si 1910, se fac cercetari arheologice la Cucuteni. Se remarca activitatea lui Teohari Antonescu, detinatorul primei catedre de arheologie de la Universitatea din Iasi (1894) si apoi a lui Oreste Tafrali, care, in calitate de titular al catedrei de arheologie si antichitati de la Universitate si apoi director al Muzeului de Anti-chitati din Iasi, infiintat de catre el in 1916, a avut unele preocupari si in domeniul arheologiei preistorice.

Cercetari arheologice s-au desfasurat in aceasta vreme si in Transilvania, remarcandu-se cele desfasurate de catre Ferencz László (la Ariusd Covasna) si István Kovács (cimitirul celtic de la Apahida).

Vasile Parvan intemeiaza o serie de santiere-scoli, de exemplu, la Histria (1914); pune bazele comunei primitive in Romania prin cercetari arheologice la Tinosu (1924-1925), Crasani, Glina, Bobesti, Balaceanca, Gumelnita, Cascioare, realizate impreuna cu colaboratorii si elevii sai (I. Andriesescu, R. si Ecat. Vulpe, I. Nestor, Gh. Stefan); creeaza si incredinteaza elevului si colaboratorului sau I. Andriesescu catedra de arheologie preistorica (Universitatea din Bucuresti); infiin-teaza Scoala Romana de la Roma; transforma Muzeul National din Bucuresti in institut de cercetare; rezultatele cercetarilor sale le inseri-aza in Getica. O protoistorie a Daciei (1926).

Constantin Daicoviciu, elev al lui V. Parvan, desfasoara in Transilvania o activitate sustinuta, didactica si arheologica.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial incepe o cercetare arheologica organizata si sustinuta pentru paleolitic; se descopera noi culturi materiale: Cris, Hamangia, Verbicioara, dacii liberi etc.; se dezvolta arheologia medievala si aceea a mileniului I d.Hr.

3. Organizarea cercetarii arheologice

Arheologul care intreprinde cercetarea trebuie sa fie bine prega-tit profesional, spre a putea reconstitui viata materiala si spirituala a societatii studiate, fara insa a deforma rezultatele obtinute prin descoperirile intreprinse.

Inainte de inceperea unei cercetari arheologice, trebuie sa existe o dotare tehnica corespunzatoare: planseta de desen, rigla, teodolit, fire de plumb, nivela, ruleta, jaloane, tarusi, sfoara de trasat, carnete pentru notite, hartie milimetrica, aparat de fotografiat, compas, busola, creioane etc.

Cercetarea arheologica cuprinde trei faze:

reperarea si identificarea siturilor;

efectuarea sapaturilor;

analiza, prelucrarea si publicarea materialului.

Reperarea siturilor se poate face cu totul intamplator datorita unor amenajari de teren (constructii, drumuri), sapaturi de salvare ori interventii arheologice de urgenta. In aceasta situatie, arheologul intervine dupa depistarea respectivului obiectiv descoperit intam-plator, spre a stabili natura acestuia si a salva obiectivul printr-o cercetare imediata.

Depistarea unor situri se face cu pasul, prin cercetari de teren: pereegheze, facandu-se observatii directe, care sunt notate. Aceste observatii pot fi suplimentate prin discutii cu localnicii, prin exa-minarea unor legende si a unor documente, daca acestea exista. Cercetarea pereeghetica implica o pozitionare exacta pe harta a sitului descoperit, precum si masurarea zonei acoperite de resturile arheo-logice. Specialistii care efectueaza cercetarea pereeghetica se pot folosi in prospectiune de o serie de metode tehnico-stiintifice: magne-tometre, carote geologice, sonde fotografice.

Pe baza cercetarilor arheologice de suprafata se pot realiza repertorii, se pot completa harti arheologice zonale.

Depistarea siturilor poate fi facuta prin colaborare cu diferiti specialisti din diverse domenii. Astfel, o metoda de identificare a siturilor arheologice este prospectia cu ajutorul aerofotografiei. Aceasta permite o viziune de ansamblu a regiunilor examinate, care de jos nu pot fi observate. Astfel, se pot face observatii de microrelief: denivelari, canale, lacuri, rezervoare, care nu pot fi remarcate decat din avion.

In general, observatiile depind de sezon si regiune. Exemplu: o regiune cu padure este bine sa fie examinata primavara, cand copacii nu sunt inca infrunziti, ori la inceputul iernii, pana la caderea zapezii. De asemenea, trebuie sa existe conditii climatice prielnice (cer senin, fara ceata, nori ori ploi). Fotografiile aeriene ghidate de catre arheolog trebuie sa fie realizate din elicopter. Se fac fotografii din diferite unghiuri si la diferite ore din zi. Apoi, in birou, acestea sunt examinate cu un aparat special: stereoscop. Fotografiile ariene se compara cu harti ce contin curbe de nivel.

Mai exista si alte metode de depistare a siturilor: propagarea undelor electronice, procedee magnetice, metode inductive ori chimice.

O alta metoda de cercetare arheologica este arheologia subac­vatica, realizata in general de navigatori inzestrati cu aparatura speciala.

Efectuarea cercetarii. Lucrarea de cercetare sistematica a unui sit arheologic este condusa de cate una sau mai multe persoane.

Dupa ce se iau aprobarile necesare de cercetare, de la Comisia Nationala de Arheologie, se intocmeste dosarul de santier: fotografii locale ori aeriene, o harta a terenului care trebuie sa cuprinda curbele de nivel. Se are in vedere natura resturilor materiale (asezare, cimitir, monument), santierul fiind dotat cu o serie de unelte necesare: lopeti, sape, sapaligi, tarnacoape, harlete, spacluri, mistrii, roabe, precum si cu o serie de unelte miniaturale destinate efectuarii unor operatii de finete (curatirea in situ a complexelor osteologice, ceramica, sticla, metal). Se trece la curatirea terenului care urmeaza a fi cercetat. Pentru a stabili intinderea obiectivului se fac sectiuni in retea, trasarea terenului fiind realizata cu ajutorul teodolitului, triangulatiei sau caroiere. Apoi se efectueaza trasarea de sectiuni si casete (dupa imprejurari), marcate pe margini prin caroiaje de tarusi de regula din 2 in 2 metri.

Toate detaliile surprinse in teren, de la suprafata in jos, sunt consemnate in carnetul de sapaturi.

Efectuarea unei sapaturi arheologice stiintifice presupune apli­carea metodei cercetarii stratigrafice, prin notarea precisa a tuturor descoperirilor din portiunea sapata, precum si prin urmarirea stratu­rilor de sol arheologic corespunzatoare unei faze de locuire in toate carourile sapate. Se fotografiaza si se deseneaza complexele la o anumita scara pe hartie milimetrica fata de nivelul actual de calcare. Intr-un cartus se noteaza denumirea santierului, anul, scara la care au fost desenate releveele, sectiunea, caroul, adancimea la care este aflat complexul.

Recoltarea materialelor (impachetarea) se face metodic, gruparea lor realizandu-se in functie de nivelul sau stratul arheologic unde au fost descoperite. Identificarea ulterioara a apartenentei fiecarui obiect descoperit se face pe baza marcajului pe care fiecare obiect in parte il primeste, pe suprafata acestuia sau pe etichete atasate. Marcajul cu­prinde aceleasi elemente amintite si pentru desene. Dupa desenarea complexelor si a stratigrafiei orizontale a sectiunilor se trece, la sfarsitul cercetarii respective, la intocmirea planului general de cercetare, apli­cand masuratorile prin metoda triangulatiei, stabilindu-se distantele dintre cel putin trei puncte de reper din sapatura (ziduri, stalpi de electri­citate, constructii). Pentru zone mai intinse se foloseste teodolitul.

Pe baza releveului orizontal si a masuratorilor de inaltime a zidurilor se face ridicarea axonometrica a planului si se incearca reconstituirea grafica a monumentelor. Acest plan general de sapaturi se trece si pe harta cu curbele de nivel. Releveul fotografic se face atat prin fotografierea la sol a profilelor, cat si prin fotografierea aeriana, la mica inaltime.

Tot pe santier se folosesc si mulaje pentru pastrarea formei diferitelor obiecte. Obiectele foarte mici se impacheteaza aparte (in poliester sau inchise in parafina) spre a fi duse direct la laboratorul de restaurare. In vederea reconstituirii conditiilor de mediu si a modului de viata se iau probe de sol, de seminte, de polenuri.

Analiza, prelucrarea si publicarea  materialului descoperit.

Dupa incheierea cercetarii de teren urmeaza etapa cercetarii de cabinet, in cursul careia observatiile si concluziile de teren sunt puse in interdependenta cu informatiile pe care arheologul le acumuleaza in biblioteca de specialitate.

In birou, se fac fise pentru materialele descoperite dupa anumite criterii (tipologie, datare si compararea acestora cu alte materiale identice din publicatii sau alte cercetari). Se studiaza atent planurile de sapaturi, profilele stratigrafice orizontale si insemnarile de carnet. Se trag concluzii.

O deosebita importanta are stabilirea cronologiei relative si absolute a obiectului. In cronologia absoluta, de un real folos este descoperirea unor monede, sigilii in arheologia geto-dacica, clasica, greco-romana, medievala sau a unor marfuri de import (ceramica, sticlarie, bronzuri, monede) datate cu toata certitudinea in mediul de unde sunt aduse.

Rezultatele cercetarii de cabinet se concretizeaza in materiale scrise incredintate tiparului: raportul de sapaturi si monografia (atunci cand o cercetare intinsa pe o durata de ani este incheiata).

Arheologul are datoria sa asigure locul adecvat (temperatura, dulapuri, sertare) pieselor respective, pastrate in depozit ori expuse in muzeu si inregistrate in fise si inventare. De asemenea, unele monu­mente trebuie restaurate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Turcu, Mioara, Dictionarul cetatilor si asezarilor fortificate

geto-dacice Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001.

Barzu, L., Curs de preistorie generala, Bucuresti, 1991.

3. Rustoiu, A., Metalurgia bronzului la daci (sec. II i.e.n. - I e.n) Bucuresti, 1996.