Clasicismul - 1600-1685

CLASICISMUL

I Contextul

A. Contextul istoric si social

Termenul de clasicism este destul de vag, fiind folosit cu mai multe intelesuri. Etimologic, denumeste forme de arta si de literatura care s-au dezvoltat in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, in paralel cu care se inregistreaza si evolutii filosofice. Radacinile clasicismului coboara inspre ultimele manifestari ale Renasterii italiene, dar cel mai adesea curentul este legat de Franta, considerata, ca punct de sintetizare si propagare a lui. intr-un sens mai strict, cuvantul se refera la domnia lui Ludovic al XlV-lea si la arhitectura, pictura ori literatura acelei perioade. Acest monarh a initiat, in prima parte a domniei sale, o politica culturala fara precedent, directionata in toate domeniile: a conceput un proiect ambitios de constructii, mai ales la Versailles, a practicat un mecenat activ, intretinand in jurul sau o adevarata curte de artisti. De aceea, se impune de la sine corelatia dintre aparitia clasicismului si cea a absolutismului monarhic.

In timpul domniei lui Ludovic al XlII-lea, monarhia si-a sporit pre­rogativele, diminuand sensibil puterea aristocratiei si reducand auto­nomia ce le fusese acordata protestantilor prin Edictul din Nantes (1598). Principalul artizan al acestei centralizari a fost Richelieu, prim-ministrul regelui, care a trasat si jaloanele unei politici culturale menite a raspunde scopurilor sale. A creat, astfel, in 1635, Academia franceza, din care spera sa faca o institutie care sa se orienteze dupa propriile lui vederi, mai ales in domeniul limbii. Ludovic al XlV-lea, ajuns la majorat, dupa perioada regentei, va desavarsi ceea ce incepusera predecesorii sai. Dupa o scurta amenintare in timpul Frondei, puterea regala triumfa definitiv incepand cu anii 1660! Ludovic al XlV-lea impune conceptia absolutista a puterii, care isi afla expresia cea mai semnificativa in revocarea Edictului din Nantes (1685), act prin care se interzice in Franta cultul reformat. Dorind sa confere monarhiei prestigiul pe care considera ca-1 merita, Ludovic al XlV-lea hotaraste infrumusetarea Luvrului si, mai ales, edificarea unei noi resedinte regale la Versailles. il invita, in acest scop, pe celebrul arhitect italian al epocii, Le Bernin, maestru al artei baroce, dar respinge planurile pe care acesta din urma i le prezinta. Proiectele sunt atunci incredintate artistilor francezi Le Brun si Le Notre, care ii ridicasera ministrului de Finante Fouquet castelul de la Vaux-le-Vicomte. Asadar, nu este exagerata afirmatia ca estetica clasica, asa cum s-a manifestat in domeniul artelor, este rodul intalnirii dintre un proiect politic bine conturat si artisti hotarati sa-i dea forma. Tot astfel, in literatura protectia regelui asigura unei pleiade de scriitori notorietate, resurse si conditii favorabile de lucru, in timp ce ceilalti artisti sunt lipsiti de asemenea avantaje. Spre sfarsitul secolului, clasicismul se va raspandi si in alte puncte ale Europei, beneficiind de aceeasi protectie generoasa a altor suverani care, preocupati si ei de a-si etala si a-si face simtita puterea, au urmat o politica identica. Numeroase copii ale Versailles-ului sau proiecte asemanatoare vor fi executate in Europa (Austria, Rusia), pana tarziu, la acel Ludovic al II-lea de Bavaria, care, in plin secol al XlX-lea, incearca sa reinvie visul absolutist.

Stabilitatea politica a clasicismului aduce o cumintire estetica. Dupa efervescenta secolului precedent, a doua jumatate a secolului al XVTI-lea este o perioada de Fixare, chiar de codificare a formelor. Agitatia lasa locul unei ordonari care, chiar daca nu a fost atat de riguroasa pe cat o vor prezenta unii succesori, restrange in mod incontestabil apetitul cautarilor si experimentelor renascentiste.

B. De la baroc la clasicism: contextul cultural

Clasicismul este adesea opus altei notiuni estetice: barocul, care s-a manifestat anterior, dar a cunoscut continuari si dupa acel moment al aparitiei.

In general, se considera ca barocul a urmat ultimelor creatii renascentiste, aparand in Italia, si anume la Roma. El este asociat miscarii cunoscute sub numele de Contrareforma, mai precis deciziilor luate de Conciliul celor Treizeci si dominatiei iezuitilor, care a fost consecinta acestora. Dupa succesul religiilor reformate in Europa, Biserica Catolica a reactionat incercand sa recastige terenul pierdut. Conciliul celor Trei­zeci (1545-1563) este o etapa importanta in impunerea acestei vointe, fiind destinat a clarifica aspectele de doctrina care ii opuneau pe catolici si pe protestanti, a redefmi regulile de disciplina in interiorul Bisericii si a propune o noua strategie care sa franeze progresul doctrinei reformate. Estetica baroca, raspandita in Europa si in America Latina, indeosebi sub impulsul iezuitilor, traduce redobandirea increderii in sine a Bisericii Catolice. Menit sa miste privitorul si sa-1 emotioneze, barocul tulbura prin somptuozitate si cauta sa impresioneze prin punerea in scena, adesea teatrala, a sentimentelor.

Cuvantul "baroc' a capatat destul de curand conotatii negative, de­semnand caracterul socant, bizar, dezordonat, neterminat al unei constructii. Dincolo de diferentele de stil detectabile de la un artist la altul, barocul traduce, in esenta, nevoia unei cautari, a unei inovatii. Fascinatia pentru teme precum fecunditatea, metamorfozarea, instabi­litatea forfotitoare a lucrurilor, suferinta ori moartea, care traverseaza barocul, da nastere unui joc dezlantuit de forme sinuoase, rasucite, asimetrice, incarcate de mare emotie. Estetica a miscarii, a liniei dina­mice, a aparentei si a suprafetei, barocul vrea sa surprinda, sa biciuie ima­ginatia, exprimand infinita diversitate a lumii, dar si jocul corespon­dentelor care trimit de la un plan de realitate la altul. Estetica a transfor­marilor ametitoare, a iluziilor si reflexelor jucause, barocul exprima si o anume precaritate, chiar o fragilitate nelinistitoare a existentei, care explica gustul pentru macabru

Arhitectura baroca este considerabil reprezentata in Europa, orase precum Roma ori Praga avand numeroase monumente create in acest stil. In Franta, ponderea clasicismului a impiedicat expansiunea excesiva a barocului, dar se regasesc, in schimb, urme sensibile ale sale in literatura. Exemplul cel mai elocvent este Corneille si mai ales piesa sa din tinerete, Iluzia comica; dar si capodopera corneliana Cidul pastreaza amintirea barocului, prin constructia ei neregulata, neconforma in totalitate cu regulile tragediei, pe care avea sa le exprime foarte autoritar Boileau. Cele mai caracteristice expresii ale barocului in literatura se regasesc in Spania, in opera lui Calderon, si in Anglia, in teatrul elizabethan.

Spre deosebire de baroc, clasicismul se defineste prin regularitate, simetrie, ordine si claritate. Gustului pentru linia curba, pentru situatii stranii sau marcate de exces, clasicismul ii raspunde prin apologia unei arhitecturi cu linii regulate si echilibrate, cu reguli care traduc verosi­milul si bunul simt. La toate nivelurile, clasicismul face dovada spiritului ordonator, operand o triere severa a operelor anterioare. Proliferarea uluitoare a limbajului in Renastere este stopata: sunt stabilite reguli stricte, sunt eliminate o serie de cuvinte considerate vulgare ori nelalocul lor. Si genurile literare fac obiectul unor tentative de codificare mai mult sau mai putin riguroasa. Operele publicate sau reprezentate pe scena suscita adesea vii polemici in jurul respectarii sau nerespectarii regulilor convenite. Gustul estetic se contureaza ca expresie a ratiunii. Pasiunile nu sunt absente, dar sunt disciplinate in manifestarea lor, sunt puse in scena cu echilibru, evitandu-se neregularitatile de forma ori dezechilibrul compozitiei. Expresia cea mai desavarsita a artei clasice in literatura o constituie, fara indoiala, tragediile lui Racine - ele dau seama admirabil de respectarea regulii de aur a tragediei, regula celor trei unitati, combi­nata cu cerinta bunului simt in arta, cu claritatea exprimarii si subordo­narea pasiunilor armoniei formelor. Chiar impinse la paroxismul furiei, pasiunii, nebuniei (precum Oreste in ultimul act din Andromaca), personajele raciniene pastreaza profilul riguros al artei clasice: respect pentru claritate, grija pentru simetrie, stricta ordonare retorica a gandirii. Stendhal nu gresea nicidecum cand, la inceputul secolului al XlX-lea, facea o paralela intre Racine si Shakespeare intr-o celebra carte chiar cu acest titlu, Racine si Shakespeare. Dramaturgul englez este apropiat de baroc: in piesele lui se amesteca diferite genuri, apar schimbari de tonalitate, in game ce pot merge de la sublim la trivial, constructia acestor piese este incarcata, adesea dand seama de iregularitati. Shakespeare nu se fereste sa exprime ceea ce clasicii denumeau "prost gust'. De altfel, pentru a fi jucate in Franta, piesele lui Shakespeare au fost minutios adaptate, adica le-au fost amputate acele parti considerate nedemne de a fi reprezentate, caci ar fi socat publicul. Dupa aceasta punere in antiteza a celor doi dramaturgi, Stendhal conchidea ca noua sensibilitate (roman­tismul) era mai apropiata de "bizareriile' baroce decat de rigoarea clasicilor.

Totusi este de remarcat faptul ca nu trebuie exagerata opozitia baroc-clasicism. Supunand unei atente analize un edificiu precum castelul Versailles, se detaseaza numeroase detalii mult mai apropiate de baroc decat de clasicism; unele fantani, unele arabescuri trimit mai degraba la linia sinuoasa a barocului decat la trasaturile netede care intruchipeaza

idealul clasic.

Este, de asemenea, de retinut ca aceste controverse razbat in mod indirect in dezbaterile filosofice. Descartes, a carui opera nu comporta, practic, notiuni estetice, el parand complet dezinteresat de arta, este con­siderat, totusi, un precursor al valorilor clasice. Critica pe care o aduce el rationamentului prin analogie, aratand caracterul nesigur al analogiei, sustinerea temei identitatii pentru a combate tema analogiei - iata atitu­dini ostile barocului, dupa cum tot astfel sunt preocuparea lui de a impune un punct fix cunoasterii sau refuzul de a lasa gandirea sa vaga­bondeze printre metamorfozarile aparente ale bucatii de ceara in contact cu focul. El vrea sa puna capat instabilitatii lumii, atat de draga barocului, prin descoperirea unei certitudini intangibile. Respingerea indirecta a ipotezei geniului rau care ar crea in noi o continua perceptie descumpa­nitoare si eronata a lumii pare, de asemenea, un ecou la tema vietii ca vis, care s-a bucurat de audienta autorilor ce au imbratisat estetica barocului. In multe privinte, gandirea filosofica a secolului al XVII-lea opereaza la nivelul lumii renascentiste multiforme o ordonare comparabila cu cea a esteticii clasice. In numele rigorii rationale, ea elimina o intreaga suita de cercetari si face sa triumfe viziunea matematica asupra universului, respingand alte sisteme de interpretare ca fiind iluzii sau pura nebunie, intr-o pagina celebra din cartea sa intitulata Istoria nebuniei, M. Foucault arata ca Don Quijotte poate fi considerata scrierea care inaugureaza clasi­cismul, intr-adevar, personajul ne apare un smintit, caci el interpreteaza lumea apeland la sistemul (de-acum) caduc al analogiilor si al asema­narilor care il mana progresiv spre delir. Spre deosebire de un asemenea demers, perioada clasica, avandu-1 ca eminent reprezentant pe Descartes, dar si pe Spinoza, va condamna de-acum incolo aceste procedee. Ea nu recunoaste decat principiul identitatii, pe care il opune analogiei vagi, limpezimea evidentei percepute, pe care o opune interpretarii ipotetice a unor semne nesigure

C. Contextul religios

Dupa zguduirea provocata de schisma protestanta, Biserica Catolica se repliaza cu vigoare, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Conciliul celor Treizeci deschizand era Contrareformei. Secolul al XVII-lea este marcat de stralucirea redobandita a catolicismului, de misionarismul dincolo de limitele Europei, de stoparea expansiunii cultelor reformate, in Franta, protestantii, care obtinusera prin Edictul din Nantes (1598) dreptul de libera practica a cultului lor si garantii politice, isi vad avantajele restranse de catre RichelLeu, iar sub domnia lui Ludovic al XIV-lea le pierd definitiv;- o data cu revocarea Edictului din Nantes (16S5), ei sunt constransi fie sa se exileze, fie sa se converteasca la catoli­cism. Puterea regala incepe sa se teama de puterea cultului reformat, asa ca monarhul pretinde ca supusii sai sa aiba aceeasi religie ca el. Multi reformati aveau sa paraseasca Franta pentru a se instala in Germania, mai precis, la Berlin si vor constitui o forta culturala si economica deloc neglijabila in evolutia Prusiei. Reformatii ramasi in Franta vor continua sa practice in clandestinitate cultul, organizand sporadic revolte care pro­beaza supravietuirea protestantismului, mai pronuntata in Cevennes*.

Cu incepere din jurul anului 1640, o alta disputa religioasa capata o importanta considerabila: intre iezuiti si puterea regala, pe de o parte, si jansenisti, pe de alta parte. Cei din urma doresc intoarcerea la catolicismul primar al Sfantului Augustin. Conflictul este declansat de calugarul olandez Jansenius, care in 1638 a publicat o carte despre doctrina Sf. Augustin. Condamnata de Biserica sub forma unor propozitii extrase din Carte, doctrina lui Jansenius gaseste ecou in Franta printre clericii de la manastirea de la Port-Royal. Lor li se asociaza unii laici, "solitarii', care traiesc, de asemenea, pe langa manastire. Polemica va dura mult si nu ii va pune capat decat daramarea manastirii, din ordinul regelui, in anul 1709. Jansenismul reprezinta un moment insemnat in viata culturala a Frantei din secolul al XVII-lea si numara printre adeptii sai oameni si savanti eminenti. Cel mai celebru dintre ei, Pascal, nu va ezita sa-si incerce con­deiul intru sustinerea cauzei janseniste, lansand-se in aceasta disputa cu faimoasele Provinciale, scrisori fictive in care ii ataca vehement pe iezuiti. Disputa imbraca diverse aspecte. La origine, dezbaterea este pur teolo­gica si vizeaza delicata chestiune a gratiei divine si, prin aceasta, indirect, problema predestinarii. Biserica catolica ii suspecteaza pe jansenisti ca revin la pozitiile lui Luther si Calvin si ii taxeaza de protestanti. Ei se apara cu inversunare, afirmandu-si apartenenta la cea mai stricta ortodoxie augustiniana si, la randul lor, ii acuza pe iezuiti ca acorda prea mare importanta liberului arbitru, uitand conditia marcata de pacat a omului. Dezbaterea se muta destul de repede in domeniul moralei. Adepti ai unei vieti simple si smerite, jansenistii denunta laxismul iezuitilor, care, in schimbul favorurilor curtenilor si aristocratilor, inchid prea lesne ochii la abaterile de la morala crestina. Miza este politica: puterea monarhica se teme de divizarea religioasa; ea se va alatura iezuitilor pana cand janse­nistii isi recunosc greseala ori dispar. invins, jansenismul este, de fapt, triumfator prin stralucirea personalitatilor care l-au imbratisat; in afara personalitatii remarcabile a lui Pascal, invatati precum Arnauld si Nicole au contribuit la sporirea considerabila a prestigiului manastirii. Unii elevi straluciti ai scolii de la Port-Royal, precum Racine, contribuie la contu­rarea unei imagini si mai luminoase a manastirii, chiar daca Racine se indeparteaza o vreme de vechii lui maestri, inainte de a se reconcilia cu ei si a cere sa fie ingropat alaturi de ei.

* Platou situat in partea estica a Masivului Central, intre Herault si Ardeche (n. trad.).