CONSERVAREA-RESTAURAREA PATRIMONIULUI CUTURAL ROMANESC PANA IN SECOLUL XX

CONSERVAREA-RESTAURAREA PATRIMONIULUI CUTURAL ROMANESC PANA IN SECOLUL XX

Atat in cultura populara cat si in activitatea unor domnitori sau boieri romani, primele preocupari pentru conservarea bunurilor culturale, in principal cele pentru ingrijirea, repararea sau rezidirea lacasurilor de cult si pentru pastrarea sau imbogatirea odoarelor bisericesti, pot fi puse pe seama cultului stramosilor si a sentimentului religios. Pe de alta parte, in scopuri defensive, au fost intretinute, reparate, reamenajate sau extinse unele cetati si castele fortificate.

Ca si in restul Europei, fragmente provenite din constructii romane au fost incastrate in edificii din secolele XII-XIV, exemplele fiind nenumarate, precum bisericile de la: Densus, Strei-Sangiorgiu, Vodita, Alba Iulia, s. a.

Calatori straini prin Tarile Romane mentioneaza, pentru Transilvania secolului al XVI-lea, despre obiecte sau inscriptii epigrafice risipite pe campurile cu ruine antice sau in putine colectii particulare. Pierre Lescalopier, student francez la Padova, mergand de la Venetia la Constantinopol, a traversat Valahia, Transilvania si Ungaria, in anul 1574. Jurnalul lui de calatorie, publicat la 1921, constituie o contributie la cunoasterea starii monumentelor pe teritoriile romanesti.

Tot in secolul al XVI-lea Johannes Mezerzius, arhidiacon de Alba Iulia si Cluj, a publicat o colectie de inscriptii epigrafice.

In anul 1671 dieta de la Targu Mures a hotarat unele masuri pentru recuperarea "comorilor" descoperite in sapaturi arheologice.

Aflate in circulatie libera sau daruite de voievozii Tarilor Romane, un mare numar al obiectelor de mare valoare artistica si istorica se afla in strainatate. Virgil Candea a aproximat numarul lor la 120 000, dupa ce a cercetat foarte multe biblioteci, arhive si muzee europene[1].

"Hemoragia culturala" poate fi urmarita, in Ardeal, de la Matei Corvin att, prin imparatul Carol al Vl-lea, prin cunoscuti iubitori de arta si mari colectionari. In Cabinetul imperial de antichitati de la Viena au fost duse piesele descoperite in campania arheologica de la Mehadia, Micia[2]. Giuseppe Ariosti a achizitionat in anul 1729 inscriptii romane din Transilvania, unele din ele aflandu-se incastrate in peretii salii baroce de la Hoffbibliothek din Viena.

Printre primii restauratori de monumente despre a caror activitate se pastreaza informatii se inscrie Grigore Cornescu, ale carui lucrari de la manastirea Argesului sunt mentionate chiar pe pisanie[3].

Nicolae Iorga descopera[4] ca "intaiul inspector al monumentelor istorice" pe domnitorul Grigore Matei Ghica (24 august 1752-22 iunie 1753, Tara Romaneasca, 22 iunie 1753-8 februarie 1756, Moldova), ale carui calatorii la vechile cetati si curti domnesti din Moldova se si soldeaza cu repararea catorva din bisericile vizitate. In Tara Romaneasca, tot ca urmare a unei calatorii se vor intreprinde reparatii la curtea domneasca din Targoviste.

Sunt cunoscute numeroase mentiuni si despre lucrari de restaurare a unor bunuri culturale din patrimoniul mobil, in mod special icoane, efectuate incepand din secolul al XVII-lea[5]. De pilda, una dintre cele mai cunoscute icoane vechi romanesti, supranumita si "Icoana Plangerii" , poarta inscriptia: "Aceasta sfanta icoana, fiind veche si stricata, s-au meriterisit prin osardia prea fericitului stapan Chir Iosif, episcopul Argesului, luna decembrie 1801."

In 1764 Grigore Alexandru Ghika semnala "pustiirea" vechilor biserici din care "curg" odoarele incercand, printr-un hrisov domnesc, sa reglementeze asemenea situatii[8].

Referitor la restaurarea picturilor murale, activitatea lui Radu Zugravu (cca 1740- cca 1802), sau Radu "Dascalu", fiul pictorului Mihai din Targoviste, este deosebit de semnificativa.. Inainte de a "repara" vechile picturi si de a repicta zonele lacunare de la Biserica Domneasca din Curtea de Arges, el a copiat 26 de scene din picturile originare si a intocmit un "caiet de modele", o herminie[9] proprie, pe care urmasii au imbogatit-o si au folosit-o si in veacul urmator .

Nicolae Mavrogheni (1786-1790) cerea manastirilor, prin hrisovul domnesc din 1786, sa se ingrijeasca de restaurarea portretelor votive ale ctitorilor, insarcinand pe zugravul Iordache Venier cu executia unor asemenea lucrari: ".ne-au instiintat ca si pomenirea repausatilor ctitori, ce cu a lor agoniseala si stradanie au zidit si au intemeiat sfintele manastiri, s-au dat la nebagare de seama incat si chipurile lor cele zugravite in biserici le-au lasat de s-au stricat si unele de tot s-au sters, altele cu ochii scosi din vremea razmeritei, nu le-au mai dres, si sunt fara nici o cuviinta, care aceasta este un mare cusur si mare nemultumita a noastra, de care vi se face si pedeapsa."[11]

Un document emis de episcopia Ramnicului evidentiaza si preocuparea de a se selecta cu grija zugravii carora li se comanda executia de picturi murale sau de icoane pentru biserici: "oricine se va numi zugrav sa nu fie slobod a zugravi icoane sau biserici, pana nu se va arata intaiu la noi, ca sa-i vedem mestesugul de este procopsit si asa sa-i dam voie, pentru ca nu in loc de a infrumuseta bisericile sa faca niscai bazaconii, care nu sunt primite de pravila si in loc de evlavie, aduc ras si batjocura cu neiscusimea lor"[12].

In epoca moderna, descoperirile arheologice intamplatoare, apoi primele sapaturi arheologice, dimpreuna cu exaltarea constiintei nationale si interesul manifestat in restul Europei pentru diferite tipuri de vestigii culturale au condus, treptat, la aparitia colectiilor, a lapidariilor si, in cele din urma la aparitia primelor muzee romanesti.

In Transilvania, cele mai vechi colectii muzeale sunt cele colegiilor din Sibiu (l646), Targu Secuiesc (l686), Odorhei (1696), Targu Mures (l708), Aiud (l796). In secolul al XIX-lea se infiinteaza colectii de piese de valoare si pe langa liceele romanesti: Satu Mare (l804), Medias (1840), Blaj (1850), Brasov, Nasaud etc.[13]

Colectia de arta ce a apartinut guvernatorului Transilvaniei Samuel Brukenthal (1721-1803) a fost mentionata in anul 1773 in Almanach de Vienne ca una dintre cele mai valoroase colectii particulare aflate la Viena in acel moment. Instalata in palatul sau de la Sibiu, colectia a fost deschisa publicului in anul 1817 ca primul muzeu public in tara[14].

Termenul muzeu a patruns in limba romana din Europa apuseana. Constantin Negruzzi in Opere vol. I aminteste muzeele Italiei; Alecu Russo foloseste forma neasimilata, musè. Dimitrie Cantemir in Hronic descrie muzeele ca si "camarile unde stau la ceteala sau la invatatura oamenii"[15].

Impotriva exportului bunurilor culturale si pentru protejarea monumentelor au inceput sa vocifereze eruditii si chiar si colectionarii transilvaneni. La 1835 János Kemény, un colectionar transilvanean isi manifesta opiniile. George Baritiu scrie in anul 1839 despre "grosul vandalism al veacurilor trecute care a distrus o multime de monumente". La 5 aprilie 1851 Andrei Saguna se adreseaza slujitorilor bisericii printr-o circulara cerand sa fie protejate documentele si cartea veche. Tot la mijlocul secolului al XIX-lea AI. Papiu Ilarian declara: "O natiune ce nu-si cunoaste istoria, se asemena fiintelor lipsite de memoria celoru trecute: ea nu se cunosce pre sine insasi; nu scie de unde si cumu rezulta starea de fata ".

Alexandru Ghica initiaza un Muzeu de Antichitati pe langa Colegiului Sf. Sava, la 3 noiembrie1834, pe baza donatiei fratelui sau, Marele Dvornic Mihalache Ghica. Circulara prin care Mihalache Ghica a chemat la strangerea obiectelor de valoare la muzeu poate fi considerata un prim act prin care se fac demersuri pentru ocrotirea patrimoniului tarii. In anul 1841 muzeului i-a fost donat tezaurul de la Pietroasa[16]. Prin decretul de la 25 noiembrie 1864, Al. I. Cuza aproba Regulamentul pentru administrarea si organizarea Muzeului de Antichitati din Bucuresti intemeind astfel Muzeul National de Antichitati la Bucuresti. Evenimentul s-a produs odata cu intemeierea Universitatii din Bucuresti si cateva zile mai devreme de infiintarea Muzeului de Stiinte Naturale din Bucuresti (actualul muzeu "Grigore Antipa"), cea de-a doua institutie muzeala din capitala. Colectiile de baza ale Muzeului National au fost imbogatite datorita donatiilor generalului N. Mavros si ale altor colectionari ca: C. Bolliac D. A. Sturdza, Scarlat Rosetti, datorita bunurilor provenite de la manastirile secularizate si materialului arheologic recoltat de maiorul D. Pappasoglu, donat muzeului inca din 1864. Primul director al muzeului a fost Alecsandru Russo, dupa care au urmat importante personalitati ca: Al. Odobescu, Grigore Tocilescu, August Treboniu Laurian, Vasile Parvan si altii. In timpul lui Grigore Tocilescu muzeul a avut si un statut.

Sfarsitul secolului al XIX-lea se remarca prin infiintarea unui numar mare de muzee in Transilvania[17].

Asociatiunea ASTRA[18] a pus bazele unui Muzeu istorico-national la Sibiu in anul 1881. La 28 august 1897 s-a aprobat intemeierea unei Case Nationale la Sibiu, inaugurata in anul 1905 odata cu Muzeul National al Romanilor. Astra a patronat activitatea Muzeului regional Hunedoara, proiectul Muzeului motilor la Abrud si Campeni, Muzeul de la Vidra dedicat lui Avram Iancu (deschis la 1 septembrie 1924), redeschiderea Muzeului Unirii de la Alba Iulia in mai 1929 etc. Astra a editat revista Transilvania.

La inceputul secolului al XIX-lea spiritul romantic european a starnit si la noi interesul pentru ruine evocatoare a gloriei strabune. El nu a ramas livresc ci a inceput sa contureze o atitudine din partea legiuitorilor si din cea a scriitorilor, soldata, printre altele, cu initierea unor cercetari arheologice la monumentele importante. Nu lipsea nici componenta politica a interesului pentru monumente, parte a unei importante probleme politice a vremii: "chestia manastirilor inchinate". In acest sens se cerea ca manastirile sa fie reparate din venituri proprii.

Institutionalizarea activitatii de inventariere, protectie, restaurare a patrimoniului cultural a inceput prin masurile impuse de Regulamentul organic. Carmuirea de la 1832 a emis instructiunile pentru adunarea tuturor informatiilor despre inscriptii, odoare s. a. m. d. conform carora "este de trebuinta a se aduna cele mai vechi pisanii, cate se pot gasi pe la manastiri, biserici, bisericute, paraclise si schituri i pe la impreuna alte locuri, adica trapezarii, cismele si clopotnite; asemenea si de odoarele ce au dat fistecare domn si altii la manastiri si la celelalte locuri, si de clopotele ce vor fi [fost] daruite, si de cine anume, i de vechimea lor."[19]

Exportarea bunurilor culturale de pe teritoriile romanesti, in mod deosebit din Transilvania, este din ce in ce mai intensa si mai organizata si se desfasoara in pofida protestelor si masurilor care incearca sa o stopeze. In anul 1835, contele Ioan Kemeny, mare iubitor de arta si colectionar, evalua pagubele acestui proces la cca 200 000 de coroane anual[20].

Organizarea primelor cercetari arheologice[21] a provocat si intensificarea activitatii cautatorilor de comori. In aceste conditii, in anul 1839, Departamentul treburilor din launtru e nevoit sa intervina: "nimeni sa nu aiba voie a-si insusi vreun obiect de antichitate macar unde l-ar gasi intr-acest principat si indata ce se va afla un asemenea obiect, de a fi lesne a se transporta, sa se trimita prin ocarmuirea locala la depozitoriul din colegiul Sfantului Sava in Bucuresti. Nimeni sa nu fie volnic a scormoni in pamant pentru a scoate obiecte de antichitate, pentru ca asemenea scormonitoriu .isi vad munca in zadar, apoi strica si intuneca sirul sistematic al lucrarilor in asemenea descoperiri."

Inceputul activitatii moderne in domeniul monumentelor[23] este marcat in anul 1844 cand, in ambele principate, sau infiintat primele servicii de specialitate. Daca in Moldova repararea bisericilor vechi intra, prin Legea pentru ocarmuirea avuturilor bisericesti si atributiile vornicului bisericesc in seama nou-infiintatului Minister al Cultelor, in Tara Romaneasca domnitorul Gh. Bibescu (1842-1848) cere expres "oranduirea unui intr-adins arhitect, cu buna stiinta si cuvioasa instructie, pentru a starui intru indeplinirea cladirilor manastiresti din principat" . Gh. Bibescu a fost un impatimit al monumentelor: le-a vizitat , le-a restaurat, a inclus grija pentru ele in ansamblul programului sau politic. Activitatea serviciului de arhitectura creat pentru prima data sub domnia lui, a fost condusa de Johann Schlatter, arhitect elvetian scolit la Viena si "randuit in lucrarea manastirilor" la Bucuresti in 1833. Principalii colaboratori ai lui Schlatter au fost arhitectii: Julius si Gustav Freiwald, Scarlat Benes s. a. Desi a adus mari pagube patrimoniului prin conceptiile de restaurare aplicate, cele ale Academiei vieneze de Arhitectura, Schlatter a marcat inceputul oficializarii activitatii de protectie si restaurare in Romania.

Din pacate, nu numai in Tara Romaneasca ci si in Bucovina austriaca si in Transilvania miezului secolului al XIX-lea, avand ca model aceleasi principii, restaurarile aveau aspectul unor reconstituiri brutale, cu insertii arbitrare din repertoriul decorativ al neoclasicismului atunci la moda, reconstituiri ce urmau unor demolari radicale. In plus, in toate teritoriile romanesti aflate sub stapanire straina - Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia - organismele specializate ale statelor austro-ungar si rus urmareau sustinerea intereselor lor inclusiv prin scoala, biserica, institutii de cultura, promovand atitudini ostile diverselor etnii[26]. In 1868 au inceput lucrarile de restaurare a salii cavalerilor din castelul Corvinestilor. Arhitectul Francisc Schulz, scolit la Academia din Viena a aplicat, ca si arh. Emeric Steindl, care i-a continuat lucrarile pe santierul de la Hunedoara, preceptele lui Viollet-le-Duc impinse atat de departe incat s-au copiat chiar si insemnele de pietrar pe blocurile cioplite pe santier ce le inlocuiau pe cele originale (transportate intr-un lapidarium) - fara ca in Transilvania sa se inregistreze vreun protest impotriva acestei practici care in Tara Romaneasca va starni indelungate dispute si hotarate interventii benefice.

In principate, in anumite privinte au fost marcate si noi progrese: generalizarea interesului pentru monumente, inventarierea monumentelor importante, incetatenirea notiunii de "rezervatie arheologica". In 1863 Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a aprobat inceperea studiilor in vederea restaurarii Bisericii episcopale de la Curtea de Arges.

Epoca André Lecomte du Noüy a inceput la 15 mai 1875, cu restaurarea Bisericii manastirii Arges, promovata fiind de Carol I. Regele era el insusi stapan pe principii estetice ferme, cu o aplecare timpurie spre arta, indrumat fiind si de cele mai bune intentii si de prietenia arhitectului francez cu Al. Odobescu, spiritul erudit caruia activitatea de inventariere si protectie a monumentelor ii datoreaza enorma recunostinta .

Pentru a rezuma activitatea desfasurata de Lecomte du Noüy in Romania, cea mai potrivita pare a fi o caracterizare tarzie pe care i-a facut-o Virgil Draghiceanu: "tehnician de neantrecut, artist minunat, cunoscator al artei bizantine" dar "condus mai mult de notiunea abstractului, fara studii istorice, fara suflet national, impregnat de principiile si teoriile profesorului sau Viollet le Duc, a dat lucrari eterne ca durabilitate si principii de executie, dar a reconstituit daramand Pentru noi, el a gonit din toate aceste cladiri sufletul generatiilor de sute de ani ce salasluiau in ele."[28]

Arhitectul francez a initiat demolarea, pentru a fi restaurate, a bisericilor Sf. Nicolae din Iasi (ctitoria lui Stefan cel Mare, din incinta curtii domnesti), Sf. Dumitru din Craiova si biserica Mitropoliei din Targoviste, rezidindu-le din temelie.

Bisericii Episcopale din Curtea de Arges si Bisericii Trei Ierarhi din Iasi le-a introdus detalii de decoratie arhitecturala inexistente inainte de restaurare si le-a decapat integral picturile. La Arges, frescele din timpul lui Neagoe Basarab, au fost inlocuite cu picturi noi realizate de Jean-Jules Antoine Lecomte du Noüy (fratele arhitectului restaurator)[29], doar unele fragmente fiind extrase si conservate la Muzeul National de Arta al Romaniei.

Reflexe ale procedeelor aplicate de el si, de altfel, aplicate larg in intreaga Europa a timpului, s-au mai resimtit in activitatea de restaurare a monumentelor medievale romanesti pana in anii de dupa primul razboi mondial. La bisericile stefaniene Sf. Gheorghe din Harlau, Sf. Nicolae din Popauti, la palatele brancovenesti de la Mogosoaia si Potlogi au aparut, in urma unor astfel de restaurari modificari ale paramentelor, corniselor, sau chiar detalii noi de arhitectura.[30].

Primul Proiect de lege pentru conservarea monumentelor cultului romanesc fost inaintat camerei Deputatilor in sedinta din 30ianuarie/11 februarie 1871 un grup de liberali printre care V. A. Urechia, Cezar Bolliac, D. A. Sturdza s. a. Ea cuprindea opt articole, prevazand, printre altele, infiintarea, atributiunile si componenta unei Comisiunii a Monumentelor Nationale si preconizand si editarea unei publicatii periodice a Comisiunii.

Pornind de la proiectul de lege al lui V. A. Urechia, dar tot fara urmari practice, din cauza conjuncturii politice, in 1874, Ministrul Cultelor, Vasile Boerescu propunea din nou instituirea Comisiei Monumentelor Nationale, fapt consemnat in Jurnalul Consiliului de Ministri, propunere sanctionata prin decret domnesc[31].

Grigore Tocilescu a elaborat si o Lege pentru conservarea si restaurarea monumentelor istorice in anul 1883.

Referitor la reactiile societatii romanesti fata de restaurarile efectuate de Lecomte du Noüy, punctul culminant a fost in anul 1889, cand s-a infiintat Comitetul de rezistenta pentru apararea de distrugere a monumentelor nationale, urmat interpelari in Parlament si revizuirea noului proiect de lege la care deja lucra Grigore Tocilescu.

Daca se mai are in vedere si faptul ca la ordinea zilei, in lumea intelectualitatii bucurestene progresiste, era "arhitectura nationala" in spiritul careia arhitectul Ion Mincu (1852-1912) deja incepuse a construi Scoala centrala de Fete (1890) din Bucuresti[32] - se poate clarifica o imagine asupra atmosferei in care au aparut, in 1892, Legea pentru conservarea si restaurarea monumentelor publice si Legea pentru descoperirea monumentelor si obiectelor antice, dimpreuna cu regulamentele lor de aplicare .