DE LA UNIREA ROMANILOR SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL LA "MONARHIA CULTURALA BRANCOVENEASCA"

DE LA UNIREA ROMANILOR SUB CONDUCEREA LUI MIHAI VITEAZUL LA "MONARHIA CULTURALA BRANCOVENEASCA"

Secolul al XVII-lea a inregistrat eforturi de realizare a unitatii celor trei tari romanesti in lupta impotriva ostilitatilor din afara. Actiunea politica si militara comuna tindea sa devina un principiu in politica externa a celor trei tari. Legaturile intre Tarile Romane s-au diversificat si intarit, a crescut in tot mai mare masura speranta ca prin unirea lor vor obtine si libertatea. Interesele externe si rivalitati interne au impiedicat, ca si altadata, realizarea de durata a unitatii Tarilor Romane, care ar fi dus ipso facto la eliberarea lor. Prezenta insa permanent in constiinta romaneasca, ideea castigarii libertatii cauta sa se realizeze ori de cate ori imprejurarile pareau favorabile.

Matei Basarab, care in spiritul traditiei create in decursul seco­lelor si dezvoltata in vremea lui Mihai Viteazul, a intretinut relatii stranse cu Transilvania si, spre sfarsitul domniei, dupa 1644, si cu Moldova, a aderat la planul crearii unei largi coalitii impotriva Impe­riului otoman. Aceasta coalitie urma sa beneficieze de sprijinul sustinut al imparatului romano-german, al regelui polon si al Venetiei. Alianta crestina urma sa inlesneasca insurectia generala a popoarelor din Bal­cani, supuse turcilor.

Pentru pregatirea expeditiei antiotomane, Matei Basarab despre care diplomatii straini ai vremii informau ca turcii se tem de el "si-l considera aproape ca pe un al doilea Mihai Voda" a desfasurat o intensa activitate diplomatica. El a intrat in relatii prietenesti cu polonii, a intretinut contacte diplomatice, pline de sperante, cu Viena si Venetia, a trimis solii la Moscova

si a raspuns cu promisiuni incurajatoare solicitarilor care ii erau adresate de conducatorii popoarelor din Balcani.

O solie a capeteniilor bulgare ii oferea domnului roman condu­cerea insurectiei planuite. In cazul reusitei acesteia, el urma sa fie ales "principe al Orientului". Regele Vladislav al IV-lea al Poloniei, casti-gat pentru coalitia antiotomana, impartasea ideea de a i se atribui lui Matei Voda un rol de frunte in rascoala antiotomana, numindu-l "generalissim al intregului Orient" (geeneralissim di tutto l'Oriente) Moartea, la 20 mai 1648, a regelui Poloniei a spulberat sperantele in reusita actiunii, care trebuia sa duca la eliberarea popoarelor supuse de turci.

Reluarea, in anii urmatori, a planului popoarelor balcanice

de

a-si redobandi prin lupta libertatea, ca si initierea de noi

demersuri, facute in acest scop pe langa monarhii crestini, de

catre voievodul roman, s-au dovedit zadarnice, dupa cum

zadarnice se dovedisera odinioara si staruintele depuse de Stefan

cel Mare. Lipsa de sprijin direct si eficient din partea puterilor

europene a facut sa esueze planul izbucnirii rascoalei antiotomane

preconizate si sa nu se mai manifeste destoinicia voievodului

roman, in virtutile caruia credeau popoarele sud-est europene.

Ideea coalitiei crestine, ca o conditie favorizanta declansarii lup­tei de eliberare a popoarelor supuse stapanirii sau dominatiei otomane, avea sa revina dupa moartea lui Matei Basarab. Incercari de transpu­nere a ei in fapt s-au manifestat ori de cate ori imprejurarile pareau favorabile. O asemenea imprejurare s-a creat in 1658, cand reizbuc-nirea razboiului turco-venetian si declansarea, in Asia Mica, a revoltei lui Hasan-Pasa au generat planul unei actiuni coordonate intre Tarile Romane, Venetia si Imperiul romano-german impotriva turcilor. Faptul ca actiunile n-au pornit in acelasi timp a facut ca succesele repurtate in anul 1659 pe "frontul romanesc" al carui protagonist s-a dovedit a fi Mihnea al III-lea, domnul Tarii Romanesti sa nu poata fi valorificate.

Teama factorilor politici din Principatele Romane, fata de incer­carile Portii otomane, devenite, din anul 1660, tot mai insistente, de a inlocui regimul de autonomie al Tarilor Romane cu cel de pasalac a determinat inmultirea planurilor de a impiedica o asemenea solutie. In anul 1668, mitropolitul transilvanean Sava Brancovici propunea la

Moscova o cruciada a statelor crestine, la care sa se alature sarbii, romanii si bulgarii, impotriva "blestematului turc".

Dupa cucerirea Camenitei de catre turci, in 1672, crescand primejdia transformarii Moldovei si Tarii Romanesti in pasalacuri, s-au faurit tot felul de planuri de a preintampina intentiile Portii otomane. In 1673, Stefan Petriceicu, domnul Moldovei (1672-1673; 1673-1674; isi punea sperante intr-o alianta a Rusiei cu Polonia, la care sa adere Venetia si Moldova, cazacii din Ucraina, tatarii calmuci si sahul Persiei.

Grigore Ghica, domnul Tarii Romanesti (1660-1664; 1672-1673), solicita Poloniei, in mai 1673, printr-un trimis al sau, intrarea armatei polone in Moldova si Tara Romaneasca, asigurand ca cele doua tari dispun de o armata de 30.000 de oameni si ca efectivele acesteia ar putea creste o data cu venirea polonilor.

La 31 decembrie 1673, Stefan Petriceicu si Constantin Serban cereau ajutor tarului rus pentru a continua luptele cu turcii.

In anii urmatori, in mediul romanesc avea sa-si faca loc in tot mai mare masura ideea ca numai in cooperare cu Rusia, Polonia sau Imperiul habsburgic va putea fi inlaturata amenintarea otomana.

In vremea domniei lui Serban Cantacuzino (1678-1688), intr-un context international ce parea favorabil, s-a accentuat in Tara Roma-neasca, ca si in Moldova, politica antiotomana si a crescut inclinarea factorilor politici romani spre puterile crestine. Experienta istorica facea, insa, ca aceasta inclinare sa fie prudenta, temperata de ratiunea politica. "De laudat este arata Miron Costin fiecare domn sa fie spre partea crestineasca .insa cu intelepciune, nu fara socoteala si fara temei, ca in loc de folos tarii sa aduca pieire". Acelasi mare cronicar moldovean, afirmand necesitatea politicii de echilibru a Tarilor Romane, care se impunea ca o conditie a supravietuirii lor statale, preconiza: "La turci credinta si la crestini lauda".

Politica externa a Tarilor Romane, condusa cu masura si

pru-denta, isi fixa ca obiective, in vremea lui Serban Cantacuzino

si Dimitrie Cantemir, apararea independentei politice, integritatea

teri-toriala si instituirea unor monarhii autoritare prin respectarea

ideii ereditatii dinastice. In acest sens, domnii romani au incercat

sa organizeze forte militare puternice, au incheiat intelegeri cu

centrele de rascoale din Balcani, Imperiul habsburgic si cu Rusia.

Unii din contemporanii lui Serban Cantacuzino l-au invinuit pe

acesta de prudenta exagerata. Altii, fie sub imperiul groazei fata

de turci, fie sub cel al intereselor proprii marunte, l-au acuzat de

asumarea unor riscuri nu numai enorme, dar si inutile. In

realitate, abilul conducator politic, care a fost Serban

Cantacuzino, a stiut cand trebuie sa actioneze cu prudenta si cand

trebuie sa-si asume anumite riscuri controlate. El a riscat de multe ori, dar nu de dragul riscului ca atare. Riscul a fost acceptat

de el ca pret normal pentru ceea ce dorea sa obtina, un risc nu

orb, ci constient, un risc nu al pornirilor de moment, necontrolate,

ci un risc cladit pe calcule, atent si competent alcatuite.

Serban Cantacuzino a ilustrat politica romaneasca, plina de grija pentru soarta statului.

Dorinta de a scapa de impilarea otomana, dorinta constanta la domnii romani, nu i-a orbit pe acestia, incat sa nu se remarce uneori neincrederea lor in sinceritatea marilor puteri crestine, ale caror interese se intalneau in spatiul romanesc

Dupa anul 1683, in urma inlaturarii asediului Vienei,

moment in care Serban Cantacuzino a avut un rol insemnat in

slujirea cauzei crestine, puterile europene si-au pus mari sperante

in domnul roman. Acesta, la randu-i, in contextul victoriilor din

1683 si al aureolei create in jurul regelui polon Jan Sobieski,

"eroul de la Kahlemberg", cu rol hotarator in despresurarea

Vienei, a contat, mai intai, pe "cartea polona". Romanii aveau sa

constate curand ca aceia in care isi pusesera sperantele nu erau,

pe de o parte, in masura sa-i ajute, iar pe de alta parte ceea ce

era si mai grav urmareau sa obtina sprijin din partea Tarilor

Romane, dar nu pentru a le elibera, ci pentru a si le supune.

Om politic echilibrat, chibzuit si prudent, Serban Cantacuzino,

nu s-a implicat intr-o actiune antiotomana directa, atata timp cat

conjunctura internationala nu parea favorabila reusitei. Incetineala

polonezilor era evidenta, iar neputinta lor incepuse deja sa se

contureze. La sfarsitul anului 1684, dupa ce a constatat ca Polonia nu

va putea fi marele aliat cu ajutorul caruia sa scape de dominatia

otomana, Serban Cantacuzino s-a apropiat de imperiali. In anii

urmatori a cautat sa se sprijine cand pe polonezi, cand pe austrieci, iar

atunci cand s-a pus problema sa accepte "protectia" austriaca, pentru a

apara existenta statala, el a incercat sa obtina ajutor si din partea

Rusiei.

Incercarile lui Serban Cantacuzino de a armoniza interesele Tarii Romanesti cu acelea ale Vienei si Varsoviei s-au dovedit iluzorii. Adevarata fata si adevaratele ganduri fata de romani ale celor doua capitale s-au dezvaluit cu ocazia consiliului care s-a tinut la Varsovia in ultima luna a anului 1685, cand nuntiul papal de la Varsovia, Pallavicini, a declarat ca "Sfantul Scaun recunoaste drepturile Coroa-nei ungare asupra Munteniei, Moldovei si Transilvaniei". La aceasta afirmatie regele polon a replicat ca cele trei Principate au fost pierdute de atata vreme de Coroana ungara, incat orisicine le poate ocupa.

Si in cazul Rusiei, sunt de subliniat ignoranta si perfidia

mani-festate de tari, referitoare la romani si la domnitorul lor.

Numai totala necunoastere a sentimentului de demnitate si a setei

de libertate a romanilor i-a facut pe tarii si pe marii printi Ioan

Alexievici si Petru Alexievici sa-i comunice, in octombrie 1688, lui

Serban Cantacuzino ca, in schimbul ajutorului militar dat de el

Rusiei, "vom binevoi a va primi cu toate orasele si pamanturile

voastre sub autocrata majestatii noastre imperiale mana". In

acelasi octombrie 1688, domnul Tarii Romanesti trimisese la

Viena solia menita ca, prin negocieri, sa obtina nu o inchinare, ci o

alianta intarita de garantii.

Urmasul in domnie al lui Serban Cantacuzino, Constantin Bran-coveanu a reusit, proband un remarcabil talent diplomatic, ca, intr-o conjunctura internationala extrem de complicata, sa-si asigure o relativ lunga domnie, sa afirme statutul de demnitate politica al Tarii Roma­nesti, sa determine Poarta otomana sa respecte prevederile "vechilor tratate" si marile puteri crestine, aflate in conflict cu turcii, sa inteleaga ca preocuparea lui de a inlatura oprimarea otomana nu va insemna acceptarea stirbirii drepturilor suverane ale tarii de catre o alta putere politica.

Constiinta continuitatii statale, ca expresie a continuitatii dinastice pe linie basarabeasca, a determinat preocuparea sustinuta a lui Con-stantin Brancoveanu de a-si justifica apartenenta la familia domnitoare, careia traditia ii atribuia "intemeierea" statului Tara Romaneasca si prestigiul acesteia in familia statelor europene. Grija domnului de a-si asigura domnia

ereditara l-a facut sa-si asocieze forta ideologica; arta si cronistica au fost chemate sa depuna marturie in favoarea politicii domniei. La manastirea Hurezi, unde se afla unul din cel mai izbutite ansambluri picturale din intreaga arta romaneasca, programul iconografic scotea in evidenta doua teme majore: iconografia Sfantului Constantin, patronul ctitorului, si tabloul votiv un impresionant cortegiu de personaje, neamurile Basarabilor si Cantacuzinilor, membrii familiei lui C. Brancoveanu amandoua avand profunde semnificatii istorice-ideologice: puterea biruitoare a crucii, care l-a condus in lupta pe imparatul Constantin, si o veritabila pledoarie in favoarea ideii de dinastie ereditara.

In politica externa, Constantin Brancoveanu s-a manifestat par­tizan al politicii de echilibru, pe care a practicat-o cu maiestrie, urmarind atent schimbarile ce se petreceau sau se prefigurau in sistemul relatiilor internationale. Fidelitatea aparenta fata de turci, increderea circumspecta fata de imperiali, prudenta in "ajutorul rus" i-au definit diplomatia si i-au asigurat o domnie, in pofida impreju­rarilor defavorabile, relativ lunga.

In politica interna, preocuparea domnului de a-si intari

puterea si de a o transmite ereditar a starnit reactia unor factori

de putere din interior, printre ei fiind chiar membri ai familiei

domnitoare, Canta-cuzinii, "care din felul lor arata Anonimul

brancovenesc erau neodihniti si nemultumitori tuturor

domnilor".

Pentru a opri drumul de marire a domnului a intervenit tradarea. Odioasa "para la inalta Poarta" si-a spus cuvantul. S-a dovedit inca o data ca raul din afara se produce numai prin atatarea lui de raul dinauntru.

In teama-i de a nu se crea in spatiul romanesc o situatie primejdioasa pentru el, stapanitorul strain a grabit sfarsitul domnului.

Mai invatat decat Constantin Brancoveanu, urmarind obiective similare cu ale domnului muntean, Dimitrie Cantemir, ca domn al Moldovei, s-a dovedit mai putin abil in politica de stat. Increderea lui in recastigarea gloriei de altadata a Moldovei cu ajutorul Rusiei, pe care o vedea biruitoare in razboiul cu Imperiul otoman, a fost atat de mare, incat i-a grabit decizia de desprindere de turci. Prin trimisul sau

Stefan Luca, Dimitrie Cantemir a incheiat, la 13 aprilie 1711, la Lutk, tratatul secret de alianta intre Rusia si Moldova, concretizat intr-o diploma a tarului adresata domnului roman.

Tarul consimtea la conditiile propuse de domn. Tratatul prevedea, in schimbul actului de supunere, ce trebuia facut "mai intai in taina" de Dimitrie Cantemir fata de Petru cel Mare, fagaduiala tarului de a lua sub protectia sa Moldova. La intrarea ostilor rusesti in Moldova, Dimitrie Cantemir urma sa se declare pe fata de partea tarului, unindu-si oastea cu cea a lui Petru cel Mare, care se obliga sa contribuie cu bani la chemarea sub steagul de lupta si la intretinerea oastei moldovenesti.

Tarul se angaja in numele lui si al urmasilor lui sa nu se ames­tece in schimbarea de domni in Moldova, ci sa lase domnia Moldovei pe seama familiei Cantemir "in linie barbateasca", exceptand cazul cand cineva dintre membrii acesteia s-ar lepada de biserica ortodoxa si "s-ar departa de credinta" fata de tar. Daca o asemenea masura s-ar impune, in locul domnului inlaturat ar urma sa fie numit fiul lui, "daca va fi socotit de buna credinta" sau un alt membru al aceleiasi familii a Cantemiristilor, pana la stingerea ei.

Se prevedea apoi ca "dupa vechiul obicei moldovenesc, toata puterea carmuirii va fi in mana domnului Moldovei". "Domnul sa aiba putere asupra tuturor si asupra fiecaruia dintre boierii moldoveni, dupa obiceiul dinainte, fara a reinnoi legiuirile lor".

"Domnul, dupa vechiul obicei, sa aiba dreptul sa stapaneasca intotdeauna toate orasele moldovenesti, ca avere proprie, si sa nu aiba nici o scadere si piedica in incasarea tuturor

veniturilor tarii".

"Boierii si toti supusii domniei Moldovei sa fie datori a se supune poruncii domnului, fara nici o impotrivire si scuze (asa precum mai inainte a fost totdeauna obiceiul)".

"Toata legea si judecata sa fie a domnului si fara hrisovul dom-nului nimic nu va fi intarit sau desfacut de tar".

Incercand, cu sprijinul Rusiei, sa instaureze domnia absoluta in Moldova, Dimitrie Cantemir atribuia datinei tarii stari de lucruri ce erau invocate ca fundament istoric al programului sau politic.

Un articol special cuprindea tratatul cu privire la integritatea teritoriala a Moldovei in vechile ei hotare. Se prevedea retrocedarea la Moldova a tinuturilor ocupate de turci

("Pamanturile principatului Moldovei, dupa vechea hotarnicire

moldoveneasca asupra carora domnul va avea drept de stapanire

sunt cele cuprinse intre raul Nistru, Camenita, Bender, cu tot

tinutul Bugeacului, Dunarea, granitele tarii Muntenesti si ale

Transilvaniei si marginile Poloniei, dupa delimitarile facute cu

acele tari").

Se preconiza ca orasele, cetatile si orice loc intarit din Moldova sa fie pazite si prevazute cu garnizoane domnesti; dupa nevoie, cu invoirea domnului, puteau fi si garnizoane ale tarului.

Ultimele articole defineau statutul Moldovei si situatia lui D. Cantemir in cazul incheierii pacii cu Imperiul otoman. Se arata ca Moldova nu va fi lipsita de apararea Rusiei si protectia tarului. Daca turcii vor fi victoriosi si-si vor intinde stapanirea in Moldova, Dimitrie Cantemir isi va gasi adapost in Rusia, unde i se vor da de la vistierie, anual "atatea venituri, cate pot sa-i ajunga," nefiind lipsiti de darnicia tarului nici urmasii lui.

Proprietatile si palatele lui Dimitrie Cantemir, aflate la Constan-tinopol, urmau sa-i fie despagubite cu altele,

asemanatoare lor, la Moscova.

Tratatul, care nu cuprindea altceva decat propunerile lui

Dimitrie Cantemir, acceptate de tar si transmise apoi

domnitorului Moldovei sub forma de diploma imperiala, semnata

de tarul Petru si de contele Golovkin, se incheia cu juramantul

tarului de a pazi cu sfintenie si de a intari prevederile inscrise, ca

si cu precizarea ca prevederile "vor avea urmare si putere", dupa

ce vor fi infatisate lui Dimitrie Cantemir si el va depune

juramantul de credinta si va iscali cu mana proprie, restituind

apoi tarului diploma. Din acel moment, domnul Moldovei trebuia

sa duca la indeplinire obligatiile asumate. La intrarea ostilor

rusesti pe teritoriul Moldovei, Dimitrie Cantemir urma sa duca pe

toti boierii mari si mici, ostirea si intregul popor sa jure credinta

tarului si sa se uneasca cu oastea tarului, care, la randu-i, il va

apara pe el si intreaga tara de toti dusmanii si nu-l va parasi

niciodata.

Redus la esenta sa, tratatul de la Lutk garanta independenta si suveranitatea Moldovei in granitele ei vechi, consfintea punctul de vedere al lui Dimitrie Cantemir in ce priveste forma de guvernare viitoare a Moldovei instituirea unei monarhii absolute si asigura

domnului, in cazul unei eventuale victorii in razboi a turcilor, azil politic in Rusia.

Tratatul de la Lutk este un document fundamental pentru gandi­rea politica romaneasca, el reflectand preocuparea marilor conducatori de stat romani de a gasi in situatiile internationale, adeseori foarte complicate, acele formule de alianta, care sa slujeasca, nu numai in acel moment, dar si in perspectiva interesului de stat.

Cunoscand bine adevaratele nazuinte ale tarii, precum si peri­colele care o amenintau, domnii romani au aderat la acele aliante in masura sa asigure permanenta statala si sa creeze stari de echilibru favorabile interesului national