ATITUDINEA MARILOR PUTERI DEMOCRATICE FATA DE INCERCARILE OFICIALE SI NEOFICIALE ALE ROMANIEI DE IESIRE DIN RAZBOI

ATITUDINEA MARILOR PUTERI DEMOCRATICE FATA DE INCERCARILE OFICIALE SI NEOFICIALE ALE ROMANIEI DE IESIRE DIN RAZBOI.

Situatia grea a tarii in a doua parte a conflictului mondial a determinat cautarea solutiilor celor mai favorabile pentru iesirea sa din razboi. Aceasta situatie decurgea, intre altele, din prelungirea si evolutia nefavorabila a frontului din Rasarit, din consecintele acestei evolutii pentru fiinta statului roman si nu in ultimul rand din pierderile materiale si umane suferite de Romania din cauza razboiului. S-a stabilit ca in Rasarit pierderile materiale ale tarii, cauzate de razboi, au atins cifra de 1 miliard de dolari (la cursul anului 1938), in timp ce pierderile umane, conform unei estimari din 25 iunie 1942 a ministrului Elvetiei la Bucuresti, René de Weck, au insumat, pana la batalia de la Stalingrad, 6 000 de ofiteri, 2600 de subofiteri si 149 000 de soldati., din care 70% erau recuperabili. Numai la Stalingrad, armata romana a inregistrat 156 000 de morti, disparuti si prizonieri.

Dupa Stalingrad, insusi Ion Antonescu a inteles ca Germania va pierde razboiul, fapt pentru care, treptat, maresalul a inceput sa ia in calcul eventualitatea scoaterii tarii din razboi, pe fondul opiniei manifestate tot mai puternic in diverse alte cercuri ale societatii romanesti, militare sau civile, ca aceasta eventualitate se impunea nu numai ca o alternativa plauzibila, ci, mai mult, ca singura solutie la situatia grava in care ajunsese tara.

Actiunile initiate in acest sens s-au desfasurat pe mai multe canale, oficiale si neoficiale.

In principal, acestea au fost purtate in paralel si concomitent, toate cu stirea si adesea cu incurajarea maresalului, de opozitie (partidele burgheze, regele, alte forte politice) dar si de guvern.

Actiunile guvernului in directia mentionata au fost determinate de faptul ca, incepand cu anul 1943, cum am precizat deja, maresalul Ion Antonescu a inteles ca Germania era pe punctul sa piarda razboiul. Concomitent, in armata s-au inmultit vocile unor ofiteri superiori care sustineau retragerea armatei de pe front.

De precizat ca, desi a functionat bine, alianta Romaniei cu Germania n-a fost lipsita de asperitati, determinate de: problemele economice aparute in jurul cooperarii militare; activitatea si statutul Grupului Etnic German din Romania; cererile lui Ion Antonescu de anulare a Dictatului de la Viena; sprijinul acordat de Germania legionarilor (in 1942 Horia Sima a evadat trecand in Italia); tratamentul aplicat evreilor si refuzul net al Romaniei de a aplica solutia finala (cel putin din vara anului 1942); preocuparea permanenta a lui Ion Antonescu de a conserva fiinta de stat a Romaniei.

In pofida acestor asperitati, raporturile personale ale lui Hitler cu maresalul Ion Antonescu au fost in general bune, dupa unele opinii chiar excelente, bazandu-se pe incredere reciproca.

Incepand cu anul 1943, la motivele mentionate mai sus privind disensiunile romano-germane, s-a adaugat un alt motiv, respectiv demersurile Romaniei pentru iesirea din razboi si incheierea unei paci separate cu aliatii. In aprilie 1943, Hitler i-a reprosat explicit lui Ion Antonescu aceste demersuri, cerandu-i sa-l demita pe initiatorul lor, ministrul de externe roman Mihai Antonescu. Maresalul a refuzat.

Dupa infrangerea de la Stalingrad - respectiv dupa februarie 1943 - Ion Antonescu, intelegand ca razboiul era pierdut, a inceput sa fie tot mai evident castigat de ideea gasirii unei modalitati optime de scoatere a tarii din razboiul mondial. Pentru Ion Antonescu o asemenea decizie era greu de luat, intrucat disponibilitatile omului politic pentru o astfel de evolutie intrau in conflict cu optiunile militare ale maresalului. Este cunoscut ca Ion Antonescu agrea ideea unei desprinderi treptate a Romaniei de Germania si scoaterea tarii din razboi, insa numai dupa anuntarea prealabila a Germaniei.

In pofida acestei conceptii, inca din ianuarie 1943, Antonestii au initiat contacte cu aliatii avand ca subiect conditiile acestora pentru un eventual armistitiu cu Romania. E drept ca, initial, sperantele lor s-au legat de Italia. La 15 ianuarie 1943, Mihai Antonescu i-a propus ministrului de externe italian, contele Ciano, iesirea simultana din razboi a Romaniei, Italiei si Ungariei. Neprimind un raspuns, in vara aceluiasi an Mihai Antonescu a revenit cu propunerea, dar si acum fara nici un rezultat, desi Benito Mussolini daduse asigurari formale de acceptare.

Majoritatea actiunilor derulate pe canalul guvernamental pentru negocierea iesirii tarii din razboi au fost purtate de Mihai Antonescu, cu acordul maresalului, in capitale neutre, prin diplomatii romani de aici: Ion Pangal si Victor Cadere la Lisabona; Scarlat Grigoriu la Madrid; Grigore Gafencu la Berna; Richard Franassovici, Vespasian Pella si Nicolae Lahovary la Roma; Raoul Bossy la Vatican; G. Duca la Stockholm.

Unele discutii au fost purtate personal de Mihai Antonescu la Bucuresti cu diplomati turci si italieni.

In timp, in unele capitale au fost acreditati reprezentanti diplomatici pentru impulsionarea tratativelor: Frederic Nanu la Stockholm si Alexandru Cretzianu la Ankara.

S-a dorit ca majoritatea tratativelor sa fie secrete si ultra secrete, astfel spus sa nu afle Germania, ceea ce nu s-a reusit decat foarte rar. Afland (chiar de la aliati, prin actiunile serviciilor de informatii, prin interceptarea mesajelor trimise de Bucuresti reprezentantilor sai in strainatate, prin "scurgerile de informatii" mai mult sau mai putin voluntare, prin indiscretiile presei aliate - vezi misiunea lui Barbu Stirbey la Cairo), Germania si-a declarat nemultumirea si a pus in discutie insasi trainicia aliantei, solicitand sistarea grabnica a oricaror demersuri.

In aceste conditii, in primavara anului 1943, Mihai Antonescu i-a adresat lui von Ribbentrop, prin Killinger, un memoriu in care a informat asupra contactelor initiate, in special cele din Spania, Portugalia si Turcia, si asupra scopului acestora, rugand insistent ca Reichul sa-i incredinteze misiunea de a trata cu anglo-saxonii si a deschide astfel calea compromisului.

Germania n-a acceptat initiativa Romaniei facuta prin ministrul sau de externe. In aceasta privinta, a prevalat punctul de vedere al lui Hitler, sustinut pana in 1945, care respingea net ideea ca Germania va pierde razboiul. Führerul a pastrat pana la sfarsit convingerea ca Germania va castiga razboiul, insistand de mai multe ori pe langa Ion Antonescu pentru sistarea negocierilor si chiar pentru pedepsirea vinovatilor.

O astfel de solicitare i-a fost facuta conducatorului statului roman la intalnirea bilaterala din 12-13 aprilie 1943 de la Klessheim, unde Hitler i-a solicitat lui Antonescu sa-l pedepseasca pe Mihai Antonescu. Surse memorialistice germane si romane, provenind intre altii de la Paul Schmidt, secretarul particular al lui Hitler, retin ca in cursul convorbirii dintre Hitler si Ion Antonescu, 75-80% din timp s-a discutat cazul Mihai Antonescu. Paranoia lui Hitler atinsese un asemenea grad incat, desi se afla imediat dupa Stalingrad, el sustinea in continuare ideea victoriei depline a Reichului in razboi. In pofida cererilor insistente ale Führerului, Ion Antonescu l-a aparat consecvent pe ministrul sau de externe, declarandu-se foarte mirat, chiar profund impresionat de cele aflate, pe care insa le socotea ca fiind adevarate intrigi. Convorbirea s-a incheiat cu promisiunea maresalului ca va face o cercetare minutioasa a cazului, dar masurile n-au dus la demiterea lui Mihai Antonescu.

Mai mult, demersurile acestuia au continuat. In vara anului 1943 el a facut o vizita in Italia cu scopul de a produce, impreuna cu Benito Mussolini, o cotitura istorica in mersul razboiului. In prealabil, Mihai Antonescu a primit vizita lui Killinger, care i-a citit o nota a lui Ribbentrop, unde se vorbea despre actiunile ministrului roman in Spania pentru incheierea unei paci separate. Mihai Antonescu i-a replicat lui Killinger invocand implicarea Germaniei in evadarea lui Horia Sima si atasamentul Germaniei la principiul respectarii Dictatului de la Viena, intr-un moment cand chiar reprezentantul unei tari inamice, A. Eden, recunostea public ca Transilvania intreaga apartinea Romaniei.

In a doua parte a anului 1943 discutiile de culise s-au intensificat pe canalele Istanbul-Ankara, Cairo si Stockholm. Acest curs a continuat pana in august 1944, Romania beneficiind de o marja mai larga de actiune, pe fondul evolutiei generale a razboiului, al esecurilor de pe front ale Wehrmacht-ului si ca urmare a regimului de stat satelit, nu ocupat, in raporturile sale cu Germania.

Dintre cele trei canale mentionate, la Stockholm s-a negociat, prin Frederic Nanu, in numele maresalului, in perioada noiembrie 1943-iunie 1944, cu ambasadorul sovietic Alexandra Kollontay. A fost abordata solutia armistitiului. La 12 aprilie 1944 URSS a prezentat in mod public guvernului roman conditiile incheierii armistitiului, precizand ca Uniunea Sovietica nu urmarea sa dobandeasca nici o parte din teritoriul romanesc si nici sa schimbe ordinea sociala din Romania. Se preciza de asemenea ca inaintarea Armatei Rosii pe teritoriul romanesc urma sa fie cauzata numai de necesitati militare si de continuarea rezistentei trupelor inamice. Uniunea Sovietica promitea ca va sustine anularea Dictatului de la Viena si va sprijini Romania in eliberarea nordului Transilvaniei.

Ion Antonescu n-a crezut aceste promisiuni, care , in mare masura, aveau o evidenta latura propagandistica si de aceea a hotarat sa continue razboiul alaturi de Germania.

In paralel cu actiunile guvernului pentru scoaterea tarii din razboi si in aceeasi directie, opozitia din Romania a intreprins propriile actiuni, si acestea cu stirea si incurajarea maresalului. In prima faza, opozitia a inglobat PNT, PNL si PSD. Dupa 1941, figura centrala a opozitiei a fost Iuliu Maniu. Pe acest canal s-au mentinut legaturile cu aliatii anglo-americani pana in 1942, cand Maniu a ajuns la un acord de principiu cu regele Mihai.

Intre timp, s-au conturat si alte centre de opozitie, la stanga vietii politice romanesti. Un astfel de centru a inclus Uniunea Patriotilor, Frontul Plugarilor, Partidul Socialist Taranesc, MADOSZ si Partidul Comunist, toate acestea constituind in 1943 Frontul Patriotic Antihitlerist. Prezenta comunistilor intr-un astfel de organism era determinata, in ciuda lipsei de consistenta a Partidului Comunist, de victoriile militare ale URSS, de apropierea frontului de granitele tarii si de cererile lui Stalin pe langa Churchill si Roosevelt.

De asemenea, din 1943 Monarhia a devenit un centru al opozitiei tot mai cautat, Regele iesind din conul de umbra al maresalului. Cu prilejul receptiei de Anul Nou 1943, in raspunsul la mesajul decanului corpului diplomatic la Bucuresti, nuntiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo, Regele a vorbit explicit despre necesitatea incheierii pacii, atitudine care a provocat reactia imediata si violenta a Germaniei.

Mai mult decat atat, in 1943, PNT si PNL au propus ca Regele sa aiba initiativa actiunilor de scoaterea tarii din razboi ca sef al armatei.

In martie 1943, Iuliu Maniu a fost acceptat ca interlocutor de aliati, inclusiv de sovietici. In noiembrie acelasi an, Maniu a obtinut ca un emisar al opozitiei sa trateze cu aliatii un armistitiu. Maniu se temea pe buna dreptate de pericolul sovietic, fiind sustinatorul unei debarcari anglo-americane in Balcani, punct de vedere neinteles si neimpartasit de Marea Britanie si mai cu seama de Statele Unite ale Americii.

Opozitia a purtat negocieri in perioada septembrie 1943-martie 1944 la Ankara (prin Alexandru Cretzianu) si Cairo, in martie-iunie 1944 (prin Barbu Stirbey, apoi prin C. Visoianu). Tratativele s-au desfasurat cu reprezentantii celor trei mari puteri Statele Unite, Marea Britanie si URSS. Problema esentiala a acestora a fost acceptarea capitularii neconditionate si apoi a acceptarii intrarii comunistilor alaturi de celelalte partide ale opozitiei. Desi nu era clar, a reiesit ca inca din 1943 Romania era lasata de SUA si Marea Britanie la discretia Uniunii Sovietice.

Este necesar de subliniat ca initiativele guvernului Antonescu de iesire din razboi, precum si cele ale opozitiei, au avut in comun dorinta de a atrage atentia Occidentului asupra pericolului pe care-l reprezenta URSS pentru intreaga Europa, nu numai pentru Romania sau pentru Rasaritul Europei. Mesajele lui Iuliu Maniu trimise Occidentului si indeosebi Marii Britanii, spre deosebire de cele pornite de la guvern, si-au propus sa puna in lumina rolul Romaniei in razboi cu tot ceea ce se subsuma acestui rol. Maniu semnala ca opinia publica romaneasca se opusese continuarii razboiului impotriva Uniunii Sovietice dincolo de Nistru. El cerea ca Romania sa fie sprijinita in apararea integritatii sale teritoriale inclusiv in ceea ce privea Transilvania de nord. De asemenea, Maniu sublinia ca opinia publica romaneasca impartasea aceleasi idealuri ca si cea din Occident, insa romanii nu puteau actiona in concordanta cu propriile lor convingeri, din cauza ocuparii efective a tarii de catre armata germana. Cu toate acestea, opinia publica romaneasca era gata sa revina in tabara aliatilor iar armata romana putea fi castigata de partea acestei cauze, insa cu conditia ca guvernele englez si american sa garanteze integritatea teritoriala a Romaniei. Din toate mesajele catre Occident ale lui Iuliu Maniu, Mihai Antonescu si ale altor politicieni romani se desprindea cu claritate concluzia ca Uniunea Sovietica reprezenta amenintarea cea mai mare la adresa independentei Romaniei, iar Occidentul era singura ei speranta pentru a evita o catastrofa.

Raspunsul initial al Marii Britanii la astfel de mesaje a fost unul descurajant. In ianuarie 1943, Ministerul de Externe Britanic l-a informat cu cinism pe Maniu ca, dupa razboi, granitele Romaniei vor fi trasate in conformitate cu obiectivele generale aliate si cu recunoasterea de catre Marea Britanie a intereselor de securitate sovietice de-a lungul frontierei sale vestice.

Cu alte cuvinte, Romania era in situatia de a nu putea sa negocieze exclusiv cu aliatii occidentali, ea trebuind sa ajunga in prealabil la o intelegere cu Uniunea Sovietica. Din acest motiv, pe parcurs Mihai Antonescu si Iuliu Maniu au stabilit contacte directe cu guvernul sovietic, dar scopul lor principal a fost mai degraba de tatonare, de a ingadui o imagine fie si aproximativa privind atitudinea Uniunii Sovietice fata de Romania, decat sa inceapa tratativele propriu-zise.

La aceasta data la Bucuresti se spera ca Romania va capitula in fata aliatilor occidentali.

Unul din intermediarii la care a apelat Maniu pentru a obtine sprijin pentru Romania in fata guvernului sovietic a fost Eduard Benes, cunoscutul om politic cehoslovac. Intre 14 si 18 decembrie 1943, Benes a avut convorbiri la Moscova cu Molotov si Stalin. Cu acest prilej cei doi conducatori sovietici, aparent, au fost de acord sa considere guvernul Antonescu ca singur raspunzator pentru atacul asupra Uniunii Sovietice, exonerand poporul roman de aceasta raspundere si lasand sa se inteleaga ca se vor pronunta in favoarea Romaniei in litigiul sau cu Ungaria in problema Transilvaniei de nord.

Un semnal asemanator a venit si dinspre Stockholm, unde Frederic Nanu obtinuse promisiunea Uniunii Sovietice ca, in cazul iesirii Romaniei din razboi, guvernul sovietic urma sa respecte independenta si suveranitatea tarii si sa o ajute in recuperarea Transilvaniei. Cum spuneam, neincrezator in aceasta promisiune, Mihai Antonescu nu a dat nici un raspuns, preferand, ca varianta mai sigura a negocierii directe cu aliatii occidentali.

A fost momentul in care acestia acceptasera propunerea lui Maniu privind trimiterea unui reprezentant al opozitiei pentru negocieri si cand Barbu Stirbey a fost insaecinat cu aceasta misiune la Cairo, unde se afla Statul major al Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu.

Intre timp, maresalul continua cooperarea cu Germania, temandu-se sa puna in practica o varianta care evite subjugarea tarii fata de Uniunea Sovietica, din urmatoarele motive: se confrunta cu pericolul direct al unui regim legionar sprijinit de Germania; acest regim ar fi distrus in totalitate suprastructura politica si economica a tarii lasand-o la discretia altora; la 26 ianuarie 1944, Hitler ordonase elaborarea unui plan de ocupare a Romaniei in cazul unei defectiuni antigermane a acesteia.

Tensiunile intre cele doua tari s-au mai atenuat dupa semnarea unui nou acord economic la 9 februarie 1944 si dupa intalnirea Antonescu-Hitler, la 26 februarie 1944, cand, in urma asigurarilor de sprijin date de Antonescu, Hitler si-a recapatat increderea in acesta ordonand oprirea elaborarii planului mentionat.

In aprilie 1944, negocierile de la Cairo au intrat intr-un punct critic. Uniunea Sovietica incepuse sa-si aroge un rol tot mai agresiv pe masura ce armatele sale se apropiasera de Prut si erau gata sa intre pe teritoriul Romaniei.

Este momentul in care, la 2 aprilie 1944 a intervenit anuntul lui Molotov in legatura cu pozitia viitoare a URSS fata de Romania.

Peste zece zile, la 12 aprilie 1944, reprezentantul sovietic de la Cairo a facut si el cunoscute conditiile minime, stabilite dupa consultari cu englezii si americanii, pentru incheierea armistitiului. Aceste conditii le-au parvenit lui Ion Antonescu si Iuliu Maniu prin diplomatii romani de la Ankara. Se solicita: ruperea tuturor legaturilor cu Germania si lupta comuna armatelor romana si aliate impotriva Germaniei; restabilirea frontierei romano-sovietice de la 22 iunie 1941; plata unor despagubiri catre Uniunea Sovietica; eliberarea tuturor prizonierilor de razboi aliati; deplasarea nestingherita a Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei; anularea Dictatului de la Viena si sprijin sovietic pentru realipirea Transilvaniei de nord.

Romania a avut o reactie complexa fata de propunerile aliate, in fapt aproape exclusiv sovietice, de armistitiu. La 19 aprilie Iuliu Maniu a facut contrapropuneri. Acordand credit promisiunilor sovietice, el a acceptat propunerea de armistitiu, dar a insistat ca nici un fel de trupe straine (de fapt sovietice) sa nu aiba dreptul de a intra in tara, cu exceptia situatiei in care ar fi fost invitate.

Este limpede ca Iuliu Maniu dorea sa evite ocupatia sovietica, motiv pentru care el a solicitat aproape imediat comandamentului aliniat de la Cairo sa trimita in Romania doua divizii aeropurtate.

La 21 aprilie 1944, aliatii au refuzat continuarea negocierilor si au cerut acceptarea sau respingerea clara a ofertei sovietice de armistitiu. Dupa cateva noi incercari de a atenua ultimatumul aliat, si ele esuate, la 10 iunie 1944, fara entuziasm, Iuliu Maniu a acceptat armistitiul in forma lui din 12 aprilie. Chiar si acum insa, in loc sa ii contacteze pe rusi, el a preferat sa conserve canalul de legatura cu aliatii prin Cairo, pentru a se asigura ca Marea Britanie si SUA ramaneau parteneri cu puteri depline in orice intelegeri.

La 15 mai 1944, guvernul Antonescu a respins conditiile aliatilor, considerandu-le o capitulare a Occidentului in fata Uniunii Sovietice, ceea ce periclita insasi existenta tarii.

Oficialitatile romane sperau intr-o schimbare favorabila in evolutia razboiului si ca trupele occidentale vor ajunge in Romania, fapt pentru care se considera ca tactica de urmat era asteptarea.

Intre timp, pe plan intern, fortele politice antiantonesciene s-au organizat in Blocul National Democrat, organism care-si propunea: incheierea armistitiului cu aliatii; retragerea Romaniei din Axa si sprijinirea totala a efortului de razboi aliat; rasturnarea regimului antonescian; instaurarea unui guvern democratic.

Pe acest parcurs, cum se intrevedea chiar de atunci din evolutia evenimentelor, hotararile care vor afecta in viitor dezvoltarea politica a Romaniei fusesera deja luate.

Astfel, la jumatatea lunii mai 1944, guvernele britanic si sovietic au cazut de acord sa imparta Europa de sud-est in zone militar-operative. Intrucat ei fusesera initiatorii intelegerii, britanicii au propus ca Grecia sa ramana in zona lor, iar Romania in zona sovietica. Apoi cele doua tari au intrebat Statele Unite daca erau de acord cu acest plan. Inainte de a primi vreun raspuns, la 8 iunie 1944 Churchill a propus ca Bulgaria sa intre in zona sovietica, iar Iugoslavia in zona britanica.

La 12 iunie 1944, Roosevelt si-a dat acordul, fara prea mare entuziasm, la acest angajament.

E de subliniat ca nici una dintre parti nu a vazut in aceasta intelegere o delimitare finala a sferelor de influenta, insa cursul ulterior al evenimentelor a confirmat, din pacate, apartenenta Romaniei la sfera de influenta sovietica.

O asemenea incheiere nu era deloc surprinzatoare. Dimpotriva, ea era in acord cu intelegerile intervenite pe parcursul razboiului intre cei trei mari aliati, indeosebi dupa 1943, din momentul in care devenise previzibila infrangerea Germaniei si dupa ce a inceput sa se puna problema organizarii lumii postbelice. Intemeiate pe discutii deschise de conferinta de la Moscova (octombrie 1943) si continuate de conferintele de la Teheran (noiembrie 1943), Yalta (11 februarie 1945), San Francisco (iunie 1945), Potsdam (iulie 1945) si incheiate cu tratatele de pace din 1946-1947, toate aceste intelegeri vor consacra prezenta Romaniei in zona de influenta sovietica, cu tot ceea ce a decurs de aici.