De la Versailles la remilitarizarea Renaniei 1919-1936

De la Versailles la remilitarizarea Renaniei 1919-1936

Romania si sistemul de securitate colectiva

Realizarea idealului unitatii nationale in cursul anului 1918 reprezentase punctul final al unui vis si al unui proiect politic asumat de generatii intregi de intelectuali, oameni de cultura si politicieni. Totodata, unirea a reprezentat din punct de vedere al oportunitatilor istorice un adevarat miracol. Nimeni nu si-ar fi putut imagina la inceputul primului razboi mondial, in 1914, ca ar fi fost posibila reintregirea tarii cu toate teritoriile romanesti aflate sub posesiune straina : Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul, Bucovina si Basarabia. Si totusi datorita conjuncturii istorice, incepand cu prabusirea celor doua mari imperii vecine, cel austro-ungar si cel tarist, si culminand cu eforturile uriase depuse de catre toti romanii, marele vis s-a putut realiza in primavara si toamna anului 1918, avand ca punct final Alba Iulia in prima zi a lunii decembrie a anului mentionat.

Trudisera pentru infaptuirea Marii Uniri soldatii de pe fronturile de la Marasesti, Marasti si Oituz, avand la conducere generali de renume precum Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu, dar si indrumatorii de constiinta ai neamului precum Nicolae Iorga, Nicu Filipescu, Octavian Goga sau Vasile Lucaciu, alaturi de figurile marcante ale politicii din tara-mama dar si din provinciile ocupate precum Ionel Bratianu, I.G. Duca, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldis.

Din nefericire pentru evolutia ulterioara a societatii romanesti nu s-au intreprinse eforturi pentru a analiza cauzele care dusesera la infrangerile militare din toamna anului 1916, si nici un proces al coruptiei si dezordinii care dominasera in structurile politice si militare in anii razboiului.

Daca, indata dupa Marea Unire, s-a fi realizat un proces politic (nu juridic) al conduitei si raspunderilor, daca s-a fi stabilit concret cine si cat a gresit, societatea romandeasca ar fi pasit in noua ei faza de dezvoltare ca un organism sanatos, viguros, in stare sa raspunda noilor sfidari. Intrucat acest proces nu a avut loc, intrucat relele au fost tainuite, iar autosatisfactia de comanda a fost cuvantul de ordine, intrucat cauza principala a neajunsurilor a fost cautata in afara, nu inauntru, societatea romaneasca in ansamblul ei a intrat in noua perioada ca un organism mancat de boli launtrice, ascunse de catre cei chemati sa o diriguiasca.

Toate aceste lucruri si-au avut importanta lor in epoca, greselile nedecontate si dezamagirea "generatiei transeelor" ulterioara incheierii razboiului, constituind unele dintre frustrarile care s-au coalizat in Miscarea Legionara.

Daca din punct de vedere al politicii interne principalele prioritati reprezentau omogenizarea administrativ-institutionala a noilor provincii cu restul Romaniei si adoptarea reformelor menite sa modernizeze tara in primul rand cea agrara dar si cea electorala, in plan extern problema mentinerii status-quoului si implicit a granitelor noului stat Romania Mare urma sa fie linia directoare a politicii romanesti. Era evident ca alianta cu puterile occidentale (Franta, Anglia, Italia la care se adauga ulterior Statele Unite ale Americii) ne adusesera in situatia internationala ce a favorizat Marea Unire, asa incat era cel mai indicat sa se continue orientarea pe aceasta linie, una compatibila cu traditiile, simpatiile si afinitatile noastre, in primul rand cele culturale foarte apropiate de lumea latina in general, si de cea franceza in special.

Cu toate vicisitudinile politicii interne a Romaniei, cu toate luptele violente dintre partide, atitudinea tarii in politica externa se caracteriza dupa primul razboi mondial printr-o stabilitate nesovaitoare. [] Piatra de temelie a situatiei internationale a Romaniei o constituia prietenia cu Franta, cea mai sigura si - pe cat se parea - cea mai sincera dintre colaboratoarele din timpul marelui razboi si al luptei pentru o pace dreapta.

Romania fusese una dintre marile beneficiare ale sistemului de tratate de pace incheiat la Conferinta de pace de la Paris. Alaturi de Cehoslovacia si Iugoslavia era principala interesata in mentinerea stabilitatii si echilibrului in Balcani si Europa de rasarit. Ceea ce pentru romani era implinirea unui ideal istoric firesc, pentru altii parea a fi o nedreptate absoluta. De exeplu tara vecina Ungaria pierduse teritorii importante cu o populatie extrem de numeroasa, in favoarea Cehoslovaciei, Iugoslaviei dar mai ales a Romaniei, care a primit Transilvania si Banatul. Tocmai din aceste motive, maghiarii au fost poate cei mai interesati in revizuirea tratatelor instituite de sistemul de pace de la Versailles.

Statul vecin dinspre vest nu-si ascundea catusi de putin intentia de a provoca revizuirea Tratatului de la Trianon si ducea in acest scop o politica de agitatie neobosita pe diferite planuri: in sanul propriului popor, pentru a intretine flacara sovinismului revansard, si, in afara spre a recolta simpatii, aprobari si concesiuni, pentru inlaturarea asazisei "mari nedreptati" ce i s-ar fi facut la Versailles. Nu era ocazie intamplatoare sau provocata, in care Ungaria sa nu-si manifeste zgomotos revendicarile revizioniste. "Nu, nu, niciodata! Niciodata nu ne vom impaca cu mutilarea patriei noastre" era sloganul acestei frenetice agitatii.

Confruntate cu aceasta realitate, oficialitatile romane au militat energic pentru creearea unui sistem regional de securitate antirevizionist care sa aiba si sprijinul Frantei, principala putere militara terestra a continentului. Unul dintre promotorii acesui sistem de securitate trilateral care sa inglobeze alaturi de Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia a fost Take Ionescu (1858 - 1922), ministru de externe (13 iunie 1920 - 17 decembrie 1921) si prim ministru (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922) al tarii noastre, supranumit pentru viziunea si activitatea sa "marele european".

La 14 august 1920 s-a incheiat Conventia dintre Cehoslovacia si Regatul sarbo-croato-sloven (din 1929 Iugoslavia) urmata la 23 aprilie 1921 de semnarea la Bucuresti a Conventiei romano-cehoslovace. Ultimul tratat care practic consfintea inchegarea Micii intelegeri a fost semnat la 7 iunie 1921 intre Romania si Regatul sarbo-croato-sloven. Inca din preambul se stipula clar obiectivul principal al tratatului iar in articolul 1 modul lui de functionare: "Ferm hotarate de a mentine pacea castigata cu pretul atator sacrificii, precum si ordinea stabilita prin Tratatul incheiat la Trianon, la 4 iunie 1920 si prin tratatul de la Neuilly incheiat la 27 noiembrie 1919". Romania si Iugoslavia au convenit incheierea unei conventii defensive.

Articolul 1 stipuleaza ca in caz de atac neprovocat impotriva uneia dintre Partile contractante, in scopul de a aduce stingerea ordinei stabilite de Tratatele de pace de la Trianon si Neuilly, cealalta Parte se angaja sa contribuie la apararea Partii atacate in modul determinat prin angajamentul prevazut de articolul 2 al Conventiei.

Prilejul de a intra in actiune pentru noul organism regional s-a ivit de altfel foarte repede, in momentul cand Carol al-II-lea de Habsburg, fostul imparat al imperiului austro-ungar (1916-1918) a incercat in toamna anului 1921 sa revina pe taramul Ungariei (21 octombrie). Mica Intelegere impreuna cu Polonia au protestat impotriva acestei intentii mobilizand ca avertisment si cateva divizii de armata. Sprijinul Frantei fata de Mica Intelegere se explica mai putin prin incercarea de a constitui un front antisovietic ci mai cu seama prin interesul Parisului de a construi un flanc estic antigerman.

Din secolul al XVI-lea, de la alianta franco-otomana impotriva Imperiului german, Parisul a cautat permanent un aliat in est, care sa oblige Imperiul german la un razboi pe doua fronturi. Dupa declinul Imperiului Otoman, Franta a substituit aliatului otoman Rusia. Dupa revolutia bolsevica, Rusiei i s-a substituit lantul de aliati rasariteni ai Frantei: Polonia, Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia. La temelia acestei aliante se afla solidaritatea in mentinerea status-quoului versaillez.

O problema extrem de spinoasa cu care s-a confruntat diplomatia romaneasca in perioada interbelica a fost aceea a relatiilor cu Rusia sovietica si in primul rand litigiul privitor la Basarabia si cel privitor la tezaurul romanesc adapostit la Moscova in timpul razboiului (1916-1917).

Imediat dupa incheierea pacii, Romania a incercat sa-si reglementeze raporturile cu Rusia. La 31 ianuarie 1920, Niciolae Ciotoi este insarcinat sa duca tratative la Copenhaga cu reprezentantii guvernului sovietic. La aceasta reuniune, guvernul roman propunea drept conditii pentru reluarea relatiilor amicale: recunoasterea reunirii Basarabiei cu Romania; restituirea tezaurului; repatrierea prizonierilor romani din Rusia pe baza de reciprocitate; neamestec in treburile interne; abtinerea de la orice propaganda ostila.

Discutiile purtate in capitala daneza nu au dus la nici un rezultat, in schimb la 3 martie 1920 Cosiliul Suprem aliat notifica Romaniei hotararea de a recunoaste unirea Basarabiei cu Romania, fapt implinit la 28 octombrie in acelasi an. In ceea ce priveste atitudinea Rusiei, il vom cita din nou pe domnul Florin Constantiniu: Perioada cand guvernul sovietic s-a aratat cel mai conciliant in problema reconoasterii apartenentei Basarabiei la Romania si cea a restituirii tezaurului a fost in anii 1920-1921, cand s-a desfasurat razboiul sovieto-polonez si necocierile dintre Varsovia si Bucuresti in vederea semnarii tratatului de alianta. Kremlinul s-a aratat atunci dispus sa recunoasca apartenenta Basarabiei la Romania cu conditia ca aceasta din urma sa nu se alieze cu Polonia si sa nu-i acorde sprijin in momentul declansarii atacului sovietic.

Anul 1924 a fost decisiv in evolutia ulterioara a relatiilor romano-sovietice in urmatorul deceniu. Esecul tratativelor de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924) a fost urmat de rascoala de la Tatar-Bunar(15-17 octombrie), prodromul unei invazii a Armatei Rosii in Bulgaria, si de crearea Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenesti (12 octombrie) pe malul stang al Nistrului.

Daca adaugam la acestea si interzicerea Partidului Comunist din Romania prin lege la 5 aprilie 1924 este lesne de inteles raceala survenita in raporturile dintre Romania si puternicul vecin de la Rasarit.

Mai grava insa s-a dovedit a fi apropierea dintre Germania, marea invinsa a primei conflagratii mondiale si Uniunea Sovietica, absenta principala a reglementarilor postbelice, care in 1922 semneaza tratatul de la Rapallo. Acest act nu putea decat sa intareasca convingerea autoritatilor de la Bucuresti, fara sa tina cont de culoarea lor politica, ca singura cale de urmat pentru Romania era aceea a bunelor relatii cu puterile occidentale, cu Mica Intelegere, cu Polonia si in perspectiva cu statele care vor forma in 1934 Intelegerea Balcanica: Grecia, Turcia si Iugoslavia.

Desi cel mai adesea Romania isi concentra eforturile diplomatice cu principalii sai aliati existau si situatii cand atitudinea fiecarei tari era lasata la libera optiune a oficialitatilor respective. Asa s-a intamplat in ianuarie 1924 cand la Conferinta Micii Intelegeri desfasurata la Belgrad s-a stabilit ca pozitia fiecarei tari vis-a-vis de Uniunea Sovietica sa fie hotarata de catre autoritatile statului respectiv. Aceasta deoarece s-a constatat diferenta de interese intre cele trei tari si Uniunea Sovietica: Cehoslovacia are cu U.R.S.S. numai interese economice, pe cand Romania are si interese politice, iar Iugoslavia numai interese sentimentale.

Romania a dorit si a incercat sa-si reglementeze raporturile cu statul sovietic si mai cu seama sa obtina din partea acestuia recunoasterea frontierelor sale, ceea ce ar fi dus automat la reconoasterea de catre Moscova a unirii Basarabiei cu tara mama. Dupa mai multe tatonari si negocieri la 28 martie 1924 au inceput lucrarile Conferintei romano-sovietice desfasurata la Viena. Delegatia romana era condusa de catre Langa-Raseanu iar cea sovietica de catre Krestinski, ambasadorul Uniunii Sovietice la Berlin. Nu s-au desfasurat decat trei sedinte in zilele de 28, 31 martie si 2 aprilie, deoarece sovieticii conditionand continuarea discutiilor de acceptarea de catre guvernul nostru a unui plebiscit in Basarabia. lucru refuzat de catre Bucuresti, tratativele au fost sistate. Este de notat faptul ca Romania nu dorea sa accepte aceasta varianta din cauza faptului ca implicit ar fi fost puse in discutie tratatele de pace incheiate la Paris in ansamblul lor, si nu datorita faptului ca ar fi avut indoieli cu privire la rezultatele unui eventual plebiscit. Dealtfel si Rusia ridica problema plebiscitului doar in ideea ca acesta fiind respins de romani, aparea pretextul unei eventuale interventii militare.

Recunoscut de Anglia, Franta si Italia, guvernul sovietic s-a servit de conferinta de la Viena ca de un mijloc de propaganda si a provocat esecul ei, punand conditia inadminsibila a unui plebiscit in Basarabia. O circulara secreta a Cominternului - iscalita de Radek - consemna ca problema Basarabiei va fi rezolvata in curand prin arme.

In plus, ce drept avea Rusia sa ceara un plebiscit in Basarabia, pe care ea nu-l ceruse in nici o alta parte, si dupa ce repudiase orice drepturi ce decurgeau din cucerirea acestei provincii sub guvernarea tarista? Erau sovieticii insisi, a caror constitutie recunostea dreptul la despartire, pregatiti sa tina plebiscinte in Gerogria sau Armenia, de exemplu? Sau, de fapt, acceptase vreo tara plebiscite pe teritoriul ei exceptand situatia in care pierdusera razboiul? Cu siguranta, guvernul romand nu era pregatit sa fie primul care sa ofere un exemplu in acest sens[11].

Pentru Romania chestiunea Basarabiei ramanea ca o rana vesnic deschisa insa atat timp cand Uniunea Sovietica adoptase o atitudine total refractara fata de discutarea problemei, nu mai era nimic de facut in aceasta privinta. Urmeaza o lunga perioada in timpul careia cele doua guverne se abtin de la orice contact deoarece pozitiile asa de nete ale fiecareia il face fara obiect. La teza romaneasca orice discutie, mai putin asupra Basarabiei, propaganda sovietica opune cuvantul de ordine "Basarabia mai intai". Baza unei intelegeri, evident, lipseste.[12]

Intre 1927 si 1936 adevaratul exponent al politicii externe romanesti a fost fara indoiala marele diplomat Nicolae Titulescu, indiferent daca a ocupat sau nu fotoliul de ministru al afacerilor externe. Domintante in activitatea sa au fost conceptele de pace, suveranitate si securitate colectiva toate subordonate interesului national. Marele diplomat avea o viziune constructiva asupra Europei.

El a spus ca paceea nu va fi si nu va putea fi patrata mult timp daca tarile care formau Mica Antanta nu vor sta impreuna, daca Romania si Polonia nu vor fi impreuna si daca Romania nu va stabili relatii tolerabile cu Uniunea Sovietica. Reprezentant de seama al puterilor mici si mijlocii, Titulescu a urmarit consolidarea sistemului de aliante politico-diplomatice si militare ale Romaniei care viza intarirea securitatii tarii, a independentei si integritatii sale teritoriale.[13]

Cu privire la chestiunea Basarabiei, Titulescu o vedea rezolvata prin atragerea U.R.S.S. in sistemul european de securitate colectiva. El credea ca o Rusie integrata in Liga Natiunilor al carei presedinte a fost ales in doua randuri ( 1930 si 1931) va reununta la doleantele cu privire la teritoriul dintre Prut si Nistru si va recunoaste fara rezerve frontiera de rasarit a Romaniei. De altfel marele diplomat explica astfel intreaga ratiune a politicii sale externe in raport cu U.R.S.S.: "Iau asupra mea responsabilitatea declaratiei urmatoare: am fost, sunt si voi ramane mereu in favoarea unui pact de asistenta mutuala cu U.R.S.S., atata timp cat aceasta tara va duce o politica de pace si de prietenie intre natiuni, pe care a promovat-o in decursul anilor recenti. Un astfel de tratat este necesar Romaniei, fie ca Germania va face razboi cu U.R.S.S., fie ca ea va ajunge sa se inteleaga cu aceasta tara. Mai mult, tratatul si pactul de asistenta mutuala romano-rus trebuie incheiate in momentul propice pentru Romania; altfel apropierea ruso-germana se va face fara noi, deci contra noastra dupa cum am spus-o deja. Apropierea ruso-germana trebuie, deci, sa ne afle aliati cu U.R.S.S. Eu consider amicitia franco-rusa ca o axioma; consecinta sa inevitabila este amicitia ruso-romana.[14]

Intuitia de geniu a diplomatului roman si-a gasit din nefericire concretizarea in nefastul an 1940, atunci cand preconizata apropiere ruso-germana petrecuta cu un an inainte a dus la pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord.

Romania a facut numeroase eforturi de a obtine de la Rusia recunoasterea macar indirecta a unirii Basarabiei dar rezultatele au fost minime. La Londra, cu prilejul semnarii Conventiei pentru definirea agresorului, in iulie 1933, Sovietele au recunoscut ca teritoriul ce nu poate fi supus unui act de agresiune este "teritoriul asupra caruia un stat isi exercita de fapt autoritatea"; nu era o recunoastere expressis verbis a posesiunii Basarabiei de catre romani, dar era o punere a starii de fapt sub scutul legii internationale.[15]

Desi in 1934 se restabilisera relatiile diplomatice dintre Romania si U.R.S.S., acest fapt nu a avut vreun rezultat practic in ceea ce priveste Basarabia. Singurul rezultat cu adevarat palpabil pe care l-au obtinut autoritatile de la Bucuresti cu aceasta ocazie a fost inapoierea de catre sovietici a unor obiecte din tezaurul incredintat de catre Romania in anii primului razboi mondial: documente de arhiva ale statului; metrul etalon de la Observatorul Astronomic si manuscrisul asupra operei "Oedip-rege" al compozitorului George Enescu. Nu s-a inpoiat insa nimic din tezaurul Bancii Nationale a Statului, si nici obiectele de valoare cum ar fi tablourile sau bijuteriile Regineri Maria.

Cu privire la relatiile ruso-germane din perioada interbelica este evident ca cele doua mari puteri erau parca facute sa se inteleaga mai cu seama in circumstantele ulterioare primului razboi mondial. Amandoua fusesera excluse de la masa celor puternici, ambele erau considerate paria politicii internationale. Apropierea dintre Uniunea Sovietica si Germania era naturala dincolo de diferentele ideologice si de civilizatie evidente totusi intre cele doua popoare.

Victoria aliatilor occidentali a fost intarita prin Tratatul de la Versailles care a jefuit si umilit practic Germania prin prevederile sale: plata unor daune uriase de razboi catre invingatori, care au avut ca efect direct criza economica crunta a Germaniei, cu un popor ajuns la limita foametei si a saraciei.

I.V. Lenin a fost insa primul care a inteles ca Tratatul de la Versailles este o bomba asezata la temelia Europei.[..] Lenin a inteles ca aviditatea invingatorilor ii va pierde: Germania nu se va impaca niciodata cu nedreptatea, in Germania se vor gasi forte care sa se pronunte impotriva Tratatului de la Versailles si pentru reconsiderarea rezultatelor promului razboi mondial. Ele vor fi de partea revansei si o vor infaptui.[16]

Sovieticii au incurajat cat au putut de mult aceasta dorinta de revansa a germanilor, oferindu-le acestora posbilitatea de a-si antrena cadrele militare pe teritoriul rusesc: ulterior, Stalin in anii ascensiunii lui Hitler catre putere ii va impiedica pe activistii comunisti din Germania sa se alieze cu social-democratii facilitand astfel preluarea puterii de catre Hitler. Acestea au fost doar doua exemple alese sa intareasca ideea ca Stalin urmarea sa profite de dorinta arzatoare de revansa a nemtilor pentru a declansa un razboi intre puterile occidentale, in urma caruia U.R.S.S. sa intervina in calitate de arbitru, si , evident principal beneficiar.

In strategia lui Stalin, modalitatea cea mai potrivita de a garanta securitatea Uniunii Sovietice era un razboi intre statele capitaliste. Razboiul ideologic si propagandistic, violenta limbajului folosit de regimurile nazist si comunist pentru a se demasca reciproc a ocultat obiectivul real si esential al politicii externe sovietice: razboiul intre tarile capitaliste. Perceperea eronata a actiunilor diplomatice ale U.R.S.S. a creeat iluzia ca poate fi solidarizata la eforturile de mentinere a status-quolui Versaillez, dupa ce in Germania se instaurase regimul nazist (30 ianuarie 1933).[..] Stalin nu a considerat venirea lui Hitler la putere drept o catastrofa.[17]

Nici cu vecinul nostru de la sud de Dunare, Bulgaria, relatiile nu erau mai bune. Motivul diferendului il constituia Cadrilaterul, adica partea de sud a dobrogei compusa din cele doua judete: Durostor (3226 km patrati) si Caliacra (4500 km patrati). Cadrilaterul fusese obtinut prima oara de Romania prin Tratatul de pace de la Bucuresti din 28 iulie 1913 care pusese capat celui de-al doilea razboi balcanic. Desi regiunea fusese parte din Tara Romaneasca inca din timpul domniei lui Mircea cel Batran (1386-1418) dupa 1420 ea intra sub stapanire otomana pana la 1878 la Congresul de la Berlin. Initial Rusia dorise sa atribuie si Cadrilaterul, alaturi de restul Dobrogei Romaniei pentru cedarea celor trei judete din sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad si Cahul) dar ulterior s-a razgandit astfel incat zonele citate ramaneau sub autoritatea Bulgariei.

In 1913, mai mult din motive de echilibru regional, prestigiu si securitate strategia, Romania ceruse si in cele din urma obtinuse Cadrilaterul. Componenta etnica a celor doua judete nu favoriza insa deloc revendicarile Romaniei deoarece doar cu un an in urma (1912) recensamantul efectuat acolo daduse urmatoarele rezultate: 48% turco-tatari, 43% bulgari si doar 2,3 % romani. Dupa primul razboi mondial prin tratatul de la Neuilly(1919), a fost restabilita granita din 1913, si ponderea romanilor in Cadrilter a crescut ajungand la 29%, mai cu seama datorita afluxului de mecedoromani adusi aici din Grecia dupa 1925.

Problema populatiei era spinoasa. In cei 27 de ani de stapanire romaneasca (1913-1940), Cadrilaterul fusese colonizat intr-o simtitoare masura cu elemente romanesti, si anume cu familii de fosti luptatori in razboi si cu aromani, transplantati aici din Macedonia, spre a nu fi expusi deznationalizarii, dupa impartirea vechii provincii otomane. Colonistii, improprietariti pe pamanturi devenite libere prin emigrarea turcilor sau prin parcelari de stat, isi intemeiasera gospodarii, unele foarte infloritoare. Pe de alta parte, elementul bulgaresc era si el destul de important in unele regiuni din Dobrogea veche, alcatuind o minoritate cu sentimente ostile statului roman.[18]

Fata de ostilitatea statului bulgar, Romania a incercat sa constituie si a reusit o alianta regionala care milita aidoma Micii Intelegeri pentru respectarea status-quoului teritorial si a stabilitatii reginale.

In anul 1929, presedintele Consiliului de ministri al Greciei, A.P. Papanastasiu, cu ocazia Congresului Pacii de la Atena a ivitat statele balcanice la o conferinta comuna. In luna octombrie a anului 1930 a avut loc prima conferinta chiar in capitala Greciei. Papanastasiu a prezentat un proiect in care se prevedeau principiile Intelegerii Balcanice si anume: garantarea pacii intre tarile din Balcani si constituirea intr-o organizatie economica. Aceste prime initiative au fost urmate de alte conferinte desfasurate in Turcia la Isambul si Ankara in 1931, Romania la Bucuresti si Sinaia in 1932 si Salonic in 1933.

In timp ce Franta si Anglia sprijineau incheierea unei aliante intre statele balcanice, Bulgaria si Albania vor fi sub influenta Germaniei si Italiei nedorind incheierea unei intelegeri in Balcani.

Doua state balcanice, Bulgaria si Albania, influentate asa cum am spus de Germaia si respectiv Italia, nu au acceptat sa adere la o eventuala alianta balcanica. Grecia, Turcia si Iugoslavia puteau sa ajunga usor la o alianta avand in vedere ca intre aceste state existau deja tratate bilaterale. Aceste state balcanice au lansat lozinca "Balcanii sa fie ai popoarelor balcanice".[19]

La 9 februarie 1934, ministrii afacerilor externe ai Romaniei, Turciei, Iugoslaviei si Greciei, respectiv N.Titulescu, Rustu Aras, Jevtic si Maximos au semnat la Atena tratatul Pactului Intelegerii Balcanice. Prin acesta sistemul decuritatii colective s-a extins si spre sud-estul Europei. Pactul insa a fost primit foarte nefavorabil de catre statele revizioniste Germania, Italia, Ungaria si Bulgaria. Cu toate lipsurile sale, Pactul Balcanic a fost un factor important in efortul statelor mici si mijlocii de a afirma o conceptie politica unitara destinata apararii status-quoului teritorial, pacii si securitatii.[20]

Din nefericire pentru Romania aceste sisteme de aliante (Mica Intelegere, Intelegerea Balcanica) se bazau in realitate pe raportul de forte existent in Europa si mai putin pe fortele proprii ale statelor semnatare. Cat timp Franta a fost puterea dominanta in Europa si si-a manifestat interesul in crearea si functionarea unor astfel de intelegeri regionale si Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica au avut de jucat un anumit rol in aceasta parte a Europei. Odata confruntate cu tendintele revizioniste ale Germaniei si Italiei care la randul lor sprijineau aceleasi tendinte ale Ungariei si Bulgariei, cele doua sisteme de aliante si-au dovedit ineficacitatea. Aceasta si pe fondul dezinteresului si al cedarii respectate de marile puteri occidentale Franta si Anglia in fata agresivitatii lui Hitler si Mussolini.

Acest sistem de aliante impunator in aparenta, era fragil in realitate; interesele comune ale statelor participante au cedat intaietatea intereslor specifice ale fiecaruia. Tendintele centrifuge ale aliantelor au fost stimulate de marile puteri, Germania si Italia, interesate in destramarea acestor aliante, care aveau drept obiectiv mentinerea status-quoului politic si teritorial, pe care revizionismul urmarea sa il lichideze.[21]

Intr-adevar in afara de teama comuna de revizionismul ungar si respectiv bulgar, statele Micii Antante si Antantei Balcanice aveau prea putine interese convergente. Principala temere a Cehoslovaciei era legata de Germania si de problema sudeta. In plus, relatiile ei cu Polonia erau mai degraba proaste din cauza revendicarilor poloneze asupra Teschenului.[] In schimb Romania intretinea relatii foarte bune cu Polonia, cu care avea semnat un tratat de alianta din 1921 transferat in 1926 in conventie militara.

Iugoslavia isi avea nelinistile ei externe legate de Italia si de pretentiile acesteia asupra Triestului si a coastei dalmate. Turcia la randul ei intretinea relatii foarte bune cu Uniunea Sovietica iar Grecia isi avea propria agenda legata mai degraba de zona mediteraneeana. In conditiile agresivitatii crescande a statelor fasciste si a lipsei sprijinului anglo-francez fiecare dintre statele celor doua aliante regionale au fost nevoite sa se descurce pana la urma pe cont propriu. In final toate, cu exceptia Turciei, au cazut victime agresiunilor germano-italiene in perioada 1938-1941.

Se poate pune intrebarea daca Romania, in principal prin ministrul sau de eterne Nicolae Titulescu a dus cea mai buna politica conforma cu interesele nationale ale tarii. In epoca au existat numerosi oameni politic: Gheorghe Bratianu, Octavian Goga, Mihail Sturdza, Constantin Argesanu care au considerat intotdeauna ca politica titulesciana este lipsita de o baza reala si ca mult mai indicat pentru tara noastra ar fi fost o incercare de stabilirea a unei apropieri de Germania, mai ales pe filiera economica si fara abandonarea aliantelor traditionale cu Anglia si Franta.

Fara a fi avut ponderea politica a lui Titulescu, Gh. I.Bratianu a oferit o alternativa la politica lui Titulescu. Eminentul istoric ale carui convingeri democratice sunt mai presus de orice indoiala credea ca interesul Romaniei este sa separe revizionismul german de cel ungar, printr-o apropiere a Bucurestiului de Berlin, fara a abandona insa relatiile cu Franta si mai ales cu Polonia.[22]

Comentariile lui Constantin Argesanu la adresa lui Titulescu, acide si rautacioase pe alocuri, caracteristice stilului autorului si la care nu subscriem releva totusi o stare de spirit printre politicienii romani vis-a-vis de ilustrul ministru de externe si de politica dusa de acesta. "Incapatanarea lui ( a lui Titulescu - n.n.) am priceput-o prea tarziu, era datorita unui sentiment mai tare decat toate in acea natura de impotent si de insuficient glandular, sentimentului de frica. Nu indraznea sa se certe sau sa se strice cu nimeni. Fiecare gest al lui era calculat in vederea castigarii unei prietenii sau unie neutralitati binevoitoare. Era gata sa sacrifice orice ca sa dezarmeze un adversar[] Ca Iorga de la Iasi, care dupa dezastrele din toamna anului 1916 isi formulase menirea pe acest pamant intr-o ecuatie cu trei termeni, poprului, el si regele, tot asa si Titulescu isi fixase rosturile activitatii sale intr-o formula in care Europa, el si Tara Romaneasca se legau in raporturi variabile, dupa imprejurari. Familiaritatea juca la dansul un rol insemnat: abia vedea un an de doua ori, si conversatia curgea "per tu" si "ma". Asa izbutise sa convinga pe mai toti in Romania ca era amic intim cu conducatorii tuturor tarilor europene, pe ca ii tutuia dar care nu-l puteau suferi. De cate ori am auzit, dupa 1931, cand am inceput si eu sa circul in Europa, fraza: Oh, ce Titulesco, ar lui cede put qu'il finisse de parler. ( Oh, acest Titulescu, ii cedam pentru a-l face sa inceteze sa vorbeasca - tr. n). In tara trecea un om mare din cauza influentei ce i se atrubuia in strainatate, iar in strainatate i se facea credit mult fiindca toti il credeau atot puternic in tara lui.[23]

Nici opiniile uni om de stanga ca Petre Pandrea, nimenialtul decat cumnatul lui Lucretiu Patrascanu nu era cu nimic mai dinevoitoare fata de marele diplomat: "Titulescu avea lacomia mapamondica, angrenandu-si tara in tot felul de aventuri ideologice si politice, el insusi fiind un conservator tipic, aproape retrograd in mentalitate si conceptie generala asupra vietii si asupra politicii []. Cu Nicolae Titulescu ne-am amestecat in Abisinia, in China si in posesiunile engleze. De altminteri, stralucitul, prea stralucitul Titulescu, izgonit de Carol al II lea si de Tatarescu din Romania, a murit avocat consilier stipendiat de societatea anonima Canalul de Suez. A zburat, teoretic si ideologic vagamente, din Abisinia pana in Egipt si a lasat un morman de ruine in politica extrena romana, dand pretexte tuturor invalizilor sa ne jefuiasca petrolul, teritoriile si sangele bunilor tarani, decretatei peste noapte ostasi cruciati.[24]

Vom incheia aceasta trecere in revista a opiniilor negative fata de Titulescu si politica sa cu cea a lui Alexandru Mihai Stoenescu: Cand Titulescu a fost demis din functia de ministru de externe, Gheorghe Tatarescu i-a desfasurat pe masa regelui Carol al II lea harta Europei si i-a aratat situtia reala a politicii externe romanesti: "Iata, sire, Titulescu ne-a certat cu toata lumea", prezentandu-i pe rand confliectele la zi cu vecinii, incapatanarea de a fi ostili cu orice pret Germaniei, slugarnicia fata de Franta si Anglia (care nu au intarziat sa profite de slabiciunea aceasta), complicatiile cu Rusia Sovietica"[25]

Aceste critici dure si nedrepte par a-si fi gasti o aparenta confirmare in esecul politicii titulesciene concretizat in prabusirea sistemului colectiv de scuritate si implicit a granitelor Romaniei. In realitate insa principala cauza a falimentlui sistemului de pace de la Versaiiles a fost reprezntata de plitica de cedare a francezilor si englezilor in fata pretentiilor Germaniei.

Dramatica reevaluare (1936-1940)

Principalul eveniment care a schimbat fundamentale raportul de forte in Europa a fost remilitarizarea Renaniei la 7 marite 1936. Tratatul de la Versailles si cel de la Lacarno (1925) prevazusera ca Renania si o fasie de 50 de km pe malul drept al Rinului sa aiba statul de regiuni demilitarizate, Germania neavand dreptul de a mentine trupe in aceste teritorii. Aceasta sistuatie lasa Rűhrul, inima industriala a Germaniei, la discretia unui act de forta al Frantei, si, in acelasi timp, dadea oricand posibilitatea francezilor de a-si trimite trupele in spatiul german. Atat timp cat "usa" Germaniei ramanea deschisa, aliatii rasariteni ai Frantei (Polonia si Mica Intelegere) stiau ca ea poate sa le vina in sprijin in cazul unui eventual conflict cu Germania. Remilitarizarea Renaniei a modificat situatia strategica de pe continent: Reichul si-a asigurat securitatea Rűhrului si o pozitie avantajoasa, in cazul unui conflict cu Franta (Strasbourgul a ajuns sub bataia tunurilor germane), iar Franta a pierdut accesul liber in adancimea teritoriului german, ceea ce facea dificila, daca nu chiar imposibila, interventia ei in beneficiul aliantilor din Est.[26]

Consecintele remilitarizarii Renaniei au fost grave nu doar din punct de vedere strategic, ci mai cu seama politic. Hitler si-a dat seama ca puterile occidentale nu sunt dispuse sa riste razboiul si nici macar aplicarea unor sanctiuni Germaniei. Efectele actului unilateral al Germaniei din 7 martie 1936 s-au rasfrant direct si asupra statelor est europene, implicit a Romaniei.

Sigur ramane faptul ca absenta replicii dure a Parisului a dezvaluit aliatilor rasariteni ai Frantei o realitate ingrijoratoare daca ea nu-si apara securitatea propriei frontiere, cum ar veni in ajutorul unor aliati indepartati pentru apararea carora trebuia sa intre pe teritoriul german? Remilitarizarea Renaniei a dat o lovitura de moarte politicii de scurtiate colectiva si, implicit, celei a lui Nicolae Titulescu supus unor critici tot mai acerbe.[27]

Remilitarizarea Renaniei a avut un puternic impact si asupra politicii externe a Uniunii Sovietice. La sfarsitul anului 1936 si la incepultul celui urmator, au fost reluate demersurile reprezentantilor sovietici pe langa autoritatile germane in vederea restabilirii cooperarii sovieto-germane, asa cum fusese ea definita prin tratatul de la Rapallo (1922); astfel de exemplu, la 29 ianuarie 1937, seful misiunii comerciale sovietice la Berlin, Kandelaki, s-a intalnit cu ministrul economiei H. Schacht, caruia i-a exprimat "in numele lui Stalin si Molotov" dorinta tarii sale de a incepe discutiile cu Reichul in vederea imbunatatirii relatiilor dintre Moscova si Berlin.[28]

Debarcarea lui Nicolae Titulescu de la carma politicii externe romanesti poate fi socotita un efect secundar al remilitarizarii Renaniei. Desigur insa la aceasta s-au mai adaugat si alte cauze: dorinta regelui Carol al II lea de a conduce el insusi politica externa a Romaniei, adversitatea unor oameni politici precum Octavian Goga si Gh. Bratianu si presiunile Poloniei care nu vedea cu ochi buni apropierea romano-sovietica promovata de catre Nicolae Titulescu.

Apropierea de U.R.S.S. era condamnata in tara de o larga parte a spectrului politic; Polonia era nemultumita de aceasta apropiere in care vedea o slabire a aliantei din 1921; Italia nu-i ierta lui Titulescu fermitatea cu care condamnase agresiunea din Etiopia si se pronuntase in favoarea sanctiunilor; in sfarsit regele Carol al II lea, de care depindea, in ultima instanta, ramanerea lui Titulescu in guvern, era iritat de initiativele ministrului sau, care actiona ca si cum ar fi fost suveranul politicii externe a Romaniei. Coalizarea tuturor factorilor ostili lui Titulescu (nu este exclus ca Goga, adversar inversunat al acestuia, sa-i fi transmis regelui un dosar compromitator pentru ministru alcatuit de germani) a dus la inlaturarea lui din guvern (29 august 1936)[29]

Legat de subiectul central al lucrarii, mentionam asa cum figureaza si in primul capitol, ca Miscarea Legionara era   deasemena unul dintre cei mai aprigi contestatari ai lui Titulescu si a politicii acestuia. Inca de la inceput, Codreanu l-a considerat pe acesta un corupt, care avea interese contrare natiunii, dupa cum scrie el insusi in cartea sa: Doi barbati de stat romani, I. G. Duca si N. Titulescu vor aranja cu fata politica a trustului bancherilor jidani de la Paris, interesati pe de o parte la exploatarea nemiloasa a bogatiilor tarii si, pe de alta parte, in a asigura o cat mai fericita situatie coreligionarilor lor din Romania, venirea la putere a Partidului Liberal. [30]

Nu este exclus ca Germania nu numai sa fi avut interesul dar chiar si sa fi actionat in vederea inlaturarii lui Titulescu. Reichul prin Oficiul de politica externa al NSDAP conduc de catre Schickedanz incercase sa ia legatura cu anumiti politicieni romani ostili politicii promovate de Titulescu si anume Octavian Gogoa, A.C. Cuza, Alexandru Vaida-Voievod si Gh. Bratianu si sa-i coaguleze intr-o "miscare populara". Obiectivul principal al proiectatei "miscari populare" era, in primul rand, rasturnarea lui Nicolae Titulescu, ministrul de externe al Romaniei, considerat exponent al orientarii politicii externe a tarii noastre spre Franta si spre Liga Natiunilor.[31]

Toate cauzele mentionate ale debarcarii lui Titulescu par veridice si isi gasesc confirmarea in memoriile lui Raoul Bossy, eminent diplomat si discipolul ministrului inlocuit: Prin Constantin Bratianu aflu, pe de alta parte, ca inlocuirea lui Titulescu se datoreste Regelui, nemultumit de "avansurile" sale catre Rusia Sovietica, ca si de faptul ca nu tinea pe nimeni la curent cu cele ce facea. Apoi si italienii se foloseau de orice prilej pentru a delcara ca nu-i puteau ierta fireasca - dar totusi inteleapta - apostrofa, la Societatea Natiunilor, catre ziaristii italieni care huiduisera pe negus cand se urcase la tribuna: ,Chassez don ces sauvages" (Alungati-i pe acesti salbatici). In 1940, Ciano spunea, in fata mea, lui Mihail Manolescu venit ca ministru de externe in vizita oficiala la Roma, ca Italia nu va uita niciodata acea iesire insultatoare a unui ministru de afaceri straine al Romaniei. Pe de alta parte, si primul ministru iugoslav Stoiadinovici nu-si ascundea supararea ca Titulescu ar fi luat acum cateva luni, la Geneva, o atitudine hotarata antigermana, publicand cu de la sine putere un comunicat in acel sens din partea Micii Intelegeri, fara a fi consultat in prealabil pe aliatii tarii sale.[32]

Plecarea lui Titulescu a cioncis oarecum si cu o stagnare a relatiilor cu Franta si Anglia precum si cu slabirea Micii Intelegeri si Intelegerii Balcanice. Vantul batea in panzele puterilor revizioniste care se vedeau incurajate de tendintele lor de pasivitatea statelor occidentale. Concesiile anglo-franceze au condus si la o anumita toleranta a Micii Intelegeri fata de actiunile Ungariei. La sesiunea anuala a Consiliului Micii Intelegeri din august 1937 de la Sinaia cele trei tari au acceptat inarmarea Ungariei, considerand caduce clauzele miliare ale Tratatului de la Trianon.

La 13 martie 1938 o noua demonstratie de forta a lui Hitler: incorporarea Austriei la Germania, asa numitul Anschluss. In plan extern reactia puterilor occidentale a fost din nou platonica. In plan intern succesul german aducea apa la moara politicii legionare care incepe sa isi concentreze eforturile pe o alianta cu Reichul. Dealtfel, Corneliu Zelea Codreanu a trimis o telegrama catre Adolf Hitler prin care saluta "victoria adevarului", "infrangerea puterilor iudeo-masonice" si ii declara ca este purtatorul unei lumini "si nici o putere nu va putea, vreodata, sa i-o franga".[33] Trebuie adaugat deasemenea ca "Legiunea Arhanghelului Mihail" creata in 1927 nu s-a bucurat de la bun inceput de atentia factorilor de decizie de la Berlin. Misticismul lui Codreanu il facea pe Hitler sa-l perceapa pe acesta mai degraba ca pe un profet religios si mai putin ca pe un om politic util pentru Axa, asa cum am precizat si in prima parte.

Germanii pareau insa mai interesati de o colaborare cu Octavian Goga, A.C. Cuza sau Gheorge Bratianu, care dealtfel la 16 noiembrie 1936 devine primul politician roman primit in audienta de catre Adolf Hitler, decat de una cu Garda de Fier. Ialienii la randul lor care creasera in iulie 1933 Comitati di Azione per la Universita di Roma (C.A.U.R), expresie a dorintei lor de a-si mentine prestigiul de centru unic al fascismului international s-au orientat spre Nichifor Crainic, Alexandru Averescu sau Mihail Manoilescu ca interlocutori valabili in spatiul romanesc.

Este aproape cert ca Codreanu si adeptii sai au avut putine contacte externe in prima jumatate a anulior 1930 si cu atat mai putin au beneficiat de ajutoare concrete din partea Germaniei sau Italiei. Acest ansamblu de relatii externe, atat de limitat, chiar si pe plan politic, intareste impresia ca cel putin inainte de 1939, legionarii au obtinut putine ajutoare economice sau instructiuni de la protecori straini, daca au reusit sa primeasca ceva. Sufleteste erau mult mai apropiati de national-socialismul german decat oricare al partid al extremei drepte romanesti, in schimb, nici Aussen-politischesamt (Oficiul de relatii externe al Partidului Nazist German - n.n.) si, cu atat mai putin, conservatorul Auswärtingesamt - Ministerul de Afaceri Externe german - nu a avut deloc incredere in Miscarea aceasta atat de deosebita, insa, dupa criteriile lor, slab organizata si lipsita de cadre.[34]

Aceeasi parere despre relatiile Reichului cu Miscarea Legionare o are si istoricul Alex Mihai Stoenescu cand exprima: "Documentele secrete ale arhivelor germane demonstreaza ca, pana in 1938, Germania nu a mizat pe miscarea legionara, nu a finantat-o si chiar a ignorat-o. Berlinul considera ca este o miscare mistica, neserioasa si fara ecou important in randurile populatiei.[] Pana in 1936, Corneliu Zelea Codreanu era vazut de nazisti ca un fel de profet religios, fara nici un program politic. Adevarul este ca nici nu avea unul si nu se putea miza pe idealismul lui nerealist."[35]

Relatiile Romaniei cu Germania se aflau de altfel la un nivel scazut, fapt explicabil avand in vedere ca luptasem impotriva ei in timpul primului razboi mondial si ca politica Berlinului era perceputa, pe buna dreptate, ca una revizionista menita sa puna sub semnul intrebarii sistemul de pace stablit la Paris si implicit Romania Mare. Intreaga germanofobie a politicii romanesti interbelice avea la baza amenintarea revizionismului maghiar, teama ca cererea Germaniei de rediscutare a termenilor pacii de la sfarsitul primul razboi mondial inseamna si revizuirea Tratatului de la Trianon, care "ne daduse Transilvania", si spaima de o venire a Garzii de Fier la putere, ea exponenta a Germaniei naziste. Toate aceste temeri se dovedesc astazi neintemeiate, iar in ceea ce priveste posibilitatea ca tomcai nationalistii extremisti sa accepte ruperea teritoriala absurde. Trebuie sa ne gandim cu luciditate, simplu si chiar fara a apela la documente si marturii, ca este un nonsens a crede ca nationalistii cei mai duri puteau vinde tara cuiva.[36]

Pentru Germania Romania era interesanta in special din punct de vedere economic si nu pare plauzibil ca Berlinul si-a propus programatic sa destrame statul roman. Era firesc ca Ungaria si Reichul sa se gaseasca pe aceleasi pozitii vis-a-vis de reviziuirea tratatelor de pace de care erau amandoua nemultumite. Ramane o intrebare din domeniul istoriei contrafactuale ce s-ar fi intamplat daca Romania ar fi incercat sa duca o politica de apropiere macar economica fata de Germania. Ca lucrurile ar fi putut evolua altfel ne-o confirma si Raoul Bossy, amabasador al Romaniei la Roma, Budapesta si Berlin, care povesteste intalnirea dintre Hitler si primul ministru roman Ion Gigurtu si ministrul de externe Mihail Manoilescu. Conform meminentului nostru diplomat, Hitler s-ar fi pronuntat in felul acesta despre triunghiul relatiilor romano-maghiare-germane: "Pare sa deteste pe unguri si aceasta oribila monarhie austro-ungara. Daca n-ar fi fost Titulescu, Gafencu si ceilalti, declara el, nici n-ar fi luat fiinta apropierea germano-maghiara. Ungurii adauga mai departe sunt vesnic nemultumiti, protesteaza intr-una, chiar dupa arbitrajul de la Belvedere unde li s-a dat prea mult din Slovacia.[37]

Adversitatea lui Hitler fata de Gafencu se datora faptului ca in cursul vizitei ministrului de externe la Berlin din 18-10 aprilie 1939 acesta facuse anumite declaratii oficialitatilor germane pentru ca o saptamana mai tarziu la Paris sa faca altele cu un continut contrar. Pe scurt, in timp ce lui Hitler si Ribbentrop, Gafencu le declarase ca Romania nu va participa la nimic ce se bazeaza pe reciprocitate si la nimic care participa si Rusia lui Georges Bonnet, ministrul de externe al Frantei i-ar fi spus ca tara noastra "ar accepta ajutorul infanteriei si aviatiei ruse" si ca "fireste, in timp de razboi, se accepta orice ajutor, iar Romania nu va uita ca, de facto, Rusia a luptat intotdeauna de partea ei"[38]

Aceste oscilatii ca si ideea lui Carol al II lea   si Gafencu inca o apropiere intre Franta si Italia care ar fi dus la scoaterea Italiei din Axa, l-a facut pe Hitler sa-l considere pe Ministrul de externe roman "un om pe care nu te poti bizui" deorece ii trezise neincrederea. Acidele consideratii ale dictatorului german la adresa diplomatilor romani, si in general la adresa liniei pe care o urma Romania in materie de politica externa pot fi puse pe seama refularilor si sentimentelor pe care acesta le avea in raport cu Romania. Politica tarii noastre de stabilitate regionala, securtate colectiva si respectarea tratatelor internationale nu avea cum sa fie pe placul lui Hitler. Pentru tara noastra alta politica nici nu era de coneput din punct de vedere moral si al interesului national. Chiar daca Romania ar fi avut relatii mai bune cu Reichul inca de la venirea lui Hitler la putere este cert ca atunci cand interesele Germaniei si ale U.R.S.S. ar fi cucerit-o, cele doua mari puteri oricum nu s-ar fi inteles chiar cu pretul sacrificarii statului roman.

Sistemul de pace versaillez nu a fost perfect si detramarea Iugoslaviei si Cehoslovaciei dupa 1990 au aratat ca anumite formule statale adoptate la Paris intre anii 1919-1920 au fost artificiale. Nu acelasi lucru se poate spune insa despre Romania care prin tratatele de la Trianon, Saint-Germain si Neuilly si-a desavarsit o unitate nationala visata, asteptata si in primul rand bazata pe incontestabile argumente si drepturi istorice si demografice. Romania Mare a fost rezulatul natural al luptei romanilor de pretutindeni de a se constitui intr-un singur stat unitar national. Destramarea ei din vara anului 1940 este rodul intelegerii dintre cele doua mari puteri totalitare Germania si U.R.S.S. precum si al pasivitatii cu care puterile occidentale au privit aceasta speta.

Anglia si Franta au dus o politica a cedarii, in speranta de a evita razboiul, nedandu-si seama ca de exact lucrul acesta vor avea parte. Politica britanica a fost relativ simpla: anumite revendicari germane, ca remilitarizarea Renaniei si unirea cu Austria - chiar daca erau in contradictie cu tratatele, nu i se pareau nesabuite, de unde, pana in 1939, convingerea ca, daca Anglia nu se va opune acestora, dictatorul german se va indupleca si tempera. A fost asa numita politica de "linistire" urmata cu constanta de catre Baldveris, apoi de Chamberlain.

Politica franceza a fost mai complexa. Inca de la preluarea puterii de catre Hitler, anumiti oameni de stat francezi au fost convisi ca, in fata acestei renasteri a pericolului german, politica de securitare colectiva atat de draga lui Briand, mort in 1932 era ? [] In mai 1935, intre Franta si Uniunea Sovietica s-a semnat o alianta, lipsita insa de conventie militara, aceea ca ii stirbea mult din insemnatate. Incepand din acest moment, politica externa franceza n-a mai fost altceva decat un sir de cedari in fata cerintelor germane: politica de "decadere" (Jean Baptiste Duroselle), care se explica prin panica de a nu fi sustinuta de englezi si deci intru totul la remorca lor. Aparent politica engelzeasca si cea franceza sunt apropiate, dar in primul caz a fost asumata constient, iar in celalt n-a fost decat expresia unei slabiciuni justificate de o opinie publica fundamentale pacifista.[40]

Cat despre Hitler, el si-a urmarit cu perseverenta si abilitate obiectivele nevazand vorba lordului Disraeli " nici prieteni permanenti, nici advresari permanenti ci doar interese permanente". Statele occidentale ca si Uniunea Sovietica, Ungaria, Romania sau Italia erau doar parteneri momentani intr-un joc care viza crearea unui Reich mare si milenar si stabilirea suprematiei germane pe continent.

Voi fauri samburele de otel al noului imperiu, care va fi inchegat in asa fel incat sa devina indestructibil. Austria, Cehia, Moravia, Polonia apuseana. Un bloc compact de o suta de milioane de oameni.. Indestructibil, fara nici o fisura, nu exista in el minoritati libere. Aceasta are sa fie baza sigura a strapanirii noastre. In jurul blocului mai intai o confederatie este-europeana: Polonia, statele baltice, Ungaria, statele din Balcani, Uncraina, regiunea Volgai, Georgia: Confederatie, da, insa popoarele ce-i apartin nu vor avea, fireste, drepturi egale cu germanii. Va fi o unuiune a popoarelor auxiliare, fara armata, fara politica proprie, fara economie proprie. Si nici nu ma gandesc sa fac vreunuia dintre aceste popoare concesii pe baze umanitare. De pilda, Ungariei, sa-si refaca vechile hotare. Nu voi face nici o deosebire intre prieten si dusman. Vremea micilor state a trecut.[41]

Aceste planuri agresive si megalomanice nu ar fi putut insa sa fie infaptuite daca rand pe rand, in timpul crizei renane (martie 1936), Anschlussului (martie 1938) sau crizei sudetilor (septembrie 1928), Hitler nu s-ar fi intalnit cu lipsa de reactie a puterilor occidentale. Dupa aceea a fost mult prea tarziu si rezultatul firesc a fost declansarea celui de-al doilea razboi mondial.

Pentru Romania fiecare cedare a Frantei si Angliei in fata lui Hitler reprezenta nu numai o dezamagire dar si o necesitate de a-si reevalua politica in raport cu Germania.

Astfel Anschluss-ul aducea mai aproape Reichul de granita Romaniei si inevitabil marea presiunile Germaniei pentru obtinerea unor concesii economice. Reactia europeana a fost ca de obicei slaba. Ambasadorii Angliei si Frantei se marginisera sa adreseze Berlinului un protest platonic. Societatea natiunilor n-a fost macar sesizata, iar Italia fascista, platind polita fata de politica sanctiunilor, a raspuns la solicitarile Frantei si Angliei ca se dezintereseaza de o chestiune ce apartine politicii interne a Austriei. Hitler multumi telegrafic lui Mussolini : "Duce, nu voi uita niciodata serviciul pe care mi l-ai facut"[42]

In ziua de 13 martie 1938, la Palatul regal din Bucuresti a avut loc o ampla dezbatere asupra consecintelor care decurgeau din anexarea Austriei de catre Germania. La intrunire au particiapt regele Carol al II lea, Gheorghe Tatarescu si Armand Calinescu caruia ii apartin urmatoarele aprecieri : "Evenimentele din Austria nu sunt intamplatoare. Ele sunt o etapa in planul de explansiune germana, care cuprinde: stat national intergral si cucerire de debusuri si materii prime in rasarit. Dunarea este un bulevard comercial si strategic intre este si vest. Toate statele care au fost asezate aici au suferit mari presiuni: Austria, apoi Cehoslovacia, ar urma Romania, care are baza aeriana prin petrol.[43]

O lovitura mult mai grava a primit Romania la 30 septembrie 1938 cand prin acordul de la Műnchen semnat intre Germania, Italia, Anglia si Franta, statul cehoslovac a fost obligat sa consimta la cedarea regiunii sudete catre Reich. A fost dureros pentru Romania sa constate neputinta aliatilor occidentali si in acelasi timp agresivitatea lui Hitler care nu s-a dat in laturi de la nimic, inclusiv amenintand cu razboiul pentru a obtine o solutie favorabila lui. Lucrurile insa nu s-au oprit aici. Polonia s-a folisit de situatia dificila a Cehoslovaciei pentru a obtine regiunea Teschen iar Ungaria a primit prin primul arbitraj de la Viena (2 noimbrie 1938) sudul Slovaciei, un teritoriu de 12.100 kilometri patrati. Privit pe planul mare al istoriei, acordul de la Műnchen, demonstrand neputinta occidentului, a deschis poarta dezordinii; alterand imaginea unei Europe alcatuita din ordine si echilibru, in limite bine determinate, care acorda fiecarui stat un minimum de securitate. Prin spartura facuta va navali suvoiul distrugator al "noii ordini", conceputa de Hitler.[44]

Deasemenea, acordul de la Műnchen a avut si consecinte imediate asupra atitudinii factorilor de decizie de la Bucuresti. Carol al II-lea a plecat intr-o vizita oficiala la Londra si Paris, pentru a vedea in ce masura se mai poate conta pe sprijinul aliatilor occidentali insa rezultatele au fost dezamagitoare. Regele a cerut Angliei si primului ministru Neville Chamberlain sa intensifice relatiile economice cu Romania si sa-i acorde acestuia un imprumut in vederea achizitionarii de armament britanic. Chamberlain si Helifax, ministrul de externe au refuzat insa sa-si asume angajamentele cerute. Si la Paris scenariul s-a repetat nici primul ministru Daladier, si nici Bonnet, ministrul de externe nedand curs cererilor lui Carol al II-lea de a contribui mai eficient la inarmarea Romaniei. Vizita regelui in capitalele occidentale fiind un esec concretizat in vagi promisiuni a contribuit la decizia lui Carol de a da curs invitatiei lui Hitler de a se intalni.

Intrevederea a avut loc la 24 noiembrie 1938 la Berghof si la ea au participat printul mostenitor Mihai si ministrul Casei Regale Ernest Urdareanu. Dupa ce Hitler a afirmat ca "Germania dispune astazi nu numai de cea mai puternica armata, dar si de cea mai puternica aviatie militara din lume si va avea grija ca lucrurile sa ramana asa[45], regele Romaniei a fost interesat sa afle pozitia lui Hitler in ceea ce priveste pretentiile revizioniste ale Ungariei si schimburile comerciale dintre cele doua tari (Germania si Romania). Cu privire la Ungaria, Hitler a raspuns ca a solicitat din partea Budapestei mai multa moderatie iar in privinta relatiilor comerciale, dictatorul german s-a aratat interesat de livrarea de catre Reich a unor articole de larg consum catre Romania in schimbul materiilor prime, in primul rand a petrolului.

Ribbentropp, ministrul de externe al Germaniei a completat insemnarile sale privitoare la aceasta intalnire cu observatia ca " Ideea de baza a politicii noastre fata de Ungaria si Romania trebuie sa fie momentan aceea de a tine aceste doua bucati de fier in foc, ca in functie de evolutia situatiei sa dirijam lucrurile in interes german.[46]

In urma iritarii lui Hitler vis-a-vis de asasinarea lui Codreanu, ministrul de externe Commen va fi inlocuit cu Gafencu, considerat un diplomat mai abil si mai deschis legaturilor cu toate directiile. Era evident ca regele Carol si guvernul sau se straduiau nu numai sa normalizeze cat mai curand relatiile cu Germania dar sa le si imbunatateasca cat mai mult posibil. Reichul pe de alta parte avea tot interesul sa intensifice colaborarea mai ales economica cu Romania, petrolul din valea Prahovei fiindu-i vital lui Hitler in eventualitatea declansarii razboiului. Ca urmare a acestui interes economic venau si presiunile politice. Pe de alta parte relatiile economice ale Romaniei cu statele occidentale se mentineau la un nivel destul de scazut.

Intre marile democratii apusene si Romania nu exista o solidaritate economica in masura sa o consolideze pe cea politica. In schimb, economiile Romaniei si Germaniei erau complementare : prima exporta petrol si grane in Germania si importa de acolo produse industriale. Adversitatea politica era aici contrabalansata de interese economice reciproce.

La 15 ianuarie 1939, trupele germane au invadat Cehoslovacia fara ca Anglia si Franta sa intervina in sprijinul acesteia si sa-i asigure granitele pe care le garantasera prin acordul de la Műnchen din 30 septembrie 1938: Dezmembrarea Cehoslovaciei a marcat sfarsitul Micii Intelegeri, care constituia unul din punctele de sprijin ale politicii externe romanesti impotriva revizionismului; de asemenea, tara noastra a pierdut principala sursa de aprovizionare cu armament.[48]

In dupa amiaza zilei de 16 martie, V.V. Tilea, reprezentantul diplomatic al Romaniei la Londra s-a prezentat la Foreign Office pentru a discuta situatia creata dupa disparitia Cehoslovaciei si a informa ministerul de externe birtanic despre iminenta desfiintarii Romaniei ca stat in urmatoarele luni de catre Germania. Lordul Halifax, ministrul de externe al Angliei, Tilea ii declara ca in cursul negocierilor economice romano-germane, Reichul prezentase deja ceva asemanator cu un ultimatum si cerea sa i se precizeze pe ce ajutor poate conta Romania in cazul unei agresiuni. Desi guvernul roman a dezmintit imediat aceste declaratii, ele au produs o vie neliniste in cercurile guvernamentale britanice si au contribuit la revenimentul politicii britanice, prin abandonarea conciliatorismului si adoptarea unei atitudini ferme fata de Germania.[49]

A ramas inca un mister daca Tilea a actionat din initiativa proprie sau la sugestia factorilor de decizie de la Bucuresti. Marturia Marthei Bibescu pare sa confirme ultima varianta : " Londra. 19 martie 1939. Intalnirea cu Tilea care sufera foarte mult [] Cei de la Bucuresti sunt furiosi pe mine. Imi cer sa dezmint ultmatumul economic. De altfel, i-am spus lordului Halifax ca informatiile mi-au provenit din surse neoficiale. Da nu-i adevarat! Pe mine m-au pus la curent Armand Calinescu si Grigore Gafencu.[50]

Oricum demersul lui V.V. Tiea a avut cateva consecinte extrem de importante pe planul relatiilor internationale. Pe de-o parte ambasadorul britanic la Moscova a solicitat o audienta emisarului proporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov pentru a-l intreba ce are de gand sa intreprinda Uniunea Sovietica in cazul unei agresiuni germane asupra Romaniei. Acesta a propus o conferinta a Angliei, Frantei, U.R.S.S., Poloniei si Turciei si Romaniei care eventual sa se desfasoare la Bucuresti si sa analizeze situatia creata.

Asa au inceput tratativele impartite ce s-au desfasurat in 1939 intre U.R.S.S., Anglia si Franta si care aveau sa joace un rol atat de important in evenimentele ce au precedat nemijlocit declansarea celui de-al doilea razboi mondial.[51]

Pe de alta parte, incidentul Tilea se afla - pe fir cauzal - la orginea celui de-al doilea razboi mondial, caci fara el Marea Britanie si Franta nu ar fi acordat garantia Poloniei, iar onorarea acestei grantii a determinat cele doua tari sa declare razboi Germaniei.[52]

Pentru a slabi tensiunea din relatiile romano-germane, guvernul de la Bucuresti s-a angajat in negocieri cu Berlinul in vederea incheierii unui tratat economic. Tratativele au fost deosebit de incordate, reprezentantul german Wohlat notand urmatoarele "Cand s-a dovedit ca romanii nu sunt de acord asupra a trei puncte importante, pentru ca se temeau pentru suveranitatea lor, am interevenit atat de vilent, incat a fost chemat si primul ministru Calinescu.[53]

Acordul s-a semnat in final pe 23 martie 1938, la Ministerul Afacerilor Straine din Bucuresti, aflat in atat de frumosul edificiu al palatului Sturdza din Piata Victoriei demolat un an mai tarziu. Clauzele tratatului economic germano-roman au fost deosebit de dure pentru tara noastra transformata practic intr-o colonie economica a Reichului. Trebuie spus insa ca autoritatile romane n-au aplicat acordul in toate prevederile sale decat atunci cand actiunile militare ale Germaniei au anulat orice posibilitate de manevra pe taram economic. Asigurata astfel dintre Germania, Romania a primit si garantia franco-britanica din 13 apilie 1939, prin care Franta si Anglia se angajau sa acorde asistenta Romaniei (si Greciei) in cazul in care independenta lor ar fi fost amenintata, iar cele doua state ar decide sa reziste cu armata.

Tratatul economic romano-german si garantia franco-engelza au putut crea iluzia unei situatii avantajoase pentru Romania. In realitate, nici trataul economic, nici garantia franco-britanica nu asigurau securitatea frontierelor Romaniei: interesele economice ale Reichului in Romania nu excludeau - aa cum aveau sa o demonstreze evenimentele amputarii teritoriale ale Romaniei; iar in ceea ce priveste frontiera de vest, posibilitatea unui ajutor eficient ramanea indoielnica.[54]

Intre 18 si 20 aprilie 1939 s-a desfasurat vizita ministrului roman de externe Grigore Gafencu la Berlin. Intalnirea cu Hitler din 19 aprilie a decurs favorabil pentru partea romana deoarece dictatorul german a raspuns categoric afirmatiei ca ar voi sa readuca Ungaria la vechile ei granite. "O Ungarie mare ar putea deveni stanjenitoare pentru Reich" a afirmat el.[55]

Articolul 3 al Protocolului aditional secret prevedea urmatoarele: "In privinta sud-estului Europei, din partea sovietica este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germana declara totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni."

Acest protocol care releva cinismul cu care cele doua mari puteri totalitare intelegeau sa trateze soarta a zeci de milioane de oameni care traiau pe teritoriile Poloniei si Finalndei, statelor baltice si Romaniei avea in articolul 3 formulari extrem de ambigue care ulterior au dus la interpretari diferite din partea celor doua parti semnatare. Ambiguitatea redactarii era evidenta. El incepe prin a mentiona o vasta arie - Europa de sud-est-, desemneaza un singur teritoriu - Basarabia- si se incheie prin exprimarea deplinului dezinteres politic al Reichului pentru "aceste regiuni". Care? Basarabia? Atunci ar fi trebuit utilizat singularul (aceasta regiune) sau Europa de sud-est in ansamblul ei (in acest caz plurarul teritorii era corect), ceea ce este de neimaginat, Germania avand mari interese in aceasta parte a continentului.[56]

Se pare ca intentionat Ribbentrop, ministrul de externe al Reichului ar fi lasat in text aceste formulari foarte vagi, pentru a grabi astfel semnarea tratatului.

Cat despre Stalin care in acelasi timp ducea tratative si cu delagatiile engleza si franceza aflate la Moscova, acesta se afla in fata a doua scenarii posibile: acord cu anglo-francezii si interventie in favoarea Poloniei - daca Hitler ar fi atacat aceasta tara; acord cu Hitler si ramanerea in afara conflictului. In primul caz, Uniunea Sovietica nu ar fi avut nici un beneficiu teritorial; ea ar fi trebuit sa verse sangele soldatilor ei pentru o tara - Polonia - impotriva careia luptase in 1920 si fata de care manifestase apoi o atitudine rece si suspicioasa. In cel de-al doilea caz, Uniunea Sovietica ar fi dobandit insemnate castiguri teritoriale ca pret al nepariticiparii ei la razboi. Cantarind avantajele si dezavantajele celor doi termeni ai alternativei, Stalin a optat pentru ce de-al doilea.[57]

In orice caz intelegerea a fost benefica pentru ambele parti: Hitler putea declansa campania impotriva Poloniei, fara sa riste un razboi pe doua fronturi iar Stalin era recompensat pentru neutralitatea sa cu Finlanda, tarile baltice si Basarabia. Pentru Romania consecintele au fost catastrofale. Premonitia lui Titulescu se dovedise exacta: apripierea celor doua mari puteri se produsese fara ca noi sa avem relatiile reglementate cu U.R.S.S.

Sigur de neimplicarea U.R.S.S., la 11 septembrie armata germana a declansat atacul asupra Poloniei. Camapania a fost un succes care i-a ului pe contemporani. La 17 septembrie guvernul sovietic sub pretext ca statul si guvernul polonez nu mai exista a dat oridn Armatei Rosii sa treaca frontiera sovieto-polona si sa-i ia sub protectia sa pe "fratii ucrainieni si bielorusi". Polonia inceta astfel sa existe.

In acele momente grele pentru poporul polonez, Romania a inteles sa-si faca datoria de aliat si stat-prieten, permitand refugierea si ulterior tranzitul guvernului si tezaurului polonez pe teritoriul sau cu toate riscurile de riguare. Pentru primul ministru Armand Calinescu acest risc a fost mortal desi ajutorul dat de Poloniei nu a constituit cauza imediata a asasinarii sale, a fost totusi unul dintre factorii care au dus la oribila crima, asa cum am aratat si in primul capitol. Pregatiri pentru asasinarea sa si chiar a regelui Carol existasera inca din anii anteriori, insa ele esuasera datorita vigilentei autoritatilor sau a nesincronizarii ori slabei pregatiri a legionarilor.

Chiar si asa, asasinarea lui Armand Calinescu a reprezentat o grea lovitura pentru regele Carol al II lea. Caderea neasteptata a lui Armand Calinescu il lipsise pe Carol de singurul om devotat pana la moarte si suficient de puternic pentru a sustine paienjenisul sistemului. Fara el, fara ura sa patologica pentru legionari, Carol se gasea dezarmat in fata pericolelor ce veneau de pretutindeni.[58]

Pentru Romania nu era de facut alta politica decat cea de neutralitate. Inconjurata de trei vecini (U.R.S.S., Ungaria si Bulgaria) ostili si de un aliat nesigur (Iugoslavia), Romania nu-si putea permite actiuni ce i-ar fi periclitat securitatea. Vom merge pana la cea mai josnica dintre josnicii pentru a ne pastra neutralitatea.[59]