Evolutia statului medieval (secolele X-XV)

Evolutia statului medieval (secolele X-XV)

Statul medieval poate fi definit drept un ansamblu de institutii care exercita puterea asupra unui teritoriu si asupra unei anumite populatii. Aceste institutii pot fi grupate in doua mari categorii: cen­trale (care cuprind monarhia, curtea regala si aparatul de stat derivat din ea) si reprezentative (adunari ale categoriilor privilegiate).

Statul medieval cunoaste in evolutia sa mai multe etape: monar­hia feudala sau senioriala, monarhia starilor, monarhia centralizata.

Folosirea sistemului relatiilor de vasalitate, considerat la inceput un mijloc de buna guvernare, a condus sub urmasii lui Carol cel Mare la destra-marea imperiului si formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii stapaneau doar nominal teritoriul statului, puterea reala fiind exercitata de diferitii feudali locali (principi, duci, comiti, marchizi, baroni, castelani, etc.). Regasim aceste fenomene de faramitare feudala intovarasite adesea de anarhia ce caracterizeaza slabirea puterii centrale a monarhului in Franta secolelor IX-XI, in Germania in secolele XIII-XV etc.

Faramitarea feudala a facut ca titlul monarhic in Occident sa fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului sa fie proportionala cu resursele pe care i le punea la dispozitie domeniul funciar stapanit in nume propriu. Regele isi datoreaza autoritatea pe care o mai are faptului ca, teoretic, este suzeranul tuturor marilor seni­ori ai regatului si nu poate fi vasalul nimanui. Bineinteles, un rege poate fi vasalul altui rege, cazul cel mai cunoscut fiind cel al regelui Angliei, vasal regelui Frantei pentru Normandia, Acvitania si alte posesiuni de pe continent. Bazandu-se pe sistemul relatiilor de vasa­litate si pe atributiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul sau personal, aceasta etapa din evolutia statului medieval poate fi numita a monarhiei senioriale.

Monarhia reprezinta deci o institutie care garanteaza mentinerea unitatii tarii in fata pericolelor externe, dar si interne, reprezentate de o excesiva faramitare a autoritatii. Regele este superior celorlalti mari seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter reli­gios care subliniaza faptul ca el detine autoritatea de la divinitate.

Curtea regala (curia regis cuprinde persoane care initial asigu­rau serviciul personal al regelui, dar care treptat primesc atributii mai bine definite. Crearea unor servicii specializate, care sa asigure gestionarea finantelor, impartirea dreptatii, buna administrare prin intermediul cancelariei, este semnul maturizarii statale. Armata evo-lueaza treptat, cuprinzand trupele puse la dispozitie de membrii curtii regale, la care se adauga oastea vasalilor regali, pe care acestia trebuie sa o puna la dispozitia suveranului in virtutea obligatiei lor de a-i da ajutor (auxilium) in caz de nevoie. O astfel de oaste era indisciplinata, marii feudali refuzand adesea sa se supuna unei conduceri unice; instabila, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligati

prin juramant sa-si urmeze la lupta seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fara sa fie invinuiti de tradare.

Nesiguranta provocata de razboaiele dintre feudali a determinat grupurile sociale care nu se puteau apara singure, precum clericii si orasenii, sa sprijine restabilirea autoritatii monarhice si eliminarea faramitarii, punandu-i la dispozitie bani, ostasi, specialisti stiutori de carte. La cresterea puterii regale au contribuit si dezvoltarea econo­mica, inflorirea comertului si a oraselor, care au creat conditiile exercitarii autoritatii pe o scara mai larga decat inainte. Schimbarile in tehnica si organizarea militara, care au facut sa scada rolul cavaleriei nobiliare in favoarea pedestrasilor inarmati cu arcuri, arbalete si apoi cu arme de foc, au contribuit la reducerea rolului militar al nobilimii. In acelasi timp insa, regalitea, care dispunea de resurse mai impor­tante, isi forma armate mai moderne, alcatuite din profesionisti

Monarhia, desi consolidata, nu putea rezolva singura toate problemele guvernarii, astfel incat a fost necesara colaborarea cu reprezentantii starilor sociale privilegiate (clerul, nobilimea, orasenii bogati). Acestia au constituit adunari reprezentative, cunoscute sub diferite denumiri: State Generale in Franta, Parlament in Anglia, Cortesuri in Peninsula Iberica. In secolele XIII-XV, datorita colabo-rarii dintre autoritatea monarhica si aceste adunari ale reprezentantilor starilor privilegiate, statul medieval din anumite zone ale Europei este considerat monarhie a starilor.

Centralizarea statala, procesul prin care sunt eliminate centrele locale de putere in favoarea unei unice puteri a monarhului, s-a desfasurat intre secolele XI-XIII in conditii diferite in diferitele regiuni ale Europei care au reusit sa depaseasca starea de faramitare. Centra­lizarea, care presupunea, pe de o parte, unificarea intregului teritoriu al tarii in jurul domeniului stapanit direct de rege, iar pe de alta parte, stabilirea acelorasi institutii in tot regatul, a beneficiat si de argumentele teoretice aduse de legisti. Oameni cu pregatire in domeniul dreptului, in momentul in care in Occident reincepe folosirea legilor scrise, de origine romana, in defavoarea legiuirilor nescrise, cutumiare, acestia argumenteaza superioritatea regelui asupra principilor teritoriali si faptul ca deasupra lui nu exista o alta autoritate. "Regele e imparat in regatul sau", spun legistii francezi in secolul al XIII-lea, opunandu-se astfel in acelasi timp si puterii principilor locali, dar si pretentiilor imparatului german la o autoritate superioara celei regale.

Cresterea puterii monarhice in directia centralizarii nu a fost posibila in Germania si Italia, unde conditiile interne au condus la menti-nerea faramitarii politice, predominand principatele si orasele-state.

Tendinta care se constata in tari precum Franta, Anglia, Spania, Portugalia este de intarire a puterii regale in detrimentul celei a marilor feudali. O contributie importanta a avut-o stabilirea unor impo­zite percepute de pe teritoriul intregului regat. La inceput cu caracter extraordinar, impuse de nevoia purtarii razboaielor, taxele devin permanente si regulate, punand astfel la dispozitia regalitatii sume incomparabil mai mari decat cele de care dispuneau principii teritoriali. Impunerea acestor contributii s-a facut cu ajutorul institutiilor reprezen­tative, care ii reuneau pe delegatii starilor privilegiate. Aceste adunari au sustinut regalitatea in procesul de centralizare prin aprobarea impo­zitelor, dar au incercat, mai ales in conditii de criza, sa imparta cu puterea centrala guvernarea statului. Esuat in Franta si Peninsula Iberica, acest deziderat a devenit realitate in cazul Angliei. In afara acestor institutii reprezentative, care actionau la scara intregii tari, exis­tau si adunari ale starilor provinciale, constituite la nivel local si care isi asumau unele atributii privitoare la gestionarea treburilor locale.

Curia regala se specializeaza din ce in ce mai mult, apar functii bine definite, atribuite unor dregatori care au atributii legate de serviciul personal al monarhului, dar si privitoare la tezaur, cancelarie, armata etc. Se contureaza un consiliu regal, in care intra nobili, reprezentanti ai clerului, legisti care contribuie la dezbaterea si luarea hotararilor importante in politica interna si externa a tarii.

Pentru o mai buna administrare a teritoriului, regalitatea ape-leaza la o serie de organe locale, menite sa asigure autoritatea regelui in teritoriu: prepoziti, balivi, senesali in Franta, serifi in comitatele engleze, coregidori in Spania. In general, atributiile acestor reprezen-tanti locali erau complexe: militare, administrative, fiscale, judiciare.

Tribunalele regale sunt alte institutii importante in procesul intaririi puterii centrale. Daca, in perioada monarhiei feudale sau senioriale, impartirea dreptatii era un drept al fiecarui senior local, in perioada monarhiei starilor, exercitarea justitiei este concentrata in mainile reprezentantilor regelui. In Franta, din secolul al XIII-lea, in urma specializarii curiei regale apare Parlamentul, instanta suprema de justitie. Alaturi de acesta, din secolul al XV-lea, existau si parlamente provinciale, cu aceleasi atributii. In Anglia, tribunalele regale isi

extind competentele la scara intregii tari inca din secolul al XII-lea, paralel cu elaborarea unui drept comun, care sa nu mai tina seama de diferitele cutume locale.

Conditiile politice diferite au facut ca procesul de centralizare sa aiba caracteristici aparte in diferitele state ale Europei. In Franta, centralizarea, pe langa aspectul institutional, a avut o importanta componenta teritoriala, fiind nevoie de unificarea cu domeniul regal a teritoriilor controlate de mari nobili, si de asemenea punandu-se pro-blema eliberarii unor parti ale teritoriului francez care erau stapanite de englezi (in cadrul Razboiului de 100 de ani). Deoarece Anglia fusese cucerita de normanzi de la anglo-saxoni in 1066, iar regele Wilhelm Cuceritorul impartise pamantul vasalilor sai directi, aici nu au avut loc fenomene de faramitare atat de puternice precum in Franta, astfel ca aspectul principal al centralizarii a fost cel institutional. In Peninsula Iberica, prin cucerirea araba, s-a introdus o linie de demar-catie intre teritoriile crestine si cele stapanite de Islam, ceea ce a facut ca aici eliberarea de sub stapanirea araba si unificarea institutionala sa se desfasoare paralel.

Dinastia capetiana a fost cea care a reusit centralizarea politica a Frantei. Regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) da semnalul luptei de restaurare a ordinii in domeniul regal, supunandu-i pe marii seniori rebeli. Filip al II-lea August (1180-1223) reuseste sa elimine aproape total stapanirea engleza asupra unor teritorii franceze. Aceasta se dato­ra detinerii de catre regele Angliei, ca feude, a Normandiei, ducatul din care pornise Wilhelm Cuceritorul, si a Acvitaniei, adusa ca zestre alaturi de alte teritorii de catre Alienor de Acvitania, casatorita cu Henric al II-lea (1154-1189). Domeniul regal se extinde si spre sud, iar in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant justitia regala se intareste si se exercita pe teritoriul intregului regat. In timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) continua mai ales procesul de centralizare institutionala, instituindu-se un sistem de impozite regulate. Razboiul de 100 de ani (1337-1453) desfasurat intre Anglia si Franta a parut sa puna sub semnul intrebarii progresele centralizarii, datorita succeselor engleze si violentelor miscari sociale de la mijlocul secolului al XIV-lea. Cu toate acestea, dupa sfarsitul razboiului, favorabil Frantei, unifica­rea teritoriala si consolidarea puterii regale devin realitati ireversibile in timpul domniilor lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) si Carol al VIII-lea (1483-1498), cu care se poate considera ca a inceput chiar trecerea la monarhia absoluta.

In Anglia, dupa cucerirea normanda, regele Wilhelm a stabilit clar obligatiile vasalice atat pentru cei care il urmasera de pe con-

tinent, cat si pentru acei nobili anglo-saxoni carora li s-a permis pastrarea pamanturilor. Puterea regala a slabit totusi si in Anglia, in urma unor lupte dinastice din secolul al XII-lea, ceea ce a pus in fata regelui Henric al II-lea Plantagenetul sarcina intaririi acesteia. De o deosebita importanta au fost reforma militara, prin care se crea o armata profesionista, si reforma judiciara, care extindea la scara intre­gului regat competentele tribunalului regal. O noua criza apare in timpul regelui Ioan fara Tara (1199-1216), care, deposedat de feudele din Franta, este obligat sa acorde o serie de privilegii nobilimii, clerului, oamenilor liberi in general, consemnate in Magna Charta Libertatum (1215). In urma altei confruntari intre regalitatea engleza si razvratiti apartinand starilor privilegiate, in 1265 este convocata o adunare reprezentativa considerata de catre istorici drept inceputul Parlamentului englez si al colaborarii acestuia cu regalitatea. Infran­gerea in razboiul de 100 de ani a dat posibilitate Angliei sa se concentreze asupra problemelor interne si, dupa depasirea crizei repre­zentate de luptele dintre familiile aristocratice de Lancaster si York in cadrul Razboiului celor doua roze (1455-1485), sa inainteze pe calea instaurarii monarhiei absolute, prin venirea la putere a lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1507).

In Peninsula Iberica erau constituite regate separate in Castilia, Aragon, Leon, Portugalia, ce se confruntau cu opozitia reprezentata de marii nobili (grandes care foloseau elemente ale foarte numeroasei nobilimi mici (hidalgos pentru a-si constitui armate cu care sa lupte impotriva rabilor, dar si a puterii regale. Cortesurile sunt un alt element care limiteaza, intre secolele XIII-XV, autoritatea monarhilor iberici. Pe de alta parte, framantarile interne, luptele dinastice, ca si orientarea regatului Aragonului spre Italia (unde ocupa Sicilia, Sardi­nia, Neapole) au incetinit lupta de eliberare a peninsulei de sub stapanirea araba (Reconquista), conditie esentiala a unificarii si centra-lizarii institutionale. Casatoria dintre Isabela, mostenitoarea tronului Castiliei, si Ferdinand, mostenitorul din Aragon, urmata de inscau-narea lor in 1479 au creat conditiile unificarii Spaniei si cuceririi emiratului de Granada, ultimul teritoriu stapanit in peninsula de mauri. Desi, in timpul domniei acestora, fiecare dintre cele doua tari si-a mentinut institutiile proprii, domnia lor a insemnat totusi sfarsitul procesului de centralizare in Spania. Nepotul lor, Carol, urcat pe tron

in 1516, a desavarsit unificarea politica si a instaurat in Spania monarhia absoluta.