Politica externa a Romaniei Mari

Politica externa a Romaniei Mari

Preocuparea cea mai importanta a Romaniei in perioada interbelica a fost aceea de a-si apara suveranitatea nationala si integritatea teritoriala. In acest scop, oamenii politici ai tarii au considerat ca se impunea construirea unui sistem de relatii externe in cadrul caruia statul roman a promovat o politica activa de prietenie si intelegere cu statele europene si de buna vecinatate cu cele limitrofe.

De aceea, Romania a participat la incheierea unor instrumente diplomatice menite sa contribuie la intarirea sistemului de securitate colectiva in Europa si la contracararea politicii revizioniste si revansarde a unor state invinse in primul razboi mondial.

Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa asigure si sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului, un loc important l-au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective similare cu cele ale statului roman.

Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului, a pacii si securitatii in sud-estul european.

Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa, de orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor razboiului.

Pe aceste temeiuri, guvernele de la Bucuresti au actionat in directia incheierii unor tratate politice si militare cu caracter defensiv, de prietenie si colaborare, menite a conferi un spor de securitate regionala si la scara continentului european. Ca urmare, in 1919 Romania a aderat la pactul Societatii Natiunilor.

Astfel, la 3 martie 1921 au fost semnate Tratatul si Conventia Militara (reinnoite in 1926 si 1931) cu Polonia prin care partile se angajau sa se sprijine reciproc in cazul unei agresiuni neprovocate la frontiera de est a teritoriului lor national. La 26 martie 1926 cele doua state vecine au semnat si "Tratatul de garantii", document ce introducea formula "erga omnes"[1] asupra obligatiilor politice.

In cursul anilor 1920-1922 au fost incheiate conventiile politice si militare bilaterale dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul Sarbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), care au consfintit intrarea in viata internationala a unei noi organizatii politico-militare - Mica Antanta- , ce-si propunea apararea statu-quo-ului politic si teritorial, in baza Tratatelor de la Trianon si Neuilly-sur-Seine. Pentru optimizarea coordonarii actiunilor, la 14 septembrie 1923 era semnata, la Praga, Conventia Militara a Micii Antante. Aceasta a inclus ca anexa, acordul dintre Romania si Iugoslavia referitor la obligatia de a se sustine reciproc in cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, cunoscandu-se atitudinea revansarda a conducatorilor de la Sofia.

Cresterea tendintelor revizioniste in regiune avea sa determine statele Micii Antante sa treaca, din 1929, la elaborarea unor planuri de conlucrare a celor trei armate, in scopul respingerii eventualelor agresiuni din partea Ungariei si a Bulgariei.

La data de 19 decembrie 1931, s-a ajuns la definitivarea unei noi Conventii Militare, ce preciza scopul in cazul unui conflict generalizat: "scoaterea din cauza a Ungariei printr-o actiune comuna".

La 9 februarie 1934, ministrii de externe ai Romaniei, Greciei, Iugoslaviei si Turciei au semnat pactul de constituire a Intelegerii Balcanice, etapa importanta in politica de coordonare a eforturilor statelor antirevizioniste din Europa de sud-est. Prin acest act se prevedea garantarea securitatii frontierelor balcanice impotriva oricarei agresiuni.
In 1936 au fost semnate si conventiile militare ale Intelegerii Balcanice; obligatiile asumate pentru respingerea unei agresiuni a Bulgariei asupra unuia din statele semnatare indicau, pe langa zonele de concentrare, prevederea in timp a desfasurarii masurilor de interventie si cuantumul fortelor care nu trebuiau sa coboare sub 80 de batalioane de infanterie si 20 de baterii de artilerie. Prin protocolul incheiat la 4 noiembrie 1934, cuantumul minim al fortelor respective avea sa fie stabilit la 75 batalioane de infanterie, 90 baterii artilerie, 16 escadroane si 70 avioane.

Relatiile de colaborare politica si militara cu Franta au fost impulsionate odata cu semnarea Tratatului de Alianta si Amicitie din 10 iunie 1926. Documentul avea mai mult caracterul unei asigurari de natura diplomatica, fiind menit a confirma din partea Parisului, protocolul din 28 octombrie 1920, prin care se garantase integritatea teritoriala a Romaniei.

La 16 septembrie 1926, a fost semnat, la Roma, Tratatul de Amicitie si Colaborare romano-italian, prin care cele doua state - aliate in ultimul razboi - se obligau sa-si acorde sprijin reciproc in vederea apararii frontierelor confirmate prin tratatele de pace.

De altfel, desfasurarea evenimentelor politice internationale in anii crizei economice mondiale (1929-1933), tendintele tot mai vizibile de revizuire a tratatelor de pace, venirea nazismului la putere in Germania, in ianuarie 1933, au determinat guvernele Romaniei, Cehoslovaciei si Iugoslaviei sa reorganizeze Mica Antanta (16 februarie 1933)10. Noul document preciza angajamentul partilor de a-si concentra activitatea politica internationala prin intermediul unui Consiliu Permanent, cu respectarea principiului egalitatii absolute intre ele. Apoi, in conferintele sefilor Statelor Majore Generale, desfasurate la Bucuresti in martie si, respectiv, noiembrie 1934, s-a trecut la elaborarea Pactului Militar al Micii Antante, in care s-au stipulat obligatiile reciproce in conditiile atacarii sau amenintarii lor simultane sau succesive.

Acestor demersuri politico-militare intreprinse de statul roman in aceasta perioada li se mai adauga peste 800 de acorduri si intelegeri incheiate cu diferite tari pe diverse probleme economice, culturale, consulare, stiintifice etc.

De asemenea, Romania a fost membra fondatoare a Societatii Natiunilor si a apelat la o serie de instrumente multilaterale care garantau securitatea, excluzand razboiul ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state - Pactul Briand-Kellog (1928)[2] si protocolul de la Moscova (1929), conventiile de definire a agresiunii si a agresorului de la Londra (1933), Pactul Saavedra-Lamasa etc. In consecinta, caracterul aliantelor politice si militare romanesti incheiate in anii interbelici era unul defensiv, ele urmarind descurajarea, prevenirea si respingerea unor agresiuni venite din partea unor state revizioniste (URSS, Ungaria, Bulgaria).