I. INTRODUCERE

Aflata sub stapanirea regalitatii ungare, Transilvania a evoluat catre un stadiu foarte apropiat de feudalismul occidental clasic, evolutie accelerata de domnia Angevinilor de origine franceza, in veacul al XIV-lea, ca si de aceea a lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care a cumulat calitatea de rege al Ungariei cu aceea de imparat romano-german

Succesele obtinute de acesti suverani in promovarea unei politici de centralizare au franat tendintele de autonomie transilvana manifestate cu putere in perioade ale dinastiei arpadiene, statornicind o ierarhie politica feudala, ce s-a reflectat si in structura politico- administrativa a tarii. Dar vechile tendinte, intemeiate adanc pe traditia locala, pe originile istorice aparte ale formatiunii transilvane, pe structura proprie a provinciei, sub raport social, etnic si profesional, nu au fost total anulate. In conditiile unei noi crize, la acutizarea careia framantarile sociale din interior si-au dat mana cu marea primejdie otomana venita din exterior, Transilvania avea sa-si valorifice din nou pozitia si rolul sau specific in cadrul teritoriilor supuse "sfintei" coroane a regilor "apostolici" ai Ungariei, prin tendinta de a se integra intr-un sistem de relatii mai stranse cu Tarile Romane extracarpatice - Tara Romaneasca si Moldova.

Expresia noii crize prin care trecea societatea transilvana in prima parte a secolului al XV-lea a fost reprezentata de framantarile sociale ale perioadei, ca si de inaintarea expansiunii otomane, care viza tot mai insistent frontierele si teritoriul Transilvaniei. Confruntarea cu pericolul extern al otomanilor a devenit un element dominant pentru istoria Transilvaniei vreme de cateva secole, ca si in cazul celor doua Tari Romane din afara arcului carpatic.

Dupa infrangerile oastei Transilvaniei, Nicolae Csáki, la " Poarta de fier ", o oaste turceasca a pradat Tara Hategului si zona Orastiei in septembrie 1420, pentru ca in aprilie 1421 sa fie devastate si imprejurimile Brasovului. Se contura, astfel, tot mai insistent necesitatea unei cooperari militare cu Tara Romaneasca, in vederea prevenirii si a respingerii atacurilor turcesti. Aceasta cooperare a dat roade in timpul domniei lui Dan al II-lea, perioada in care si efortul militar principal al turcilor se deplasase in Serbia. Dar in 1432, in Tara Barsei, si mai ales in mai-iunie 1438, in aproape tot sudul Transilvaniei, turcii au savarsit mari pradaciuni . Ultima expeditie a fost condusa de insusi sultanul Murad al II-lea. Silit si el sa se alature expeditiei, care a devastat Tara Hategului, valea mijlocie a Muresului si a Tarnavei Mari, capturand Sebesul, domnul muntean Vlad Dracul a revenit in Tara Romaneasca. O parte dintre acestia s-au putut intoarce datorita interventiei lui Vlad Dracul pe langa sultan. O incursiune turceasca de scurta durata in secuime, atingand si Brasovul, a mai avut loc in toamna aceluiasi an, 1438.

Gravitatea atacurilor turcesti asupra Transilvaniei se explica si prin faptul ca fortele sale militare fusesera angajate in inabusirea rascoalei taranesti din 1437-1438, astfel ca tara a fost surprinsa insuficient pregatita pentru a rezista unui atac din afara, in imprejurarile imediat urmatoare mortii lui Sigismund de Luxemburg.

Devenita o amenintare permanenta, primejdia otomana a determinat o regrupare a fortelor interne in vederea rezistentei, cu tendintele de alcatuire a unui front cat mai larg de aparare. Grav afectate de jafuri si de robie, masele taranesti, ca de altfel si orasenimea serios prejudiciata in activitatea sa economica, ori nobilimea amenintata cu pierderea averilor si pozitiei sale politice dominante, isi dadeau seama de necesitatea prioritara a apararii tarii fata de expansiunea turceasca. Pentru mai bine de o jumatate de secol, contradictiile sociale si politice interne s-au atenuat, facand loc tendintelor de centralizare si de intarire a capacitatii defensive.

In aceste imprejurari s-a afirmat deosebita personalitate politica si militara a lui Iancu de Hunedoara .

Stiut de turci, sarbi, unguri, italieni, pe buzele tuturor romanilor din acele vremuri, cunoscut in egala masura in Occident, cat si in restul Europei, Iancu de Hunedoara a inspirat pana multor artisti: in Spania, subiectul unor romane epice ca ecou al ispravilor voievodului ardelean, in Franta a fost eroul unui roman de aventuri foarte cunoscut pana in veacul al XVIII-lea intitulat " Tirant le Blanc" - le Blanc fiind o greseala de copist pentru originalul "le Blac", adica Valahul, pentru cronicile Apusene el e Cavalerul Alb, " Chevalier Blanc de la Valaquie", ceea ce desigur nu e altceva decat o rastalmacire a lui Blach in Blanc si apoi italieneste in Bianco.

" Si acum, la sfarsit, se pune in mod firesc intrebarea: ce ne revine noua din actiunea lui cuprinzatoare, din drama vietii sale, ce a insemnat el pentru poporul nostru, pentru istoria tarii noastre? Cu ce am contribuit noi la marea lupta?

Cu foarte mult fara indoiala."¹

El e Ioan Corvin, Iancu de Hunedoara, Iancu Romanul, Iancu Valahul, Iancu Sibiancu, Joannes, Iohannes, Iancu Voda, Iancul. El e fiul poporului nostru.

ARGUMENT

Daca acum aprope 600 de ani Papa Calixt al III-lea a hotarat ca, in semn de omagiu si aducere aminte, in fiecare zi la ora 12 sa se traga clopotele in bisericile catolice, cum am putea noi, ce ne tragem din acelasi neam si avem acelasi sange, sa nu-l pomenim, sa nu cinstim numele si memoria celui ce a fost Iancu de Hunedoara .

Locuitorii "targurilor" din Transilvania sunt obisnuiti sa auda in fiecare zi la ora pranzului glasul clopotelor bisericilor catolice. In intreaga lume, la ora 12 fix, in bisericile catolice sunt trase clopotele. Putini credinciosi romano-catolici stiu ca acest obicei il cinsteste pe Iancu de Hunedoara, ctitorul castelului Huniazilor si unul dintre cei mai cunoscuti eroi medievali, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, cu ocazia victoriei rasunatoare asupra turcilor cand a reusit sa despresoare cetatea Belgradului. Ora 12 a fost ora la care armata lui Iancu de Hunedoara a reusit sa invinga oastea lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Papa i-a jelit moartea si l-a slavit in viata numindu-l " atletul cel mai puternic-unic- al lui Hristos".

El s-a stinsdemult dar ne-a ramas numele lui:

"Insa decat toate, ce-i mai scump

pe lume,

Peste multe veacuri,

marele sau nume."

J. Arany, Toldi

Duhul acestuia stramutat la vesnicele lacasuri la Alba Iulia a ramas la

Hunedoara, indemn si temei pentru credinta din care, prin care si pentru care a facut toate cate le-a facut pentru poporul roman in general si pentru locuitorii acestor tinuturi in special.

Din acest duh viu si protector, a izvorat si ideea de a alcatui aceasta lucrare. Ea porneste acum spre mintile cititorilor patrunzand adanc in memoria acestora.

Papa Calixt al III-lea a laudat "pana deasupra stelelor" numele ilustrului voievod roman, ca pe al unuia dintre "cei mai slaviti oameni care traisera atunci in lume", prin aceasta adeverindu-l pe Herder " Omul nu are nimic mai nobil pentru a arata cine este decat numele sau"

IANCU DE HUNEDOARA - VOIEVOD AL TRANSILVANIEI

In aceasta lupta, Iancu de Hunedoara s-a impus, in atentia regelui si a intregii partide ale carei trupe le conducea, prin capacitatea sa militara . Ca rasplata a serviciilor aduse, a fost numit intr-una din cele mai inalte demnitati: Voievod al Transilvaniei si comite al Timisoarei, pastrand si calitatea de ban al Severinului. Voievod al Transilvaniei era numit impreuna cu Nicolae Ujlaki. Erau perspective incomparabil sporite deci pentru lupta inceputa: domenii intinse, venituri importante, oastea provinciei. "El devenea astfel,conducator militar si politic al uneia dintre regiunile cele mai imortante pentru organizarea apararii impotriva turcilor."¹ Deocamdata, angajat in luptele feudale din Ungaria, Iancu nu a putut ajuta Belgradul atacat de otomani.

Acest rastimp de tulburari interne il folosi sultanul Murad. Lovi cu putere cetatea Belgradului, care a fost nevoita sa se apere cu propriile ei mijloace. De cuprins, nu o putu cuprinde, bombardarile lui grele insa o incercara serios. Astfel, prima sarcina a lui Iancu intors in sud a fost refacerea cetatii zdrobite si prevenirea unui nou atac. Primi deodata cu aceasta inca un titlu, pe cel de capitan suprem al Belgradului.

Lucrarile erau pornite, masurile de prevedere luate, alerga in primavara anului 1441 sa-si ia in primire voievodatul. Era intr-adevar mare nevoie de aceasta. Trebuia infruntata si aici cu toata energia anarhica nobiliara, impusa si aici autoritatea regala. Pusa si aici o ordine in treburile si, mai ales, in veniturile tarii. Trebuie astfel sa se imparta mereu intre treburile voievodale si misiunea sa din sud, unde primejdia se ridica tot mai amenintator. Se simtea din nou la hotarele de miazazi nevoia unui priceput conducator de oaste. Turcii, in frunte cu Murad, se concentrara in primavara lui 1440 in apropiere de Belgrad, "obstacol principal in calea expansiunii spre centrul Europei". Aici, inainte de a incepe asediul cetatii si ostilitatile cu Ungaria, sultanul astepta catva timp rezultatul ofertei de alianta   militara pe care o facuse Poloniei. Cand auzi insa ca regele Vladislav a acceptat coroana ungara, vazandu-si dejucate sperantele, incepe in iulie asediul. Belgradul era inconjurat de ziduri puternice, cu numeroase turnuri de aparare. Fortareata era asezata pe o inaltime si era aparata din trei parti de fluviile Dunarea si Sava, care se intalneau aici. Turcii inconjurara cetatea pe uscat si o blocara cu vase, de pe cele doua fluvii. Si pe uscat si pe vas aveau masini grele de razboi, cu care bombardau zidurile orasului. Garnizoana trebuia sa reconstruiasca in cursul noptii partile de zid pe care asediatorii le doborasera peste zi.

Pentru a-si inlesni asaltul, turcii incepura in taina saparea unei subterane, in partea de sud a zidurilor, de unde voiau sa inceapa un atac prin surprindere. Un necunoscut din lagarul otoman instiinta garnizoana Belgradului despre acest plan. Se putura astfel lua masuri de minare a partii amenintate. Cand turcii pornira la atac, fura decimati de explozii si astfel tentativa lor fu mult slabita. Ei reusira sa treaca zidurile in unele puncte, patrunsera in oras, dar garnizoana dadu un contra atac viguros si il respinse.

In cele din urma sultanul se indrepta cu grosul armatei spre sud, prin Macedonia.

Razboiul civil care bantuia in Ungaria, in vara si toamna anului 1440, il impiedica pe Ioan de Hunedoara sa dea vreun ajutor Belgradului, care se apara eroic, doar cu mijloace proprii. El soseste in oras dupa incetarea asediului si se ocupa grabnic de reconstruirea cetatii, care dureaza pana la sfarsitul anului 1440. Numai dupa ce incheie aceasta munca, pe care o indruma el insusi cu toata grija, pregatindu-si, fara sa stie, un punct de temelie pentru lupta victorioasa pe care o va da aici peste vreo cinsprezece ani, Iancu de Hunedoara merse catre primavara urmatoare in Transilvania, unde isi ia in primire demnitatea de voievod.

In general, masurile luate de Iancu de Hunedoara, in calitate de voievod al Transilvaniei, pe plan politic, economic si social au urmarit doua obiective principale. Primul, sa atraga Transilvania de partea regelui Vladislav, integrand-o asftel in sistemul de aparare antiotoman; al doilea, sa consolideze cat mai mult posibil baza social-economica a puterii sale voievodale. "In general, Iancu a cautat sa micsoreze puterea partizanilor Elisabetei sau sa-i atraga de partea lui Vladislav. Totodata, el a urmarit si a reusit sa creeze o stare de drept in Transilvania, o situatie mai stabila,de origine interna,oprind abuzurile si samavoliniciile nobililor"³ Pentru realizarea acestei misiuni, careia i s-a dedicat cu multa pricepere si energie, Iancu a urmarit aducerea la ascultare a nobilimii, prin concesii sau chiar prin sanctiuni. El a inteles ca "apararea tarii este slabita de anarhia feudala, in consecinta a luat masuri impotriva marilor nobili, refractari puterii centrale, silindu-i sa-si indeplineasca obligatiile militare sub amenintarea confiscarii domeniilor"⁴. A protejat orasele, comertul si mineritul, spre a spori astfel veniturile statului, care puteau contribui la intarirea oastei.

Din aceleasi ratiuni, el a sprijinit taranimea libera, mai ales cnejii de Hunedoara, ulterior si pe cei din Banat, mijlocindu-le primirea sau confirmarea unor proprietati sau alte drepturi cneziale.

"In urma serviciilor militare prestate sub comanda marelui strateg si om politic, cnezii romani, nu numai ca-si vor pastra cnezatele obtinand documente de confirmare a stapanirii lor, dar vor obtine si recunoasterea feudalitatii lor sub forma titlului de nobil. Este important ca aceasta recunoastere n-a insemnat in epoca renuntarea la etnie, in sensul ca ei tin sa fie numiti in acte oficiale si sunt numiti nobiles valachi, elaborandu-se chiar un formular special pentru stapanirile lor. Sub iancu de Hunedoara s-au facut numeroase innobilari de cnezi. Multi cnezi erau recunoscuti de-acum ca nobili ."⁵

Stefan Pascu sublineaza ca: "innobilarea cnezilor a inceput sub Carol Robert (1326), continua sub Ludovic I si Sigismund de Luxemburg, ia un mare avant sub Iancu de Hunedoara. In a doua jumatate a secolului al XV-lea, vlahii nobiles sunt tot mai numerosi in Banat, Hunedoara, Bihor, Maramures."⁶

Cnezii de obsti satesti, multi sau chiar foarte multi dintre ei, reusesc sa-si pastreze statutul de oameni liberi din punct de vedere social-juridic, in secolele XIV-XV, mai ales in obstile hategane, banatene, bihorene, maramuresene, dar si in alte zone: "sunt si din aceasta categorie unii cnezi care in lupta dintre regalitate si marea nobilime pentru putere sprijina regalitatea in vremea dinastiei angevine, in timpul framantatei domnii a lui Sigismund de Luxemburg, sfarsitul secolului XIV si prima jumatate a secolului al XV-lea, sprijina pe Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei si apoi ca regent al Ungariei si de asemenea ca viteaz conducator al luptei antiotomane. Pentru " slujbele lor credincioase" si pentru faptele de vitejie sunt rasplatiti cu mosii sau confirmati in stapanirea unor mosii, noi sau mai vechi in stapanirea lor, de Ludovic de Anjou si Sigismund de Luxemburg si mai ales de Iancu de Hunedoara. Din cnezi romani, cu stapanire de fapt ( de facto), pe baza dreptului cnezial asupra cnezatului de obste, devin unii cnezi intariti cu drept cnezial prin documente."⁷

Cand cnezii urca treapta innobilarii, bunurile stapanite pana atunci sub numele de cnezat (nomine keneziatus), le stapanesc cu drepturi depline (pleno iure), cu drept de veci si nestramutat (perpetuo et irrevocabiliter), in termenul intregului drept (omni eo iure et titulo) ce tine de dreptul de danie regesc (ad regium collationem pertinere dinoscuntur). Dreptul de proprietate nobiliara sau cnezial-nobiliara nu se confrunta cu cinstea si cu slujba (honos, officium). Cnezul daruit cu "officio" sau " officiolatu" este in acelasi timp si un "officialis" al regelui, adica un reprezentant al acestuia, in afara proprietatii sale, pe posesiunea daruita de rege; cnezul respectiv poate fi revocat de rege din functia daruita ca "officio" sau "officiolatu", pastrandu-si neatins, ca orice alt proprietar, dreptul de proprietate deplina asupra mosiei sale. Cnezul se prezinta in doua ipostaze: proprietar cu proprietate cneziala si detinator al unui "honos" si "officiolatu", situatie onorifica, cu drepturi judecatoresti si administrative asupra altor sate, mosii, prin danie regala.

Beneficiaza de bunavointa oficialitatii si alti cnezi hategani, caraseni, maramureseni si din alte zone geografico-istorice. Aceste danii insemnau in realitate de multe ori confirmari de stapaniri de fapt (de facto), dar fara documente, a satelor intemeiate de parintii lor si care, intarite cu acte, deveneau stapaniri cu drept de proprietate asupra satelor respective, nu si asupra cnezatelor. " Sunt intariti in "mosiile" intemeiate si populate de tatal lor, numerosi cnezi hunedoreni care se bucura de bunavointa lui Iancu de Hunedoara. In actul de danie sau confirmare a cnezatelor se precizeaza si drepturile si libertatile da care vor beneficia donatorii."⁸

De pe la jumatatea secolului al XV-lea se petrece, la proportii mai mari, asimilarea cnezilor castrensi cu nobilii, asa cum rezulta din actul de donatie din 1444 al despotului sarb Gheorghe Brancovici pentru Iancu de Hunedoara a unor districte romanesti si prin care se confirma si se generalizeaza o situatie persistenta. " Pana atunci cnezii erau caracterizati "fruntasi" (proceres), " vestiti" (famosi), "chibzuiti" (providi, providi viri kenezi). In perioada de tranzitie cnezii erau numiti famosi nobiles si kenesi nobiles. Cnezii de pe domeniile cetatilor regale aveau importante rosturi militare, nu numai de asigurare a apararii cetatilor,asa cum le aveau cnezii simpli ai cetatilor, ci, asemenea nobililor, erau datori sa participe la lupte. Sigismund de Luxemburg, Iancu de Huneadoara, Matias Corvinul au favorizat pe cnezii din aceasta categorie si ami ales pe cei din Banat, Hunedoara si Maramures pentru rolul lor militar dintr-o vreme de repetate expeditii otomane in Transilvania. In asemenea conditii se intelege mai bine diploma regelui Ladislau Postumul din 1457 pentru cele opt districte privilegiate romanesti banatene."⁹

Deci "cnezii romani din acea perioada au avut un rol si un rost social-economic si social-politic bine stabilit. S-au desprins din multimea cnezilor si voievozilor membri fruntasi si conducatori alesi ai obstilor satesti, a categoriei de cnezi si voievozi daruiti cu diplome regale de innobilare, cu "mosii" rapite patrimoniului obstilor cu drept cnezial, colaboratori "de credinta" ai puteii politice. Se formeaza, astfel, o categorie de cnezi si de voievozi cu tendinte de a patrunde in randurile nobilimii, unii reusind sa urce treapta cu treapta, unele familii cneziale si voievodale ajungand in varful piramidei. Se formeaza, in cadrul acestora, adevarate dinastii cneziale si voievodale cu o stare materiala prospera si, ca urmare, o stare social-politica pe aceeasi masura: in Tara Hategului, in Tara Zarandului si Tara Caras-Severinului, in Tara Crisurilor, Tara Maramuresului si in multe alte zone geografico- politice. Dintre marile familii cneziale si voievodale se pot aminti: Huniadestii, Cindestii si Candrestii, Dragosestii, Bizerestii, Mintnicestii, Macicasestii si altii."¹⁰

Asa cum am mai spus Iancu a protejat orasele preocupandu-l dezvoltarea lor.

Regele Ludovic I in secolul al XIV-lea, Iancu de Hunedoara in calitate de voievod al Transilvaniei si guvernator al Ungariei, regele Matei Corvinul in secolul al XV-lea au sprijinit in mare masura dezvoltarea oraselor prin diferite privilegii acordate acestora. Orasele libere regesti au fost declarate, rand pe rand, in secolele XIV-XV, cele mai importante dintre orasele transilvanene: Cluj, Brasov, Bistrita, ceea ce insemna un mare avantaj economic pentru acestea. Dreptul de a lua vama, la intrarea si iesirea marfurilor din orase, constituie un alt important izvor de venituri pentru oraseni.

De asemenea, mineritul era o sursa de sporire a veniturilor. "O mare dezvoltare, ca urmare a numeroaselor masuri stimulatoare a cunoscut mineritul de metale pretioase, aur si argint in ultimele secole ale voievodatului. Pe langa minele cunoscute si expoatate din vremuri indepartate, in aceasta perioasa se deschid noi mine si se intensifica culesul aurului din nisipul unor rauri. Raman cele mai active sti mai importante expoatari miniere, de aur si argint, din Muntii Apuseni, din Baia Mare si din Zarand- Hunedoara.

Pe langa minele mai vechi, existente si mentionate in izvoare, in comitatul Hunedoara existau si altele, mentionate in documente de abia la inceputul secolului al XV-lea. In realitate exploatarea minereului galben este mult mai veche. In timpul lui Iancu de Hunedoara, exploatarea minereurilor de tot felul pe domeniul Hunedoarei inregistreaza progrese insemnate si sursa importanta de venituri. Pe domeniul Hunedoarei se extragea aur din zonele Jiului, Zlastilor, din districtele banatene Fardea, Icus si Manastur."¹¹

Tot pentru a mari veniturile, " Iancu a imbunatatit administrarea ocnelor de sare- cea mai importanta sursa de venituri din Transilvania- si a creat legaturi stanse intre centrul voievodal, ocnele de sare si orasele ce se ocupau de valorificarea sarii, cum era Turda si Dejul. Pretuind destoinicia antreprenorilor italieni, el i-a mentinut in slujba si le-a dat chiar si domenii, dar a cautat totodata sa le controleze activitatea, punandu-si oamenii de incredere in aparatul administrativ al ocnelor. Prin lichidarea diverselor abuzuri feudale, Iancu a reusit sa le mareasca salariile taietorilor de sare, in special celor din Maramures."¹²

"Mai tarziu, el va numi pe doi dintre primii sai slujitori- locuitori din Turda- camarasi ai salinelor in acel oras. Documentele regale recunosc meritele lui Ioan in a pune ordine in administratia sarii, care ajunse dezastruoasa dupa moartea lui Pippo de Ozora."¹³

" El a vegheat ca situatia lucratorilor de la salinele din Maramures si Dej sa fie imbunatatita, intervenind pentru sporirea salariului lor. Niciodata taietorii de sare n-au avut o retributie asa de buna ca in vremea guvernarii lui Iancu de Hunedoara."¹⁴

"In anul 1444, stegarul lui Iancu de Hunedoara, obtinea dreptul sa poata taia, el si familia sa, 4000 bucati de sare din ocnele de la Turda, pe care o putea vinde oriunde, in afara teritoriilor camatarilor de sare."¹⁵

In acelasi timp, Iancu de Hunedoara cauta sa-si castige aderenti in Transilvania, pentru a-si putea intari pozitia sa si a regelui si a putea trece, la nevoie, la masuri mai hotarate impotriva adversarilor. El intareste legaturile cu

micii nobili din cuprinsul sau din vecinatatea domeniilor sale personale, dintre care o buna parte erau " slujitori". La fel e in bune legaturi cu familia Candea din sudul Hunedoarei, ai carei membrii fusesera deja, si vor fi in viitor printre cei mai credinciosi participanti la companiile impotriva turcilor.

O alta baza a intaririi pozitiei lui Iancu de Hunedoara in Transilvania au fost legaturile sale de familie. "Printre acestia el avea si legaturi de rudenie, care prin familia sotiei sale, se intindeau si in alte parti ale Transilvaniei, in randurile nobilimii mici. In veacul al XVI-lea, Anton Verancsics avea sa noteze ca romanii din Hateg primisera innobilarea in vremea lui Iancu de Hunedoara."¹⁶ In nord, in tinutul Satmarului il sprijinea cumnatul sau. Alaturi de el pastreaza in slujba si pe voievodul anterior pe care reuseste in felul acesta sa-l faca, pe viitor, unul din aderentii sai.

In alt rand, noul voievod s-a preocupat de intarirea bazei materiale a administratiei sale indreptandu-si atentia asupra acelor ramuri ale activitatii economice care aduceau venituri mai insemnate fiscului. Mai tarziu el a cautat sa-si organizeze situatia financiara prin reorganizarea domeniilor voievodale. Ca urmare, el a preluat pe seama voievodatului diferite domenii si cetati care se gaseau atunci in mana unor nobili.

Voievodatul Transilvaniei a mai luat, de asemenea, o serie de masuri care urmareau combaterea abuzurilor feudalilor si imbunatatirea situatiei visteriei si anume confiscarea domeniilor tuturor celor ce nu voiau sa dea starea exceptionala de razboi. Aceste masuri au fost de un real folos, contruibuind la marirea veniturilor pentru angajarea unui numpr mare de ostasi cu plata necesari expeditiei impotriva Semilunei.

Tot in scopul consolidarii bazei economice, Iancu a primit de la regele Vladislav permisiunea de a da brasovenilor dreptul de a continua baterea de bani in contul lui Iancu de Hunedoara, pentru ca voievodul Transilvaniei sa aiba posibilitatea sa organizeze apararea tarii, sa intareasca cetatea Belgradului, sa

inzestreze armata. In acelasi scop el ajuta Brasovul si Sighisoara sa tina ori sa infiinteze o monetarie, impotriva dreptului pe care-l primise Vlad Dracul de la regele Ungariei, de a avea o monetarie in Sighisoara. Faptul acesta deschidea oraselor amintite o noua sursa de venituri banesti, decurgand din dreptul de a bate moneda.

Unor orase de pe mosiile sale le acorda dreptul la targ, de care se bucurau numai orasele libere regale. Autorizeaza intarirea zidurilor ce imprejmuiau Sibiul si Brasovul. Face continue comenzi de arme, tunuri, echipament diferit, unor orase din Transilvania si Ungaria, incurajand astfel pe mestesugari. Staruie pentru participarea reprezentantilor orasenimii in diete.

Orasenimea a raspuns acestor masuri manifestandu-si in repetate randuri increderea si atasamentul ei fata de guvernator.

"Voievodul Iancu si-a largit baza sociala, sprijinindu-se pe orase, interesate si ele in succesul politicii interne a marelui ostas, in asezarea unei paci interne, de natura sa permita desfasurarea normala a activitatii lor mestesugaresti si comerciale. Ca atare, orasele au sustinut pe diferite cai lupta voievodului Transilvaniei impotriva anarhiei interne, ca si lupta lui antiotomana pentru securitatea tarii".¹⁷

La randul sau, Iancu de Hunedoara a acordat drepturi oraselor si orasenilor (mestesugari, negustori). Orasele din Transilvania si din Ungaria superioara au furnizat lui Iancu de Hunedoara cele necesare purtarii razboiului antiotoman: bombarde, care de lupta si de transport, arbalete, felurite masini de razboi, pulbere, echipament. Dar ajutorul a fost reciproc. De exemplu, in 1444 Iancu de Hunedoara a restituit privilegiile orasului Cluj, pe care fostul voievod Dezideriu Losonczi le anulase pentru participarea orasului la rascoala din 1437-1438.

In activitatea sa de politica externa, Iancu s-a orientat si dupa interesele comerciale ale oraselor. Astfel, dupa incheierea armistitiului cu habsburgii (1447) si cu turcii (1451), Iancu de Hunedoara s-a grabit sa anunte pe sibieni si pe brasoveni despre reluarea legaturilor comerciale cu Austria si, respectiv, cu Imperiul otoman.

Deci masurile luate in Transilvania de Iancu de Hunedoara ca voievod al Transilvaniei vizau, se poate spune, in primul rand, consolidarea puterii sale politico-militare pentrua face fata cu succes sarcinilor puse de stavilirea puhoiului otoman. Iancu si-a dat seama ca noul sistem de organizare a armatei, bazat in buna parte pe armata de mercenari necesita cheltuieli uriase, de acea baza materiala a puterii militare transilvane, pe care Iancu urmarea sa o organizeze in vederea rezistentei antiotomane, era formata din veniturile proprii si din cele care ii erau cedate de rege. De asemenea ea mai era formata din detasamente pe care nobilii trebuiau sa i le puna la dispozitie, in virtutea obligatiilor, precum si din oastea de "slujitori" si de tarani liberi cu indatoriri militare sau din unitatile pe care i le puneau la dispozitie orasele.

Aceasta alcatuire eterogena a oastei era mai eficienta intr-un razboi de aparare, deoarece unele dintre categoriile sociale de mai sus, ca nobilimea sua orasenimea, erau obligate a-si indeplini sarcinile militare numai in interiorul hotarelor, iar in afara lor numai pentru o durata limitata. De aceea, pe masura ce iancu s- a convins de necesitatea unor actiuni ofensive de amploare, prin care sa poata obtine succese decisive impotriva turcilor, el a pus accent deoasebit pe recrutarea la oaste a elementelor angajate a-i sluji neconditionat si atata vreme cat situatia militara pretindea continuarea companiei; in felul acesta a crescu rolul mercenarilor si al "slujitorilor" in oastea sa.

Voluntarii balcanici au ingrosat si ei randurile armatei lui Iancu de Hunedoara, constienti ca luptele purtate de marele ostas ii va ajuta sa se elibereze de sub jugul otoman. Lor li s-au mai alaturat militiile populare si cruciatii.

Dar sprijinul cel mai de seama in lupta antiotomana l-a primit Iancu de Hunedoara de la propriul sau popor: romanii din Transilvania, din Tara Romaneasca si din Moldova, care au intrat in randurile ostasilor sai luptand in unitatile de cavalerie si pedestrasi, pe langa cei din Transilvania, Banat si Maramures. Astfel politica inteleapta dusa de Iancu de Hunedoara fata de celelalte doua tari romane a facut ca ostasii romani din Transilvania sa aiba alaturi de ei, in multe din bataliile duse de marele ostas, pe fratii lor.

Rolul militar al cnejilor romani din Transilvania, mai ales al celor de la granitele de sud ale tarii, unde primejdia otomana era mai mare, a fost deosebit de important. " Inca de pe vremea regelui Sigismund de Luxemburg, in deceniile al III-lea si al IV-lea al secolului al XV-lea, numerosi cneji si voievozi romani din Banat, din Tara Hategului, ca si din Maramures, s-au distins in luptele antiotomane. In perioada cand Iancu de Hunedoara apara, impreuna cu fratele sau Ioan, vadurile Dunarii, amandoi in calitate de bani ai Severinului, avea slujitorii sai credinciosi (familiares), un fel de vasali ai sai, recrutati dintre cneji din jurul Hunedoarei si cei din jurul Caransebesului."¹⁸

"Marturiile istorice atesta ca Iancu de Hunedoara s-a sprijinit cu incredere, in toate actiunile sale, fie politice, fie militare, pe multimea de romani din tinuturile marginase ale Transilvaniei si pe conducatorii ei, pe cneji. Mase insemnate din randurile poporului de jos din launtrul arcului carpatic, dar mai ales din Tara Hategului, Banat si Maramures au fost alaturi de Iancu in toate momentele grele."¹⁹

Alaturandu-se celorlati istorici care au vorbit despre perioada de voievodat a lui Iancu de Hunedoara, Ion Toderascu subliniaza importanta pe care a acordat-o voievodul armatei sale, sistemului militar in general. "Iancu de Hunedoara, nobilul roman, cel mai mare voievod al Transilvaniei si, totodata, cel mai mmare general al Ungariei medievale, a pus bazele sistemului militar al Tarilor Romane. In anii lui de guvernamant au fost aliate resurse ostasesti din Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova pentru razboiul cu Imperiul Otoman, gandit si purtat intr-o maniera noua. Iancu a tinut la colaborarea cu cnezii romani banateni si transilvaneni. Din randul acestora si-a recrutat un mare numar de osteni carora, pentru merite militare le-a acordat mosii si ranguri nobiliare. Cnezii au fost " cu credinta neclintita alaturi de Iancu si cu varsarea sangelui au savarsit fapte vitejesti." In virtutea relatiilor politice statornice cu voievozii de la Targoviste si Suceava, Iancu Corvinul si-a asigurat alaturarea unor insemnate forte militare moldo-muntene."²⁰

In ce priveste nobilimea mica si mijlocie- in afara de cele aratate mai sus cu privire la cnejii romani - e necesara precizarea ca aceste paturi sociale se orientau, de regula, spre slujba militara, unde, datorita meritelor dovedite in lupta, primeau diferite danii. In ce priveste lupta impotriva otomanilor, nobilimea mica si mijlocie, in chip firesc erau pentru o hotarata rezistenta armata si de aceea ele au constituit o importanta forta de sprijin a luptei lui Iancu de Hunedoara, care, de altfel, se ridicase el insusi din randurile acestei nobilimi Totusi, sprijinul acestor paturi sociale era limitat, printre altele, si de faptul ca ele nu acceptau sa lupte decat numai intre hotarele tarii. Dar si pe alt plan, si anume pe plan politic, nobilimea mica si mijlocie au adus o importanta contributie la efortul militar al voievodului Iancu de Hunedoara .

"Se poate conchide deci, ca, pe langa substantiala contributie a romanilor transilvaneni, actiunile militare antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara s-au bucurat si de sprijinul locuitorilor celorlalte doua tari romane, poporul nostru

situandu-se la loc de frunte printre popoarele care si-au varsat sangele in luptele impotrive Semilunei."²¹

Deci din acesta perioada a inceputurilor activitatii sale ca voievod al Transilvaniei dateaza si organizarea mai larga a armatei pe care Iancu a condus-o impotriva turcilor. Intarirea ei va fi si pe viitor una din preocuparile sale continue.

Ca toti marii proprietari feudali, Ioan de Hunedoara a avut si el armata lui proprie, nu prea mare insa. Pe multi dintre cnejii care l-au urmat la oaste, in temeiul obligatiilor lor militare, Iancu i-a dotat cu proprietati si i-a innobilat, asa cum noteaza si cronicarul A. Veroncsics.

Chiar de la inceput insa, armata lui se deosebeste simtitor de tipul de armata feudal. Experienta campaniilor sale de prin Italia si Cehia, faptul ca nu puteai conta in mod sigur - mai ales in imprejurarile interne prin care trecea atunci tara - pe prezenta nobililor si a oastei lor, acestia trebuind sa intretina armata pe cheltuiala lor, il indeamna sa se sprijine mai mult, asa cum am mai spus, pe armata de mercenari, care daca era platita il urma oriunde. E foarte probabil ca el avea de pe atunci mercenari cehi, poloni, nemti sau chiar unguri.

Mercenarii si-i platea din veniturile functiei sale si din acelea ale mosiilor lui personale. Acestea din urma nu erau prea mari, in comparatie cu cheltuielile pe care le pretindea armata de mercenari. O mosie cu o suta de sate aducea in vremea aceea un venit anual cam de 1.000 de florini, iar pentru un calaret greu inarmat se platea pe luna intre 4 si 7, sau chiar pana la 8-10 florini. De la rege nu prea obtinea bani in acest scop. In general, regele, penrtu cheltuielile cu intretinerea mercenarilor, i se recunostea dator si ii zalogea anumite mosii. Imposibilitatea vistieriei regale de a plati vreodata aceste datorii a dus, in multe cazuri, la trecerea unor asemenea mosii in proprietatea deplina a lui Iancu. Este deci o forma prin care Iancu de Hunedoara isi intareste mult averea si puterea lui personala.

Tot pentru plata mercenarilor pe langa banii primiti de la despotul sarb Gheorghe Brankovic, voievodul Transilvaniei a mai luat 50 de marci de argint din censul Brasovului. Mercenarilor, in afara de solda, Iancu le impartea si prazile de razboi. "Au fost si cazuri cand mare capitan nu le-a putut achita soldele la timp si, totusi, mercenarii au ramas alaturi de el, caci il ibeau si aveau incredere in vrednicul comandant."²²

Cruciatii si voluntarii balcanici au alcatuit alte doua elemente- de altfel, cu caracter ocazional-, in structura noii armate intemeiate de Iancu de Hunedoara. Conditia sociala a cruciatilor era modesta. Ei se recrutau din masele populare, nici un izvor nu atesta participarea clasei dominante la actiunea de cruciada. Izvoarele narative ale timpului arata ca ostasii cruciati proveneau, in mod obisnuit, din tarile Europei centrale: Polonia, Germania, Austria- tari catolice, in care propaganda in folosul cruciadei a fost tot timpul activa. Contributia elementelor cruciate la lupta lui Iancu de Hunedoara a fost importanta, dar si voluntarii balcanici au avut contributia lor la aceasta lupta. "Dupa cum ne relateaza Bonifinius-masele populare balcanice au deschis portile cetatilor si, cu indescriptibila bucurie, au primit in orase oastea condusa de Iancu de Hunedoara. Relatarea oarecum generala, a lui Bonifinius, este confirmata, concretizata si dezvoltata de un izvor diplomatic: scrisoarea lui Iancu, din 8 noiembrie 1443, catre colegul sau de voievodat Nicolae Ujlaki. In ea, marele ostas arata ca, din zi in zi, armata sporeste, caci vin la el multi oameni: bulgari, bosnieci, albanezi si sarbi cu daruri si se bucura de sosirea oastei sale."²³

In ceea ce priveste organizarea pe arme, oastea condusa de Iancu de Hunedoara cuprindea: trupe de cavalerie, trupe de infanterie ( pedestrasi), artilerie si unitati fluviale ( flotile de la Dunare); la acestea s-ar mai adauga si carele de lupta si mesterii genisti. Cavaleria era de doua feluri: cavaleia grea, alcatuita din nobilimea mica si mijlocie si din unii magnati-ostasi, dar si din mercenari si, respectiv, cavaleria usoara ce era formata din nobilimea mica maghiara, cumani, secui, cneji romani, husari sarbi. Infanteria era alcatuita din mercenari, militii populare si, dupa caz, din cruciati si voluntari.

Armata aceata voievodul si-o pregatea cu o grija deosebita. E foarte probabil ca in buna masura explicatia victoriilor sale consta tocmai in munca, mai putin batatoare la ochi, a instruirii continue. El a fost printre primii, in rasaritul Europei, care a acordat o mare insemnatate luptei infanteriei si a deprins-o cu manuirea armelor de foc, ce era inca o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cat mai repede infanteria, mult mai putin mobila decat cavaleria, el a preluat de la husiti metoda transportarii ei pe carute, iar pentru a o intarii in lupta, a introdus in dotarea armatei sale si tunuri mai usoare, care o insoteau. Pana atunci, tunurile erau considerate mai mult arma de aediu ori erau folosite in apararea cetatilor, ocupand deci pozitii fixe. Iancu a studiat cu atentie modul de lupta al turcilor si, pentru a face fata rapiditatii miscarii lor, a creat detasamente numeroase de cavalerie usoara, pe care le aseza pe flancurile armatei, spre a impiedica prim contraatacurile lor repezi incercarile de invaluire din partea dusmanului. Constient de faptul ca lupta in care se agajase impotriva Imperiului Otoman era privita cu simpatie de masele largi ale poporului, a deschis mai larg portile armatei sale patrunderii elementelor populare. Isi dadea seama de planurile de cucerire ale turcilor si intelegea ca marginindu-se numai la aparare insemna a expune tara la incursiuni si jafuri continue, la o hartuiala care ar fi dus la epuizare. De aceea, pentru el forma principala a luptei era ofensiva, patrunderea adanca in teritoriul inamic, pentru a-l infrange acolo si in chip decisiv pe dusman, obtinand astfel o solutie, un sfarsit al razboiului care se purta, cu intreruperi, de mai bine de o jumatate de veac. Preferinte lui pentru ofensiva era indreptatita si de sprijinul pe care era sigur ca avea sa-l gaseasca pe pamantul subjugat de turci, din partea popoarelor aflate aici: romani, sarbi, bulgari care asteptau sa vina dinspre miazanoapte un ajutor pentru eliberarea lor.

V. POLITICA DE CRUCIADA

In urma muncii sustinute pe care a desfasurat-o in Transilvania in primavara si vara anului 1441, Iancu de Hunedoara a putut interveni din nou, toamna, pe teatrul de lupta din Serbia, unde Ishak, begul de Semendria, nelinistea mereu imprejurimile Belgradului. La randul sau, pentru a pune capat incursiunilor acestuia, Iancu patrunse cu armata lui in teritoriul sarbesc, ocupat de turci, cale de trei zile. La intoarcere e atacat de Ishak-beg. Iancu de Hunedoara il infrunta. Isi aseaza la mijloc pedestrimea- lancierii si arcasii - sprijinind-o cu cavaleria greu inarmata care purta platose. Pe aripi, el puse cavaleria usoara, dar in rezerva tinu o buna parte din cavaleria grea si arcasi calari. Izbanda fu deplina in favoarea armatei maghiare. Turcii fura urmariti pana aproape de Semendria, doar putini reusind sa scape. Invingatorul, incarcat de prada, se intoarse la Belgrad. Faima lui sporeste. La Buda, regele Vladislav ii serbeaza victoria, ii multumeste printr-o scrisoare si-l daruieste cu o noua mosie in Hunedoara.

Voievodul are insa durerea de a pierde in aceste lupte pe fratele sau mai tanar, Ioan, tovarasul credincios din anii tineretii, cu care impreuna urcase treptele trudnice ale primelor slujbe si demnitati si care in anul urmator e pomenit ca "raposatul". Il inmormanteaza cu cinstea cuvenita in biserica episcopala din Alba Iulia. N-a avut timp sa se lase prea mult insotit de tristetea sa. Priceperea si curajul lui apartineau de acum tarii si popoarelor care incepeau a-si pune nadejdea in el. Acestea il chemau iarasi pentru a le conduce lupta in infruntarea unor primejdii tot mai amenintatoare.

Dimensiunile universale ale luptei romanesti impotriva ofensivei otomane si-au gasit expresia plina de continut in noua epopee romaneasca condusa de Iancu de Hunedoara. Ca si Mircea cel Batran, apoi ca Vlad Tepes si Stefan cel Mare, Iancu de Hunedoara a desfasurat lupta cu obiectivul precis de a scoate Dunarea intreaga de sub controlul otoman, ca o conditie esentiala pentru dezorganizarea stapanirii si expansiunii otomane in Europa.

Lupta condusa de Iancu de Hunedoara a pornit exact in momentul in care turcii incepusera fortarea cursului mijlociu al Dunarii. "Nu putem afirma, totusi, ca Murad al II-lea ar fi intentionat sa continue ofensiva pana la cucerirea Ungariei. Dar restabilirea controlului otoman asupra Serbiei, deteriorat de actul de supunere a lui George Brancović fata de regele Ungariei, reprezenta un obiectiv primordial, de care depindea temeinicia succesului portii in competitia ei cu Ungaria pentru Dunare si Balcani."¹ Afectarea sistemului imperial otoman al Dunarii se produsese in contextul general al preparativelor pentru reactivarea unei mari cruciade. Bizantul acceptase suprematia bisericii catolice, in schimbul salvarii Constantinopolului printr-o actiune militara impotriva turcilor. Amenintarea marii cruciade a dus la adancirea contradictiilor dintre gruparile rivale din cadrul paturii conducatoare otomane. Vechea aristrocratie turca a promovat cu insistenta o linie politica retinuta, impiedicand declansarea asaltului decisiv asupra Constantinopolului, asa cum cereau noile partide ale gaziilor rumeloti, ale robilor-dregatori si robilor-militari. Aflat intre acestea doua tendinte opuse, sultanul Murad al II -lea nu a mai atacat Constantinopolul, dar a aplicat lovituri despotului sarb si a dus campanii repetate contra principelui Karaman. Apusul (Europa si Asia) nu a pornit insa imediat cruciada asteptata de bizantini si nici nu l-a sustinut suficient pe Karaman, astfel incat actiunile lui Murad al II-lea in Balcani si Anatolia s-au soldat cu succese importante, chiar daca aceste succese nu au fost depline. In schimb, fortele otomane care au atacat la nord de Dunare teritoriul romanesc, in 1441 si 1442, au fost zdrobite de Iancu de Hunedoara. "Aceste victorii amplificate in mediul propice cruciadei antiotomane din acea vreme, au propulsat voievodul roman al Transilvaniei la valoarea unui adevarat erou al intregii lumi crestine (propugnaculum christianitas)."²

Deci masurile initiate de Iancu si-au dovedit curand eficienta. In primavara anului 1442, dupa ce turcii il chemasera la Poarta pe domnul muntean Vlad Dracul si hotarasera transformarea Tarii Romanesti in pasalac, o oaste otomana comandata de Mezid, beiul din Vidin, a patruns in Transilvania, prin surprindere, incepand sa prade si sa arda sudul tarii, de la Sibiu pana in valea Muresului, cu vreo 12.000 de oameni.

Proclamand ridicarea generala la oaste, ceea ce foarte putini nobili sau comandanti de oaste din vremea lui au indraznit sa faca, inainte de adunarea tuturor fortelor, Iancu de Hunedoara i-a infruntat pe turci la Sintimbru, la nord de Alba Iulia(18 martie 1442), cu fortele ce-i stateau la dispozitie ( mica lui oaste si ce a putut strange episcopul), dar a fost infrant si obligat sa se retraga in cetate, in vreme ce turcii, dupa ce au pradat imprejurimile, s-au indreptat spre Sibiu, care era deja asediat de o parte a fortelor lor. In aceasta lupta Iancu insusi abia a reusit sa se smulga din cercul care se stransese in jurul lui. "Plin de avant insa, nu era omul care sa se descurajeze. Puse sa se poarte sabia insangerata prin toata tara, semn al chemarii la oaste a tuturor. Alergara sub steagul lui cu toti intr-un numar mare si in mare graba."³

Cronicile spun ca " Ioan de Hunedoara a trimis in toate partile Transilvaniei curieri, purtand in semn de primejdie, o sabie insangerata; a adunat astfel ostasi din sate si orase, a poruncit secuilor sa ia armele si tuturor, sateni si oraseni, le-a impus sa slujeasca in oaste, prin decret public, spre mantuirea comuna."⁴ Cu intaririle sosite din toata Transilvania, Iancu a pornit in urmarirea lor, zdrobindu-i cu desavarsire, insusi Mezid bei, impreuna cu fiul sau, gasindu-si moartea pe campul de lupta, situat probabil in apropiere de Sibiu (22 martie 1442). Cautandu-si scaparea spre Turnu Rosu, resturile oastei otomane au fost urmarite cu strasnicie, mai ales de catre detasamentul condus de Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea care, avea sa se impuna domn al Tarii Romanesti. Acesta reusi sa mai nimiceasca grupuri de turci fugari, in muntii dintre Transilvania si Muntenia. Iancu de Hunedoara patrunse si el cu armata in Tara Romaneasca.

" La inceputul deceniului al cincilea al veacului XV, Ioan era socotit un adevarat " capitan al romanilor" ( capitaine des Valaques), ales chiar in Tara Romaneasca drept conducator al luptei impotriva otomanilor."⁵, iar dupa afirmatia lui Walerand de Wavrin, a fost ales de catre "romanii care s-au adunat in numar mare si au ales drept capitan al lor pe Iancu de Hunedoara."⁶ Locuitorii din Tara Romaneasca l-au primit foarte bine, dar de fapt e vorba de punerea in domnie a lui Basarab, cu sprijinul lui Iancu.

Victoria asupra lui Mezid bei inaugura trecerea la o faza ofensiva a luptelor antiotomane.

Turcii au fost pusi pe ganduri de succesele lui Iancu. Sultanul a tinut un sfat si s-a decis sa-l elibereze pe Vlad Dracul din captivitate, redandu-i domnia.

Reintoarcerea lui Vlad Dracul care se bucura de simpatie in Tara Romaneasca, in popor si printre boieri, era pentru sultan un mijloc de a combate influenta lui Iancu de Hunedoara si a protejatului sau, Basarab. Boierimea il primi intr-adevar bine pe Vlad, dar se mahni cand afla de cuvantul ce trebuise sa si-l dea sultanului. Se pare ca putin timp inainte de reasezarea lui Vlad la domnie, sultanul trimise o solie la Buda, spre a oferi pace. Ea pretindea cedarea Belgradului sau plata unui tribut anual. Tocmai atunci sosi la curtea regala vestea oficiala a victoriilor voievodului Transilvaniei, astfel ca cererea fu respinsa.

Riposta otomana a fost rapida. Sultanul si-a vazut dejucate planurile si s-a vazut amenintat cu pierderea pe multa vreme a influentei sale in Tara Romaneasca. Sultanul, in luna august a aceluiasi an, a trimis o ostire de 80.000 de oameni, condusi de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei (partea europeana a Imperiului Otoman), cu scopul de a recuceri Tara Romaneasca si de a o transforma in pasalac. Dar in septembrie 1442, pe cursul superior al raului Ialomita, in locuri muntoase si stramte, Iancu a repurtat o victorie deplina asupra acestei uriase ostiri.

Cum a reusit Iancu sa invinga o armata de talia lui Sehabeddin? Defileul in care intrasera fortele otomane era o vale stramta, cu diferente de nivel de-a lungul ei, asa ca Sehabeddin nu-si putea desfasura fortele de care dispunea.

Dispozitivul la care s-a oprit Iancu de Hunedoara tinand seama de manevra pe care intentiona s-o aplice, avea in centru grosul cavaleriei grele; la aripi era restul cavaleriei grele si cea usoara. In linia a doua, la centru, era infanteria grea, iar in rezerva arcasii si lancierii. La flancuri si putin in spate, Iancu a asezat care de lupta, in care se aflau trupe de infanterie dotate cu bombarde si arbalete.

Atacul l-a inceput Iancu, cu cavaleria, dar a fost respins de otomani, care au primit ordin sa atace furtunos. Cavaleria usoara a lui Iancu a fost data inapoi si, in aceasta situatie, el si-a retras centrul pe vale, mai la est, unde valea se ingusta foarte mult, in timp ce infanteria usoara, sprijinita de care, a lasat-o inapoi pe pante. In valea foarte ingusta Iancu si-a regrupat trupele si a decis sa reia atacul impotriva turcilor, care se considerau deja victoriosi. Neintelegand ca, de fapt, Iancu ii intindea o cursa, Sehabeddin a inaintat in defileu, cautand sa-l urmareasca pe Iancu, dar valea ingustandu-se tot mai mult, comandantul otoman nu a mai fost in masura sa-si desfasoare fortele. Amenintat cu invaluirea de catre armata lui Iancu de Hunedoara, dusmanul s-a retras atacat la centru si in flanc de infanteria usoara urcata in carele de lupta. Jumatate din trupele comandantului turc a ramas pe campul de batalie; restul trupelor, pornite intr-o retragere dezordonata, au trecut la sud de Dunare. Turcii scapati din focul bataliilor au fost lichidati de populatie, contribuind la desavarsirea dezastrului invadatorilor. Astfel, victoria lui Iancu de Hunedoara la Poarta de Fier a Transilvaniei a fost deplina, victorie ce a avut la baza nu numai incrancenata lupta de aparare, cat si tactica militara desavarsita stapanita de marele voievod.

"Izbanzile sale au dinamizat spiritul cruciadei, au insufletit lupta pentru libertate a popoarelor din Balcani si au stimulat actiunile antiotomane din Anatolia turco-musulmana. In ceea ce priveste tarile romane, lupta lor unita sub conducerea lui Iancu de Hunedoara a ferit Moldova si, mai ales Transilvania de raidurile pradalnice le gaziilor dunareni, iar in privinta Tarii Romanesti, a eliminat elementele agravante al suzeranitatii otomane, ce fusesera impuse ei in vremea crizei politice interne declansata dupa moartea lui Mircea cel Batran."⁷ Iar lupta de pe Ialomita, in mod special, marcheaza inceputul actiunii militare ofensive ale lui Iancu de Hunedoara. Vestea infrangerii turcilor cutreiera repede Europa, pretutindeni sarbatorindu-se biruinta. Capetele incoronate si papa il considerau pe Iancu de Hunedoara "singura personalitate care, in fruntea unei coalitii europene antiotomane, ar fi capabila sa alunge pe turci din Europa."⁸

Astfel, odata cu victoria de la Poarta de Fier a Transilvaniei s-a terminat si faza luptelor de aparare duse de Iancu de Hunedoara. El trece acum la etapa campaniilor ofensive din Tara Romaneasca, patrunzand adanc pe teritoriile de la sud de Dunare, dominate de otomani si calcand Vidinul, tintind la eliberarea popoarelor balcanice de sub dominatia Semilunii. Eliberand popoarele subjugate din Balcani si Bizantul, asigura definitiv linistea si libertatea patriei sale.

Marile calitati militare a le lui Iancu de Hunedoara se afirmau intr-un moment in care papalitatea incerca sa reactiveze planurile unor expeditii generale care sa-i alunge pe turci din Europa. La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu al IV-lea a lansat oficial apelul pentru o noua cruciada, declansand intense tratative diplomatice intre numeroasele state: Burgundia, Venetia, Aragonul, Polonia si Ungaria. Recomandat de succesele sale drept comandant al viitoarei campanii, Iancu de Hunedoara era implicat astfel si in preocuparile diplomatice internationale.

Participarea statelor apusene la proiectata expeditie nu a avut loc, din diferite motive. Ea s-a redus la fortele Transilvaniei, ale Ungariei, ale Poloniei si ale

despotului Serbiei, ultimele doua state contribuind doar cu un numar limitat de ostasi. Reinstalandu-l in scaun pe Vlad Dracul (1443), turcii au nadajduit sa readuca Tara Romaneasca sub autoritatea lor, dar domnul reinstalat a intrat imediat in alianta cu Iancu de Hunedoara.

Intre septembrie 1443 si ianuarie 1444, Iancu a condus in sudul Dunarii o expeditie militara, cunoscuta sub numele de " campania cea lunga". In cursul ei, oastea lui Iancu crescand mereu prin ridicarea popoarelor balcanice, dar mai ales a romanilor transilvaneni, printre care se aflau multi cneji romani, a inaintat pe valea Moravei, cucerind Nis-ul, apoi pana la rasarit de Sofia, repurtand numeroase victorii. De la patrunderea lor in Europa, turcii nu mai fusesera confruntati cu o contraofensiva atat de viguroasa, sustinuta de toate popoarele din centrul si sud-estul Europei.

Succesul acestei campanii purtate spre inima Balcanilor, pana la satul Zlatita, de unde Iancu a facut cale intoarsa inaintea sarbatorii de Craciun a anului 1443, cand iarna se manifesta cu toata vigoarea, a incurajat propaganda dusa in favoarea unei cruciade antiotomane. Efortul principal urma insa a fi sustinut din nou de catre romani, maghiari, sarbi, bulgari, in vreme ce tarile apusene s-au marginit a oferi drept ajutor o flota de 14-15 galere venetiene, papale, burgunde si raguzane care aveau misiunea sa blocheze Bosforul si Dardanelele, pentru a impiedica trecerea ostilor otomane din Asia Mica in Europa. Iancu nu a primit ajutor prea mare de la Apus pentru ca " burgunzii erau mai putin dispusi sa participe la o expeditie pe uscat. N-aveau incredere prea mare in succesul ei, caci in Burgundia, desi se cunosteau faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara, era raspandita parerea ca ungurii au o armata prost pregatita si lipsita de echipament corespunzator, astfel ca "daca unul are arc, nu va avea sageti, iar altul va avea sabie, dar nu va avea si teaca", vechile si permanentele dusmanii dintre statele italiene indepartara Venetia de preparativele pentru echiparea flotei impotriva turcilor, iar in Bizant, certandu-se intre ei, diferitii pretendenti la tronul imperial mergeau pana la alianta cu turcii, cautand la acestia ajutor pentru a se putea ridica la domnie"⁹ La fel si republica Raguzei s-a aratat rezervata, promitand sa participe cu o galera armata, dar numai in cazul cand armata ungara porneste pe uscat contra otomanilor.

Din cele de mai sus, se poate trage concluzia ca puterile apusene cautau sa

se degajeze cat mai mult de greutatea sarcinilor ce le revenea in pregatirile

expeditiei antiotomane din anul 1443. Ele s-au multumit sa formuleze promisiuni vagi, cuvinte incurajatoare, dar n-au facut nimic concret.

De la Sofia, asa cum am mai spus, Iancu de Hunedoara inainta in plina iarna pana la Zlatita, unde sultanul concentrase o armata numeroasa. Impiedicat de a mai inainta in inima Balcanilor si din cauza terenului accidentat, a zapezii si a imputinarii proviziilor, Iancu dispune retragerea, neincetand a da insa lovituri grele adversarului. In acest timp Iancu de Hunedoara obtinu sase victorii asupra turcilor. Un istoric considera aceasta lunga campanie una din cele mai victorioase actiuni militare impotriva turcilor: "Din vremea lui Timur Lenk nu i-a mai amenintat pe turci o asemenea primejdie.() Ienicerii si spahii lui Murad au fost in mare nimiciti in aceasta campanie"¹⁰ "Campania cea lunga", lunga si ca durata in timp ( cam 4 luni) si ca distanta parcursa, a fost deci o campanie victorioasa, deci, in ciuda marilor succese, ea nu a dus la realizarea scopului strategic de capetenie: nimicirea fortelor principale otomane si, ca urmare, eliberarea Bulgariei de sub ocupatia turceasca.

Politica ofensiva promovata de Iancu de Hunedoara a devenit prevalanta si justificata de reusita campaniei lungi din 1443, desfasurata pana la trecatorile Muntilor Balcani. Aceasta era prima actiune contraofensiva de o asemenea patrundere in pozitiile otomane din Europa, dupa cea efectuata de Mircea cel Batran, in 1392, pana dincolo de Muntii Balcani. Victoria de la 1443, obtinuta in primul rand de fortele unite ale celor trei tari romane sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a avut consecinte mult mai ample si adanci decat prevederile tratatului de pace de la Edirne, de la 12 iunie 1444 ( confirmat apoi la Seghedin), care l-a silit pe sultan sa reconstituie statul sarb si sa se limiteze la hotarul dunarean.

Marile succese din "campania cea lunga" au determinat reluarea tratativelor pe plan european, pentru organizarea unei noi expeditii antiotomane. La staruitoarele eforturi de inchegare a unei coalitii depuse de cardinalul Cesarini, delegatul papal in Ungaria, regele Vladislav si marii feudali se lasara convinsi de fagaduielile de sprijin facute de cardinal. Initial, Iancu de Hunedoara n-a fost de acord cu reluarea unei campanii ofensive in 1444, considerand ca expeditia precedenta reclamase sacrificii prea mari pentru a fi recuperate intr-un timp atat de scurt. El a inclinat, astfel, spre tratative cu turcii, mediate de despotul sarb Gheorghe Brancović, caruia sultanul ii promisese restituirea stapanirii sale, cu cetatile Semendria si Golubac. Deci Brancović intra in legaturi cu sultanul care ii era ginere, ii ofera un tribut enorm pentru a-si reprimi pe cei doi fii orbiti si accepta sa devina sustinatorul si mijlocitorul incheierii unei paci intre Imperiul otoman si Ungaria. Era politica mioapa a unui mare feudal, preocupat de interesele lui locale si care nu vedea imensitatea primejdiei turcesti pentru soarta poporului sau. Totodata se gandea ca pe sprijinul dinafara nu putea conta si ramanea ca aceleasi forte din "campania cea lunga" sa reintre in lupta, forte care aveau nevoie de refacere. Erau necesare si noi rezerve, care nu puteau fi asigurate decat de fortele reunite ale celor trei tari romane, ele constituind obiectivul imediat al expansiunii otomane. Jocul dublu al regelui Vladislav I a dus la tratatul de pace cu turcii, semnat de delegatia de la Adrianopol (12 iunie 1444), dar si la permanentele asigurari ale lui Giuliano Cesarini ca va intreprinde cruciada antiotomana in conditiile unor miscari ale popoarelor din Balcani, ale preocuparilor lui Murad al II-lea pentru reprimarea rebeliunii emirului de Karaman, ca si ale unor promisiuni ferme facute de unele state apusene pentru constituirea unei flote care trebuia sa blocheze trecerea turcilor din Asia Mica in Europa in dreptul stramtorii Gallipoli. Intr-adevar, aceasta flota avea sa soseasca la inceputul lunii august 1444. La 15 august 1444 se incheia o pace separata intre Murad al II-lea si socrul sau, Gheorghe Brancović. Dupa aceasta pace nu era de asteptat ca Brancović sa sustina o cruciada antiotomana in viitorul apropiat. Intre timp, soli otomani sosisera la Oradea cu propuneri de pace foarte avantajoase partii ungare, cum ar fi fost oferta unei despagubiri substantiale, evacuarea de catre turci a teritoriilor si a cetatilor din Serbia si din Albania nordica, precum si valabilitatea pe zece ani a tratatului. Regele a semnat aceasta pace, ratificand-o astfel pe cea de la Adrianopol, pentru a-si incalca apoi cuvantul si a nu o respecta in urma insinuarilor marilor nobili unguri cum ca Iancu ar fi fost cumparat de turci prin Brancović. Foarte rezervat fata de acest gest, Iancu a afirmat ca se va supune oricum hotararii regale: "eu ascult de domn, nu domnesc".

Ruperea tratatului a fost o mare greseala, date fiind clauzele lui favorabile, ca si slabirea frontului antiotoman prin iesirea Serbiei din lupta, datorita pacii pe care o semnase in mod separat cu turcii la 15 august. Din acest motiv, dar si datorita faptului ca fortele aflate sub comanda lui Iancu erau mai reduse decat in campania precedenta, itinerariul ales pentru noua expeditie a fost diferit de cel din "campania cea lunga".

"In luna mai se studiara, in sfatul regelui, planurile viitoarei campanii. Cesarini expuse un plan prin care incerca sa inlature unele din neajunsurile drumului urmat in campania cea lunga. El propuse ca armata sa nu treaca Dunarea prea departe spre Apus, nici chiar la Orsova, ci sa inainteze prin Tara Romaneasca si sa treaca fluviul pe la Nicopol. In acest scop sa se ceara concursul flotei italiene si burgunde. De aici trebuiau sa se indrepte spre sud-est, catre tarmul marii si, ocolind Muntii Balcani pe la rasarit, sa inainteze spre Adrianopol si Constantinopol. Planul acesta cauta deci sa scurteze drumul strabatut prin teritoriul dusman, spre a se feri de hartuielile prelungite din partea turcilor si sa evite trecerea de-a dreptul peste munti, care se dovedise atat de grea in luptele precedente.

Se conta, in afara de flota din stramtori, pe ajutorul lui Gheorghe Brancović, pe al Tarii Romanesti, pe atacul dinspre vest al albanezilor lui Scanderbeg si pe tot efortul de care era capabil Bizantul pentru a stanjeni spatele frontului turcesc. Pregatirile trebuiau sa fie terminate prin iulie. Locul de adunare a armatei a fost fixat la Oradea."¹¹Trecerea Dunarii s-a facut la Orsova, in a doua jumatate a lui septembrie 1444, inaintara urmand malul sudic al fluviului, pana la Nicopole, unde o oaste munteana s-a alaturat lui Iancu, avand loc atunci o intrevedere intre acesta si Vlad Dracul. Vazand efectivul redus al oastei, Vlad il sfatui sa amane campania, motivandu-i ca "sultanul chiar si atunci cand pleaca doar la vanatoare ia cu sine mai multi ostasi decat cei adunati atunci in oastea crestina"¹². Alegerea itinerariului s- a datorat, probabil si dorintei ca oastea cruciata sa aiba in timpul inaintarii sale flancul stang acoperit de catre teritoriul si oastea Tarii Romanesti. Era evitata, astfel, strabaterea lantului muntos al Balcanilor, intentionandu-se atingerea pe noul itinerar al tarmului Marii Negre, unde s-ar fi putut, eventual, coopera cu flota apuseana trimisa in Stramtori.

Intregul plan se baza pe premisa gresita ca turcii nu dispuneau de forte suficiente spre a se impotrivi lui Iancu spre Constantinopol, intrucat erau angajati in reprimarea mentionatei rebeliuni din Asia Mica, iar flota apuseana urma sa-i impiedice a-si trece trupele in Europa.

Ajungand pana la Varna (9 noiembrie), oastea lui Iancu a avut surpriza de a se afla fata in fata cu grosul armatei otomane, comandata de insusi Murad al II-lea. Acesta dejucase blocada flotei apusene si isi trecuse oastea peste Bosfor, la sfarsitul lui octombrie, inaintand apoi in mars fortat, in intampinarea lui Iancu.

Disproportia de forte (erau 80.000 de turci si numai 15-16.000 de crestini) si moartea regelui Vladislav, survenita intr-un atac imprudent, au coplesit si au demoralizat oastea lui Iancu, care a suferit o grea infrangere in ziua de 10 moiembrie 1444. In ciuda devizei sale care spunea ca "dusmanul trebuie ingrozit prin vitejie, curaj, rapiditate", Iancu a fost infrant. Pe de alta parte, moartea regelui a redeschis luptele anarhice ale nobililor din Ungaria si Polonia.

In tot acest timp situatia Imperiului otoman nu era tocmai buna. Revenind la "campania cea lunga" din1443 putem spune ca acea ofensiva balcanica a lui Iancu de Hunedoara s-a corelat cu lupta antiotomana pornita din nou de principele de Karaman, Ibrahim bei. Murad al II-lea a fost pus in situatia de a incheia si cu acesta un tratat de pace nefavorabil. Dincolo de acest aspect extern al implicatiilor otomane ale biruintelor lui Iancu de Hunedoara, a fost si unul intern mai putin vizibil, dar mult mai grav in perspectiva evolutiei puterii otomane. Victoriile rasunatoare ale voievodului Transilvaniei, mai cu seama cea din 1443, au adus la suprafata si au amplificat contradictiile dintre gruparile rivale din conducerea otomana (rivalitatea dintre vechea aristocratie si cea noua, dar si rivalitatea dintre spahii si ieniceri, dintre robii-militari si robii-dregatori) in asa masura incat, in acele imprejurari atat de critice pentru insusi destinul statului otoman, sultanul Murad al II-lea a abdicat pe neasteptate in favoarea fiului sau nevarstnic Mehmed al II-lea (august 1444). Faptul a favorizat declansarea marii cruciade, soldata insa cu dezastrul fortelor coalizate la Varna si cu consecinte decisive pentru soarta Constantinopolului si a intregii regiuni sud-est europene. Marea victorie de la Varna a fost obtinuta sub comanda fostului sultan, care a persistat in hotararea sa de a lasa tronul fiului sau. " Departe de a se datora numai depresiunii psihice produsa de moartea fiului sau favorit, Alaeddin, si caracterului sau inclinat catre introspectie si misticism, aceasta abdicare a lui Murad al II-lea era in realitate rezultatul unui proces indelungat si complex ajuns acum la maturitate."¹³

Prabusirea dintr-o singura lovitura a sistemului politic imperial pe care cautasesa-l faureasca Bayezid I si gravul pericol al descompunerii statului otoman, relevasera cu acuitate imposibilitatea consolidarii unei structuri imperiale fara o baza temenica, care sa asigure articularea celor doua mari parti componente ale statului otoman: Anatolia si Rumelia.

Odata cu expansiunea in est si vest din a doua jumatate a veacului al XIV-lea, statul otoman nu reusise sa dezvolte in suficienta masura si mijloacele

necesare pentru consolidarea acestor cuceriri.

Pe de alta parte, expansiunea otomana in Europa generase si fenomenul unei masive si necontenite emigrari in Rumelia, fenomen incurajat, de altfel, de insusi statul otoman. Noii veniti au constituit, pe de o parte, un puternic element turbulent, gata sa participe la orice actiune de contestare a ordinii existente, iar pe de alta, cautand sa-si asigure existenta prin pradaciunile efectuate in statele crestine invecinate.

Murad al II-lea a cautat sa mentina echilibrul dintre gruparile contradictorii participante la conducerea otomana, incurajand cand una, cand alta din ele. Dar, in ansamblu, el nu a reusit sa domine aceste contradictii, ceea ce explica si linia sa politica mai putin indrazneata pe plan extern.

"Revenind acum la actul aparent straniu al abdicarii lui Murad al II-lea in 1444, in favoarea fiului sau observam ca el este o consecinta tocmai a neputintei sale de a transa aceste contradictii, contradictii amplificate de infrangerile suferite in fata fortelor aliate romano-ungare conduse de Iancu de Hunedoara ."¹⁴

Pacea de la Edirne-Seghedin cu Ungaria si cea de la Jenislehir cu Karamania au fost, deci, necesare lui Murad al II-lea pentru a infaptui planul sau vizand asigurarea succesiunii fiului sau si, implicit, a omogenitatii statului otoman. Nu atat infrangerile in sine, suferite din partea lui Iancu de Hunedoara, cat efectele deosebit de grave pe plan intern ale acestor lovituri l-au determinat pe Murad al II-lea sa accepte si sa puna imediat in aplicare prevederile, grele pentru interesele otomane, ale pacii cu Ungaria. Reinfiintarea despotatului lui Gheorghe Brancović si retragerea otomanilor din cetatile sarbesti, precum si recunoasterea cosuzeranitatii ungare asupra Tarii Romanesti duceau, in fond, la debilitarea liniei imperiale a Dunarii si la patrunderea influentei ungare in Balcani.

A fost cea mai insemnata concesie pe care au facut-o vreodata otomanii regatului ungar. Victoria a fost in primul rand a lui Iancu de Hunedoara si a fortelor unite ale Transilvaniei, Tarii Romanesti si Moldovei care alcatuiau baza puterii sale militare si politice. Prin efortul comun al celor trei tari romane si al Ungariei, fericit imbinate in personalitatea si sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, Tara Romaneasca si-a redobandit pozitia si rolul pe care le avusese inainte de afectarea capacitatii sale de rezistenta, datorita luptelor interne pentru domnie desfasurate intre urmasii lui Mircea cel Batran. Infrangerea de la Varna nu a zdruncinat insa frontul comun antiotoman, indeosebi relatiile de alianta ale tarilor romane.

Continuand sa staruie in idealul politic de independenta a celor trei tari romane, al caror exponent era, el se baza pe avantul de lupta al maselor populare din aceste tari impotriva primejdiei turcesti. In anul urmator, 1445, ajutat de flota burgunda sosita prea tarziu la Varna, dar decisa la o expeditie pe Dunare, oastea lui Iancu si a lui Vlad Dracul au sustinut impreuna o campanie de-a lungul Dunarii. In urma acestei campanii a fost recucerita cetatea Giurgiu, fiind consolidata linia de aparare de pe malul nordic al fluviului. Victoria aceasta facea sa reinvie si sperantele popoarelor asuprite din Balcani, dovedind totodata valoarea militara a acestui comandant de osti. Cu toate acestea, importanta acestei victorii nu a fost interpretata la fel de toti istoricii: "Nici "cruciada navala" pe Dunare, din 1445, conceputa de Iancu de Hunedoara ca o campanie de razbunare si desfasurata cu participarea efectiva a fortelor armate ale Tarii Romanesti (5.000 de oameni), nu a avut vreun rezultat notabil."¹⁵

Ca o recunoastere a marilor sale merite, Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al Ungariei in anul 1446, urmand sa conduca aceasta tara pana la majoratul lui Ladislau al V-lea Postumul . Alegerea sa in aceasta demnitate s-a facut cu sprijinul reprezentantilor nobilimii mici si mijlocii, care l-au impus prin aclamatii, fara ca dieta sa mai procedeze la obisnuitele formalitati de deliberare.

Iancu de Hunedoara era pe deplin constient de insemnatatea strategica a regiunii gurilor Dunarii, ca baza pentru lovirea puterii otomane, nu numai din exterior, ci si din interior. Succesele lui Vlad Dracul la Dunare si preparativele lui Iancu de Hunedoara pentru o noua mare ofensiva antiotomana au constituit motive serioase de alerta la

Poarta, determinand chiar revenirea lui Murad al II-lea pe tron: "Aceasta legatura intre criza interna otomana si dezvoltarea actiunilor ofensive romanesti sub conducerea lui Iancu de Hunedoara este necunoscuta istoriografiei noastre. Este si motivul pentru care, mai inainte, am insistat asupra problemei crizei interne otomane din anii 1444-1446"¹⁶

Unitatea de actiune romaneasca, realizata sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, a reprezentat un factor de mare insemnatate, de natura sa puna din nou sub semnul intrebarii insusi poporul intern de refacere a puterii otomane. Unitatea de actiune romaneasca era refacuta, iar Dunarea si zona gurilor ei au redevenit baza de pornire pentru o noua ofensiva de mari proportii in Balcani, pentru combaterea turcilor pana la scoaterea lor totala din Europa.

Peste 4 ani, 1448, Iancu de Hunedoara a intreprins ultima sa campanie ofensiva impotriva Imperiului otoman. El a cautat sa loveasca in directia Macedoniei, avand intentia de a se uni cu fortele albaneze rasculate sub conducerea lui Scanderbeg, si de a se consolida, intr-o prima etapa, in zona Thessalonicului, de unde ar fi urmat sa continue expeditia spre rasarit, cu scopul depresurarii capitalei bizantine. Planul de actiune mai prevedea cucerirea portului Salonic si transformarea lui in baza a flotelor venetiana si aragoneza, creind in felul acesta premisele unor actiuni ulterioare de amploare care sa duca la alungarea otomanilor din Europa.

Pe la jumatatea lui octombrie ajunse la Kossovopolje (Campia Mierlei), in Serbia de miazazi, locul bataliei din 1389, unde cazuse Murad I. Aici Iancu de Hunedoara isi aseaza tabara pentru cateva zile, asteptand pe albanezi. Insa in locul acestora aparu oastea turceasca, in frunte cu insusi Murad II, informat de Brancović si de diversi spioni cu privire la miscarile armatei lui Iancu de Hunedoara si directia trupelor lui Scanderbeg. Astfel a fost impiedicata unirea acestora cu oastea lui Iancu, a urmat apoi atacul, cu forte mult superioare, a taberei de la Kossovopolje, in zilele de 17-19 octombrie.

In dimineata zilei de 17 octombrie, vazand avangarda lui Murad in locul trupelor mult asteptate, Iancu si-a dat seama ca in aceasta situatie nu mai poate ramane in valea Sitnitei, el fiind nevoit sa ocupe o pozitie mai sigura, pe platoul apropiat al Plementinei si sa astepte acolo trupele albaneze. "Intr-adevar, din aceasta pozitie tunurile sale puteau tine sub foc valea Sitnitei, iar sarjele cavaleriei sale grele ar fi fost favorizate de panta usor coboratoare a platoului."¹⁷

Dar, in curand, situatia s-a schimbat. Sultanul Murad al II-lea,vazand pozitia inaccesibila ocupata de armata lui Iancu de Hunedoara, a recurs la o stratagema: dupa ce a atacat tabara maghiara din toate partile si a dat foc satelor din jur, sultanul a simulat renuntarea la atac si si-a retras trupele in spatele raului. Atunci Iancu de Hunedoara si-a pus oastea in miscare si de pe aceasta pozitie initiala buna, (facand greseala pe care o va face si Mihai Viteazul la Miraslau) a pornit in urmarirea inamicului si a trecut si el Sitnita. Murad s-a retras pana in inaltimile de pe malul stang al raului, ocupand aici dispozitivul de lupta. Iancu de Hunedoara, ajuns pe malul stang al raului, si-a pus armata in linie de bataie, tabara lasand-o pe malul drept, ceva mai in spate. Aici, Iancu utilizeaza toata experienta sa de vechi ostean, asezand pedestrimea in sistemul de fortificare cu carute dupa modelul husit, randui cu pricepere sarcina cavaleriei grele si usoare, dar mai ales a artileriei, al carei important rol s-a vadit in desfasurarea crancenelor lupte din cele trei zile. Cu tot eroismul trupelor populare conduse de Iancu, batalia a fost pierduta din cauza superioritatii numerice a dusmanului ( 22.000-24.000 de ostasi romani fata de 50.000-60.000 de turci). Salvandu-se cu mare greutate, in retragere fu prins catava vreme de Brancović, acesta dovedindu-si josnicia. Batalia a fost pierduta din cauza nepasarii claselor conducatoare din Ungaria si a altor state europene, fata de politica expansionista a turcilor. Din cauza acestei nepasari, turcii vor putea cuceri fara mari eforturi si Constantinopolul (1453), devenind astfel stapanii stramtorilor si ai Marii Negre, consolidandu-si stapanirea in Europa.

"Contemporanii s-au grabit sa invaluie infrangerea de la Varna in fraze fara sens, care sa ascunda motivele adevaratei infangeri. Ei vedeau cauza dezastrului doar in "pedeapsa divina pentru nerespectarea juramantului de pace facut turcilor de Vladislav I. Problema, astfel pusa, a iscat o lunga si searbada polemica pe tema daca un cuvant dat paganilor este sau nu valabil si, prin urmare, daca incalcarea lui poate atrage dupa sine pedeapsa dumnezeiasca. Iancu de Hunedoara nu se putu opri de a nu rosti si cuvantul sau amar catre aceia care ii facusera fagaduieli stralucite, fara a si le respecta, silindu-l sa dea o atat de mare batalie cu mijloace putine, in conditiile neprielnice, impotriva unui dusman care l-a strivit cu numarul. Indreptatitele lui reprosuri erau, odata mai mult, zadarnice."¹⁸

In fata intereselor egoiste ale curtilor feudale apusene, popoarele din rasaritul Europei vor fi lasate tot mai mult in voia soartei pe care le-o pregatea puternicul navalitor. Aceste popoare insa n-au descurajat, n-au renuntat la lupta de aparare a libertatii lor. In ele va gasi Ioan de Hunedoara un sprijin neclintit, si-n fata marilor feudali care il combateau in propria lui tara si a valului crescand al primejdiei otomane-el, in ciuda tuturor imprejurarilor, nu va ramane singur.

Batalia de la Kossovopolje pecetluia nu numai insuccesul stradaniilor de tip cruciat, dar si incheierea ultimului act din indelungatul proces al refacerii fortei otomane. Tarile romane sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, au reusit sa creeze dificultati serioase desfasurarii acestui proces, intarziind, in ultima instanta, marea ofensiva otomana dincolo de Dunare, catre centrul Europei. Capacitatea otomana de regenerare s-a dovedit mai puternica decat fortele care i s-au opus. Cu toate acestea, Murad al II-lea nu a reusit sa rezolve toate contradictiile care au dominat istoria otomana din prima jumatate a veacului al XV-lea. Pana la sfarsitul domniei sale, statul otoman nu a reusit sa-si asigure coeziunea interna si sa-si consolideze situatia pe plan international. Aceste probleme vor constitui obiectivele majore imediate ale domniei lui Mehmed al II-lea. Odata cu el va incepe, de fapt, o faza calitativ superioara in evolutia fenomenului otoman, cand si tarile romane vor fi confruntate cu probleme mult mai grave decat cele dinainte, in raport cu puterea otomana.

Dupa infrangerea de la Campia Mierlei, nemultumita de guvernarea autoritara a lui Iancu de Hunedoara, marea nobilime gasi prilejul de a-i slabi puterea politica, opunandu-se reluarii luptelor ofensive impotriva turcilor. Pus in acasta situatie Iancu starui ca pe cale diplomatica sa reglementeze relatiile cu Poarta in mod favorabil, incheind in anul 1451 un armistitiu, iar in anul 1452 pacea de la Adrianopol, prin care sultanul Mahomed al II-lea se angaja ca timp de trei ani sa nu atace Tara Romaneasca, Transilvania, Ungaria si Serbia, si sa nu construiasca noi fortificatii pe linia Dunarii. "Tratatul de pace intre Ungaria si Imperiul otoman (1452) ca si armistitiul din anul precedent exprima relativul echilibru de forte si recunosc existenta ca stat a Tarii Romanesti al carei voievod va fi ales, in continuare, de factorii de raspundere ai tarii."¹⁹

Tot in anul 1452, Iancu de Hunedoara renunta la demnitatea de guvernator al Ungariei, ramanand insa capitan general al regatului si comite de Bistrita. "La inceputul anului 1453, pentru a ingradi mai mult puterea politica a lui Iancu, marii feudali maghiari adusera pe Ladislav Postumul ca rege la Buda, desi era inca minor, facand ca sarcina de guvernator a lui Iancu sa inceteze."²⁰

In vara anului 1454, in urma incalcarii de catre sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) a armistitiului pe trei ani, Iancu a mai purtat o campanie victorioasa in Serbia, invingand o oaste otomana langa Krusevac. Noi incursiuni turcesti pustiesc Serbia in anul 1455, constituind un avertisment pentru tarile de la nordul Dunarii. Iancu de Hunedoara atrase atentia dietei ungare asupra necesitatii organizarii unei puternice aparari a liniei Dunarii si a reluarii ofensivei impotriva turcilor, oferind sa intretina cu banii sai 10.000 de mercenari, dar magnatii s-au opus. Atunci, Iancu se retrage pe domeniile lui din Transilvania, ingrijindu-se de pregatirea oastei sale de cnezi hunedoreni si de intarirea apararii pe linia Dunarii, sigur de reluarea atacurilor turcesti.

In toamna aceluiasi an el purta tratative cu bizantinii, oferindu-le corpuri de

oaste pentru apararea orasului Constantinopol, si cerandu-le in schimb portul Mesembria( azi Nesebar, in Bulgaria) de la marea Neagra ca baza de operatiuni. Acordul la care pare sa fi ajuns n-a mai putut fi insa pus in aplicare, intrucat in aprilie 1453 turcii au inceput asediul decisiv al capitalei bizantine, pe care au cucerit-o in acelasi an, la 29 mai.

Acelasi rege, "apreciind insa marile servicii pe care le aduse statului, ii daruieste, in 1453, orasul si districtul Bistritei, cu douazeci de sate, precum si demnitatea de comite perpetuu al Bistritei. In acelasi timp, hotaraste ca in stema acestui mare ostas, pe langa emblema de pana atunci: corbul cu inelul in cioc, sa fie reprezentat pe viitor si un leu in picioare, de culoare rosie pe camp alb, tinand o coroana de aur: simbol al vitejiei lui Iancu si al serviciilor pe care le-a adus el dinastiei si statului."²¹

In anul 1456, Mehmed al II-lea a inceput pregatirile pentru o noua expeditie impotriva Ungariei. Cheia strategica a drumului armatei sale spre centrul Europei era cetatea Belgrad. "Stapanirea acestei cetati insemna, de fapt, drum liber spre sesul din fata;nu degeaba i se spunea doar "cheia regatului Ungariei", asa dupa cum Chilia si Cetatea Alba erau "cheile" Moldovei."²² Iancu de Hunedoara a fost insarcinat cu organizarea apararii, pentru preintampinarea acestui mare atac turcesc. In acelasi timp s-a desfasurat, mai ales de catre calugarul franciscan Ioan de Capistrano, o intensa propaganda pentru o cruciada antiotomana.

Iancu dispusese ca trupele sa se concentreze la Seghedin; marii feudali nu se supusera hotararii dietei si nu venira cu cetele lor; din nou se stransera cetele unor nobili mijlocii si mici. Sprijinul esential ii veni din partea cnezilor, al nobililor marunti si al oraselor din Transilvania, apoi din partea maselor populare din Transilvania, Ungaria, Polonia, Cehia si Germania. Toata oastea stransa sub steagul lui Iancu numara vreo 30.000 de luptatori in timp ce insusi Mahomed al II-lea conducea o "armata uriasa-unele izvoare vorbesc de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 2000 de vase."²³

Sultanul a asediat Belgradul la inceputul lunii iulie 1456. A incercat sa-l blocheze si din partea Dunarii cu ajutorul unei flote fluviale, dar asezarea cetatii la confluenta Dunarii cu Sava a ingaduit totusi trimiterea de ajutoare garnizoanei asediate. La 14 iulie, a avut loc o lupta intre flota turceasca si cea organizata de Iancu. " Cetatea insa era stransa in cleste de turci. Se gasea aici o oaste de aparare puternica fara indoiala, dar departe de a putea tine piept masei coplesitoare a asediului. Si luptatorilor inchisi intre ziduri nu li se putea veni in ajutor, apele erau blocate de corabiile turcesti. Corabiile trebuiau lovite mai intai. Dar cu ce? Iancu n-avea flota. Ingenios, ca intotdeauna, incarca luntrile si slepurile de negot din susul Dunarii cu luptatori incercati si le slobozi impotriva corabiilor turcesti. Dinspre Belgrad aparura in acelasi timp altele, intesate cu "schismatici" din oras, iar el conducea si sustinea lupta de pe maluri. O lupta violenta de mai multe ore se incinse. Corabiile turcesti fura unele scufundate, altele capturate, cele mai multe imprastiate si silite sa se refugieze. Drumul se deschise: puteau fi varsate acum mereu de peste apa noi intariri in cetate. Iancu insusi intrat aici e neobosit: imbarbateaza pe aparatorii descurajati,- incepuse sa bantuie ciuma si printre ei- reorganizeaza apararea. E personal prezent peste tot, ziua in punctele cele mai primejduite, noaptea veghind lucrarile de aparare sau primind pe luptatorii care soseau pe ascuns de peste Dunare. "Blestematul de Iancu a sosit cu oaste nenumarata si fu de ajutor Belgradului" - scrie indignata cronica turceasca. Insusi Mahomed trebui sa recunoasca: " De-acum ne va fi mai greu sa ne implinim dorinta." Asediul fu zdrobitor. Bombarde turcesti deschideau brese largi; turnurile, zidurile din fata se macinau, se naruiau. Trebuiau facute eforturi disperate pentru a umple golurile deschise ziua. "Nici nu mai era cetate aceasta, ci mai mult camp" dupa cum se exprima insusi Iancu dupa asediu."²⁴

La 21-22 iulie, sultanul a incercat sa forteze victoria printr-un asalt general, pe care insa garnizoana l-a respins, iar impetuosul contraatac dezlantuit de Iancu a patruns in tabara otomana, punand pe fuga intreaga oaste a sultanului. Turcii au suferit pierderi mari, o prada uriasa cazand in mainile invingatorilor. Pus in deruta, sultanul a fost silit sa fuga in neoranduiala cu oastea ce mai scapase din macel. La vestea acestei mari victorii, o bucurie imensa cuprinse toata Europa, in special popoarele amenintate imediat si direct. Aceasta victorie a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrala de primejdia cotropirii otomane.

" Cine au fost, dupa marturiile vremii, biruitorii de la Belgrad?. N-a fost acolo nici un domn, nici un nobil, numai poporul de rand din orase si sate"- relateaza un capitan din Nürenberg. " am fost acolo numai meseriasi" - relateaza un alt martor al luptei. " Lucratorii de pamant, de la plug, de la sapa", - caracterizeaza oastea un calugar franciscan. Sau un alt martor ocular: "Toti care s-au strans erau din popor, tarani, oameni saraci, preoti de la sate, studiosi, calugari cersetori Putine arme puteai vedea la ei si nici cai, cel mult doar pentru caratul bucatelor Cei mai multi erau cu sabii, cu ciomege, cu prastii, ca pastorii " Cronicarul Turóczi, fidelul povestitor al faptelor vitejesti ale eroului, incredinteaza si el istoria ca pe cuceritorul " care cu minte trufasa, cu ochi semet e voit sa domneasca asupra intregului rotogol al pamantului l-a invins brat taranesc, mult mai deprins in purtarea sapei decat a armelor si acela care a venit cu atata veselie, in sunet de trambite si tobe de razboi, intristat, in linistea noptii, cu rusine a fugit."²⁵

Lupta de la Belgrad a insemnat cel mai stralucit moment din cariera militara a lui Iancu de Hunedoara . A avut un rasunet imens in Europa, redresand pretutindeni moralul zguduit de caderea orasului Constantinopol.

Dar, in plina sarbatoare un fulger ca din senin: eroul a murit! Tocmai cand numele lui era mentionat cu nesfarsite elogii, iar papa il inalta in laude "pana deasupra stelelor". Strigatul de bucurie se schimba deodata in cantec de jale. Biruitorul cazu in culmea gloriei, dupa cea mai mare victorie a sa, rapus nu de sabia dusmana, cum ii va fi trecut prin gand de nenumarate ori in viata lui de ostas neodihnit, ci de ciuma care izbucnise in oastea sa inca in cursul asediului. Inchise ochii in tabara, in mijlocul luptatorilor sai, aproape de campul stralucitei sale batalii, in ziua de 11 august 1456. Fratii sai de arme l-au dus si l-au asezat spre vesnica odihna, dupa propria-i dorinta in catedrala de la Alba Iulia, alaturi de fratele sau Ioan, care i-a fost si viteaz frate de arme. Pe piatra de mormant a lui Iancu au fost sapate cuvintele " s-a stins lumina lunii".

Apreciind in ansamblu, stralucita epoca de istorie romaneasca si, totodata, de istorie universala marcata de personalitatea lui Iancu de Hunedoara, Nicolae Iorga scria cu indreptatita mandrie: "Gandul lui cel mare a fost, vizibil, acesta: sa se sprijine pe fortele unei natiuni viguroase si noua pentru ca prin aceasta natiune sa reziste turcilor, sa pastreze Dunarea, schimband numai centrul de greutate din principate in Ardeal El intrebuinteaza prin urmare puterea sa in Ungaria pentru a savarsi aceasta opera cu noi si, putem adaugi, spre cinstea noastra. Elementul pe care l-a adus in lupta n-a fost in randul intai unguresc; nu cu nobilii maghiari a facut el campaniile sale, ci mai ales cu

trupe auxiliare din partile noastre, pe de o parte, si cu taranii din Ardeal, pe care inca Sigismund i-a fost ridicat din nou la demnitatea de oameni, dandu-le o situatie privilegiata"²⁶

Rolul pozitiv pe care l-a jucat in istorie peronalitatea lui Iancu de Hunedoara nu apare numai din marile lui calitati personale, ci in primul rand din faptul ca activitatea lui, interesele sale si ale paturii sociale din care facea parte au coincis-in imprejurarile particulare ale momentului istoric- cu interesele paturilor mai largi ale poporului si cu sensul evolutiei progresive a istoriei in general.

"Fara aceasta larga baza sociala a politicii sale, Ioan de Hunedoara ar fi fost un general infrant. Fara exceptionala sa personalitate militara, lupta popoarelor importiva jugului otoman n-ar fi inregistrat, poate, succese atat de rasunatoare, intr-un timp atat de scurt. Aceasta legatura stransa intre el si soarta poporului sau il inalta pe treptele unei glorii simple, sobre, dar cu atat mai durabile, a carei amintire i-o pastreaza pana astazi cuvantul istoriei si poezia legendei."²⁷

VI. POLITICA DE FRONT COMUN ANTIOTOMAN

DUSA DE IANCU DE HUNEDOARA

"Ideea de colaborare politica si militara a Tarilor Romane, generata de realitatea interdirectionarii, revine permanent in documentele medievale. O intalnim in scrisori oficiale si particulare, intelegeri si tratate, note informative si rapoarte diplomatice. In acest sens s-au pronuntat voievozii, principii si dregatorii din Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania. Ideea ca Tarile Romane formeaza impreuna o putere militara si ca tind spre aceasta a gasit o confirmare si din partea factorilor politici straini. Anton Veracsics din Sebenic a inregistrat temerea unor sultani ca nu cumva Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania " sa se uneasca impreuna si sa se apere". Imparatul Rudolf al II-lea si consilierii sai ca si regele Poloniei, Sigismund al III-lea s-au aratat ingrijorati de perspectiva unirii Moldovei cu Transilvania si Tara Romaneasca sub conducerea lui Mihai Viteazul. Faptul era considerat drept "primejdios", "periculos", desigur pentru ca venea impotriva planurilor de cucerire ale acestor puteri aflate in competitie pentru teritoriul romanesc. Dincolo de aceste interese insa, s-a recunoscut, in diferite ocazii, utilitatea fortelor unite ale Tarii Romanesti pentru " lumea crestina"."1

Primele documente politice romanesti, in care "se oglindeste o conceptie de stat", consemneaza si ideea colaborarii politico-militare.

" In ciuda unor discontinuitati temporare, mai mult sau mai putin inevitabile, lupta romaneasca permanenta pentru apararea hotarelor si neatarnarii a reprezentat trasatura definitorie a evolutiei raporturilor tarilor romane cu Poarta. Initiativa si conducerea acestui urias efort material si moral a apartinut cand Tarii Romanesti, cand Transilvaniei, cand Moldovei. Rand pe rand sau impreuna, ele au avut capacitatea de a mobiliza energiile necesare pentru a para puternicul impact otoman, realizand dupa definitia lui Nicolae Iorga "un adevarat razboi de aparare nationala, integrat in straduintele generale europene menite sa stavileasca inaintarea vertiginoasa a noilor cuceritori"."²

In anii guvernarii lui Iancu de Hunedoara s-a conturat sistemul politico-

militar al Tarii Romanesti.

Pana la moartea sa accidentala, vreme de aproape doua decenii, Iancu de Hunedoara a fost un consecvent luptator antiotoman, alternand etapele ofensive cu cele defensive. In orice caz, in vremea si sub conducerea sa, in cadrul sau in afara unor planuri si actiuni de cruciada, se fac ultimele incercari cu oarecare sanse reale de izbanda pentru alungarea otomanilor din Europa. "In perspectiva acestor lupte, rolul sau de conducator al tuturor romanilor este evident."³

In paralel cu straduintele depuse pentru sporirea autoritatii centrale si pentru intarirea bazei sociale si economice a regatului ungar, Iancu de Hunedoara a facut tot posibilul sa consolideze si frontul antiotoman, urmarind colaborarea cu toate statele interesate in stavilirea pericolului reprezentat de expansiunea Imperiului otoman. Aparitia lui pe scena istorie, calitatile sale deosebite de comandant de osti si om politic, primele sale victorii si, mai ales, inceputul actiunilor sale ofensive antiotomane au contribuit, asa cum am mai spus, la o reluare pe scara larga a luptei impotriva Imperiului otoman atat de catre popoarele din Balcani, cat si de catre alte state europene, printre care s-a numarat si Venetia. In acelasi timp, trebuie subliniat si faptul ca intreaga activitate a lui Iancu, politica si militara, s-a bazat, in mod esential pe romanii transilvaneni, pe colaborarea stransa dintre cele trei tari romanesti. Romanii au constituit, in toate marile sale batalii, elementul de baza, iar intreaga sa politica si strategie a avut ca temelie unitatea de actiune dintre Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova. Aceasta demonstreaza, inca o data si cu toata puterea, faptul ca tarile romane au avut un rol esential in stoparea, pentru multa vreme, a ofensivei otomane, ca ele au fost un adevarat zid de protectie pentru Europa si civilizatia ei.

Iancu de Hunedoara s-a adresat multor state europene pentru a primi ajutor in lupta contra turcilor. Se pare ca eforturile lui aveau sorti de izbanda. Astfel, papa Eugeniu al IV-lea tocmai incerca sa organizeze o expeditie impotriva Semilunii. In acest scop, inaltul pontif a trimis legati in Imperiul german, in Ungaria, in Polonia si in Burgundia. Tot aici au venit si ambasadele bizantine, care vizitasera intre timp Venetia, Roma si Neapole, in incercarea de a organiza o mare cruciada antiotomana.

Marile victorii ale voievodului din anii 1442-1444 au avut darul de a atrage atentia a numeroase state si popoare europene asupra sa si asupra posibilitatii de reluare a luptei antiotomane, printre acestea numarandu-se si Venetia. Trebuie

semnalat ca atitudinea acesteia fata de importantele evenimente din sud-estul Europei din acesti ani a evoluat de la ezitari si neincredere pana la angajarea in lupta antiotomana, cautand sa se puna la adapost din toate partile. " se observa ca Venetia cauta sa-si apere propriile ei posesiuni si interese comerciale in sud-estul Europei si in Mediterana Orientala si ca in aceasta epoca ea se temea de Ungaria si de popoarele balcanice cel putin tot atat de mult ca de turci."⁴

Faptul ca in 1443 statele apusene, printre care Venetia avea un rol de frunte, nu au trimis flota promisa si nici un alt fel de ajutoare tocmai in momentul in care Iancu de Hunedoara facea un efort deosebit, in cadrul "campaniei lungi", pentru a da lovitura de gratie Imperiului otoman, constituie unul din motivele pentru care acesta s-a opus organizarii unei noi campanii antiotomane in 1444 si explica si ezitarile regelui Vladislav I. Aceasta lipsa de coordonare a actiunilor militare si diplomatice, rezultat al contradictiilor care sfasiau Europa crestina, a fost una din cauzele cele mai importante ale dezastrului de la Varna, adica a ultimei incercari serioase de a-i alunga pe turci din Europa.

Nadejdile legate de trimiterea, in primavara anului 1445, a unei solii ungare la Roma si a alteia in Franta se spulberara. Regele francez se multumi sa raspunda doar cu promisiuni, avand probleme datorate razboiului cu Anglia. Tot asa aveau sa se spulbere si sperantele legate de trimiterea unor noi soli la papa si la curtea ducelui Burgundiei in toamna anului 1445 si in iarna urmatoare, soli care "n-au adus altceva decat vorbe goale". In anul 1447, gandindu-se la o noua expeditie impotriva turcilor, Iancu de Hunedoara a trimis la noul papa pe Nicolae Laszocki. Un alt sol mergea sa ceara ajutor la Neapole, la Alfons al V-lea de Aragon. Alte cereri de ajutor au fost adresate ducelui Filip al Burgundiei si regelui Frantei, Carol al VII-lea, iar banul Croatiei s-a dus la Raguza. La toate aceste solii numai Raguza a promis ajutor banesc. Consecinta a fost ca Iancu a trebuit sa decida amanarea actiunii pentru anul 1448, cand a trebuit sa intreprinda noi demersuri pe langa puterile apusene. Ceva mai consistente s-au dovedit negocierile cu Alfons al V-lea de Aragon, dar cum fortele navale ale Aragonului erau insuficiente, era necesar si concursul naval al Venetiei si cel financiar al papei.

De la papa Iancu s-a ales numai cu promisiuni, caci incercarile facute de suveranul pontif de a aduna bani s-au initiat asa de tarziu, incat ele nu mai puteau

folosi expeditiei proiectate.

Cat despre eventualul ajutor naval al Venetiei, acesta a fost zadarnicit de complicatiile militare intervenite atunci intre Venetia, Milan si Alfons al V-lea de Aragon. Din cauza acestor imprejurari, o noua incercare de a ralia apusul la marea opera a lui Iancu de Hunedoara esuase si marele ostas urma sa purceada la lupta doar cu fortele sale si ale Tarii Romanesti.

In anul 1455, lucrurile s-au repetat o data mai mult. Dupa ce imparatul Frederic al III-lea paru hotarat sa sustina efortul lui Iancu, el isi schimba repede atitudinea si renunta la campania prevazuta pentru anul 1455. Ceva mai tarziu, Frederic al III-lea a hotarat amanarea pregatirilor pentru anul urmator. Dar, in anul 1456, in crancena batalie de la Belgrad, in afara cruciatilor adusi de Capistrano, Apusul n-a contribuit cu nimic la stralucita victorie obtinuta de Iancu de Hunedoara, silit sa lupte doar cu trupele lui .

In aceste conditii, cand Apusul a sustinut prea putin efortul militar al marelui ostas, Iancu de Hunedoara a inceput sa se sprijine pe tarile din sud-estul Europei, amenintate direct de pericolul otoman. Dar nici in aceasta directie nu au lipsit greutatile. Cu Serbia relatiile sale au avut un caracter schimbator, deoarece despotul Gheorghe Brancović, vasal al Ungariei, a avut fata de Iancu de Hunedoara o atitudine plina de oscilatii si sinuozitati: in 1426 se recunoaste aliat al Ungariei, doi ani mai tarziu plateste tribut sultanului Murad al II-lea, in 1439 se refugiaza in Ungaria, in 1440 se refugiaza la Venetia; in anul 1442 se alatura din nou frontului antiotoman, participand la "campania cea lunga", dar nici la Varna, nici la Kossovoplje nu isi ofera ajutorul; ba mai mult, ii informeaza pe turci despre miscarile lui Iancu si in retragere, l-a prins si l-a tinut pe viteazul capitan in captivitate. Relatiile proaste dintre cei doi au durat pana in 1451, in 1455 amenintat de turci, se alatura din nou lui Iancu. Din aceasta prezentare a raporturilor lui Iancu de Hunedoara cu Gheorghe Brancović rezulta "colaborarea redusa si episodica a despotului sarb cu Iancu". ⁵

In legatura cu colaborarea cu Bulgaria un sprijin i-a venit lui Iancu din partea poporului bulgar, atat in expeditia cea lunga din anul 1443, cat si in campania din 1444.

Tot asa poporul sarb l-a ajutat in "campania cea lunga" din 1443 si in eroica aparare a Belgradului,in anul 1456,la care au participat si locuitorii sarbi ai orasului

Mai multe nadejdi si-a pus Iancu de Hunedoara in colaborarea cu poporul albanez, condus de eroul sau national Gheorghe Castriota (Scanderbeg). Legaturile lui Iancu de Hunedoara cu acesta s-au intensificat in anul 1448. Bonifinius vorbeste chiar de o alianta intre cei doi, prin care se coordonau miscarile armatei lui Iancu de Hunedoara spre valea Vardarului cu cele ale armatei lui Scanderbeg, care venea dinspre Albania, fortele albaneze urmand sa loveasca din spate oastea otomana.

Colaborarea proiectata intre cei doi mari ostasi nu s-a putut realiza insa in 1448, fie din cauza lui Brancović, care, ar fi ocupat defileele dintre Albania si Serbia, facand imposibila venirea lui Scanderbeg in ajutorul lui Iancu de Hunedoara, fie din cauza ca eroul albanez era ocupat atunci cu razboiul impotriva Venetiei.

In anul 1456, albanezii nu au participat in mod nemijlocit la lupte, cum n-au participat nici in 1444 la batalia de la Varna. Totusi, in 1456, ei au contribuit indirect la victoria de la Belgrad, prin faptul ca au retinut in Albania o parte din fortele turcesti care ar fi putut participa la batalie.

In general, se poate spune ca luptele de eliberare duse de acesta impotriva turcilor l-au ajutat pe Iancu de Hunedoara prin aceea ca i-au impiedicat pe otomani sa se indrepte cu toate fortele in contra Ungariei.

Ajutor sporadic a mai primit Iancu de Hunedoara de la bosnieci, de la raguzani si mai ales de la cehi, incheind chiar un tratat de alianta in anul 1453 Jiři Poděbrady, "administratorul tarii" cehilor.

In lumina celor de mai sus, rezulta limpede ca in afara de expeditia burgunda pe Dunare (1445) si de participarea cruciatilor la batalia de la Belgrad (1456), tarile mai indepartate sau mai apropiate de Ungaria au ajutat in mod inegal si sporadic lupta antiotomana a lui Iancu de Hunedoara . In schimb, lupta sa a fost sustinuta temeinic si constant de tarile romane, ai caror ostasi s-au intalnit si au luptat impreuna si in 1443, si in 1444, la Varna, si in 1445, pe Dunare, si in batalia de la Kossovopolje 1448 sub conducerea marelui comandant roman.

Experienta istoriei a dovedit ca apararea Transilvaniei a depins intotdeauna si in foarte mare masura de situatia existenta in Tara Romaneasca si in Moldova. De aceea si regele Sigismund de Luxemburg si Iancu de Hunedoara au cautat, intr-o forma sau alta, sa-si asigure prietenia ori alianta domnilor din cele doua tari romane. In interesul luptei sale contra otomanilor, marele ostas a intervenit de multe ori activ in politica interna a Tarii Romanesti si a Moldovei, cautand sa atraga pe cei doi domni romani de partea sa, intr-un trainic front antiotoman pe linia Dunarii.

Actiunile militare si politice intreprinse de Iancu de Hunedoara fata de Tara Romaneasca si Moldova au dus la incheierea unei stranse aliante intre cele trei tari romane, la crearea unui sistem politico-militar comun, pentru a consolida frontul antiotoman. Aceasta s-a observat incepand cu anul 1442 si culminand cu anii 1444, 1447-1448.

In anul 1442, cand turcii au intrat in Tara Romaneasca, Basarab al II-lea, s-a retras spre munti asteptand ajutorul lui Iancu de Hunedoara . Acesta a trecut muntii sa aseze domn in locul lui Vlad Dracul pe Basarab al II-lea, fiul lui Dan al II-lea, aderent al politicii antiotomane. Atunci " multi dintre marii boieri munteni s-au asociat la planurile acestuia, recunoscandu-l conducatorul nu numai al fortelor militare din Ungaria si din Transilvania, dar si din Tara Romaneasca, realizandu-se astfel un sistem politic unitar de lupta antiotomana."⁶ Iancu de Hunedoara a intervenit viguros, a infrant pe otomani pe Ialomita si a realizat o mai stransa atasare a Tarii Romanesti la lupta impotriva Semilunii. In aceasta perioada, Iancu a ajuns sa-si impuna autoritatea inlauntrul Tarii Romanesti, asa cum rezulta din unele documente ale vremii. "Astfel, el a confirmat privilegiile brasovenilor si barsenilor in negotul lor cu Tara Romaneasca, a intarit mosiile manastirilor Vodita si Tismana din Tara Romaneasca . De fapt aceste lucruri trebuie interpretate ca o ilustrare a incercarii lui Iancu de Hunedoara de a crea un sistem politico-militar comun "in vederea consolidarii frontului antiotoman"."⁷ Totusi raporturile lui Iancu de Hunedoara cu tarile romane au cunoscut unele fluctuatii. Astfel, in toamna anului 1444, Vlad Dracul, care ii fusese aliat in luptele dintre 1442-1445, domnul Tarii Romanesti, se afla alaturi de Iancu de Hunedoara, ca si in anul urmator, dar acelasi domn incheie mai tarziu o pace cu turcii, ba chiar sustine in anul 1447, la tronul Moldovei pe Roman al II-lea, impotriva lui Petru al II-lea, aliatul lui Iancu de Hunedoara. Pentru a reechilibra situatia, pe la sfarsitul lunii noiembrie 1447 Iancu de Hunedoara a intreprins o campanie in Tara Romaneasca . El a vazut in noua orientare a lui Vlad Dracul o slabire a frontului antiotoman si a sprijinit impotriva lui pe un pretendent, Vladislav, refugiat la Brasov. Este vorba despre Vladislav al II-lea, dar nici el nu a ramas constant alaturi de Iancu, osciland intre pozitia aniotomana si cea filoturca, desigur si ca urmare a presiunii marilor boieri, care ca

si marii baroni din Ungaria, nu se aratau dispusi sa lupte cu turcii, ci sa se inteleaga cu ei, contravenind politicii ferme antiotomane a lui Iancu de Hunedoara . Prin tratatul din 1452 insa, Poarta recunoaste vasalitatea domnului muntean fata de Iancu, suzeranitate recunoscuta si de catre Vlad. In vara anului 1447, Iancu de Hunedoara a intrat in Tara Romaneasca cu pretendentul Dan, dupa unii istorici poate fiu al lui Basarab al II-lea, dupa altii frate cu Vladislav al II-lea, iar in Tratatul de Istoria Romaniei,II vorbeste de una si aceeasi persoana . Vlad Dracul a fugit din Targoviste si a ajuns in satul Balteni, unde a fost ucis impreuna cu unul din fiii sai, Mircea.

"La 4 decembrie 1447, dupa inlaturarea lui Vlad Dracul el se intituleaza chiar voievod al Tarii Romanesti, din mila lui Dumnezeu: "Ioan de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei si, din mila lui Dumnezeu, voievodul Tarii Romanesti." Noul domn al Tarii Romanesti Vladislav al II-lea, un fiu al lui Dan al II-lea, il viziteaza la Brasov "spre folosul tarii si priinta intregii Crestinatati""⁸ Domnul muntean declara ca il slujeste cu credinta "pe acel domn si parinte al nostru, Ioan de Hunedoara".

In ce priveste Moldova, actiunea lui Iancu de Hunedoara de a o incadra in frontul antiotoman a inceput in anul 1442. In luptele pentru tronul Moldovei, care au avut loc intre anii 1442-1447, s-a impus in cele din urma Petru al II-lea, care, sprijinit de cumnatul sau Iancu de Hunedoara, a ajuns domn la Suceava. Petru a donat, in anul 1448, lui Iancu cetatea Chilia, pe care acesta a detinut-o pana la moartea sa, transformand-o intr-o puternica baza defensiva. Iancu de Hunedoara s-a gandit, la un moment dat, s-o foloseasca drept punct de plecare pentru ajutorarea Constantinopolului asediat de turci.

Infrangerea lui Iancu la Kossovopolje (1448) a dus la scaderea influentei lui in Moldova si la incetarea domniei protejatului sau. La inceputul anului 1449, in Moldova domnea Alexandrel, sustinut de feudalii poloni. "la 16 februarie 1453, Alexandrel, domnul Moldovei, solicita protectia lui "Ianus voievod" caruia se angaja sa-i fie "cum e pururea un fiu parintelui sau, si cu toti boierii mei si cu toata tara mea". Marele comandant si om politic, voievod si loctiitor de rege, trebuia in schimb, "sa ne apere de toti dusmanii nostrii, in toate partile si pe noi si tara noastra () ca un domn bun, tara sa"."⁹ Astfel Alexandrel i-a lui Iancu un fel de protectorat asupra Moldovei.

Dar nu peste mult timp Alexandrel a fost alungat din tara de Bogdan al II-lea sustinut de Iancu de Hunedoara .

Bogdan al II-lea a stat alaturi de Iancu atat pentru a se apara impotriva pericolului otoman, cat si pentru a putea face fata tendintelor de cotropire ale Poloniei. El a semnat cu Iancu doua tratate de alianta, unul la 11 februarie 1450 si altul la 5 iulie in acelasi an. In aceste tratate se preciza, printre altele, ca " Bogdan al II-lea se angaja, in schimbul obtinerii "ocrotirii" lui Iancu, "sa stam pe langa domnia sa si cu capeteniile noastre si cu boierii nostri si cu toata tara noastra si cu ostirile noastre si cu tot sfatul nostru (); si asemenea tara domniei mele si cu tara domniei sale sa fie una (); iar domnia sa ne va apara sub mana domniei sale si ne va feri de dusmanii nostri (); si sa ne fie ocrotitor noua din toate partile, asemenea si tarii noastre"."¹⁰

Bogdan al II-lea a pierit ucis de Petru Aron in 1451.

Anii care au urmat au fost plini de lupte intre Alexandrel, readus de poloni, si Petru Aron care in fata navalirilor turcesti nu se aliaza cu Iancu, capituland inaintea otomanilor si acceptand plata tributului.

Din cele de mai sus rezulta ca incepand cu anul 1442,domnii Tarii Romanesti si Moldovei considerau tarile lor "unite" cu Transilvania, cum se vede din actele intocmite de cancelaria lui Bogdan al II-lea, amintite mai inainte. Aici trebuie insa precizat ca in oranduirea feudala unitatea dintre mai multe state era conceputa ca reunirea sub o suzeranitate, mai ales cand o primejdie comuna facea necesara cautarea unei protectii.

In secolul al XV-lea tocmai din cauza ca o asemenea primejdie comuna- primejdia cotropirii otomane- devenise aproape permanenta pentru poporul nostru si pentru ca in chip firesc tarile romane, Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania constituiau un bastion unitar in coasta inaintarii otomane, o unificare de caracter feudal intre ele a fost necesara. Unificarea statelor romane, in cadrul structurii politice a feudalismului, a insemnat unirea tuturor celor trei tari romane sub mana puternica a lui Iancu de Hunedoara in vederea infruntarii pericolului otoman. Suzeranitatea lui Iancu de Hunedoara asupra tarilor romane de dincolo de Carpati dateaza dinainte de ridicarea lui la demnitatea de guvernator al Ungariei, din vremea cand el era voievod al Transilvaniei si in fruntea regatului se afla un rege. In anul 1443, cum relateaza cronica lui Wavrin, cand s-a tinut adunarea generala a celor trei stari din Ungaria, au participat la adunare si mai multi boieri din Tara Romaneasca, pentru a se sfatui cu ceilalti in vederea luptei comune impotriva turcilor. In aceasta adunare, Iancu de Hunedoara, in calitate de voievod al Transilvaniei, a fost recunoscut drept capitan suzeran peste tarile si ostile care luptau la Dunarea de jos impotriva otomanilor. El era drept suzeranul celor trei tari romane in baza dreptului feudal. Era o unire intre tarile romane, deosebita de legaturile de vasalitate fata de regatul Ungariei.

Din toate acestea rezulta existenta unei politici a lui Iancu de Hunedoara, care realiza, in forma suzeranitatii feudale, unirea celor trei tari romane ca un organism militar si politic, subordonat marelui ostas si indreptat contra primejdiei otomane.

Iancu de Hunedoara "ridica spada cazuta din mainile domnilor romani si apara timp de mai bine de doua decenii crestinatatea. Ioan Corvin avu de fapt pe domnii romani ca niste supusi ai lui, schimbandu-i dupa plac si intrebuintand armatele lor in luptele lui cu Turcii. Putem spune cu drept cuvant ca in vremea lui Ioan Corvin, acesta a aparat crestinatatea cu puterile unite ale Romanilor de pretutindenea. El este un sef national al tuturor Romanilor si un aparator al civilizatiei europene."¹¹

In final putem concluziona citandu-l pe Eugen Denize: " este incotestabil faptul ca Iancu de Hunedoara ca exponent, in primul rand al intereselor Tarilor Romane a fost una din personalitatile cele mai insemnate ale epocii sale si orice proiect de lupta antiotomana nu-l putea ocoli pe el si poporul din mijlocul caruia a aparut. Dupa marile domnii ale lui Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun venise si randul unui roman transilvanean de a ridica pe o treapta mai sus Tarile Romane in arena politica internationala. Ele au devenit, in aceasta perioada un factor de cea mai mare importanta in privinta situatiei economice, politice si strategice din zona Dunarii de Jos si a Marii Negre, trebuind sa fie luate in considerare de toate acele puteri care aveau interese aici. Lupta romanilor condusi de Iancu de Hunedoara a fost, in cele din urma, incununata de succes, ei reusind sa-si apere fiinta statala si neatarnarea si, mai mult, sa opreasca pentru mai bine de jumatate de veac patrunderea turcilor in Europa Centrala."¹²

VII. DOMENIUL SI CASTELUL HUNEDOAREI

INAINTEA, IN VREMEA SI DUPA IANCU DE HUNEDOARA

Cu fiecare zi, pomenirea numelui Hunedoara trezeste in mintea unui numar tot mai insemnat de oameni, amintirea unor vremuri glorioase de demult. Tot mai des asociaza numele de Hunedoara intamplarilor petrecute acum aproape sase sute de ani pe meleagurile hunedorene. Astazi multa lume stie ca la Hunedoara a existat o cetate puternica, pe locul careia acum e un castel ce a fost condus de voievodul roman Iancu de Hunedoara . Loc prielnic pentru dezvoltarea unei asezari, oamenii s-au stabilit in Hunedoara din cele mai vechi timpuri. Urme ale vietii materiale pe aceste meleaguri pot fi intalnite in bogata statiune arheologica de pe dealul Sinpetru, la poalele caruia se afla asezat castelul.

Pozitia deosebit de favorabila pentru aparare a acestui deal, situat intre vaile Cernei si Zlastiului, principale cai de acces in tinutul padurenilor si faptul ca el domina rascrucea drumului vechi spre Hateg, explica puternica lui fortificare si indelungata lui folosire.

Tinut bogat, Hunedoara a intrat de timpuriu in contact cu maghiarii, relatii sporadice de negot fiind confirmate de monedele unguresti din secolul al XI-lea gasite in localitate, pe un deal din vecinatatea cetatii de pe Sinpetru . Despre o stapanire maghiara efectiva in aceste parti pana in a doua jumatate a veacului al XIII-lea nu se poate insa vorbi.

Lipsa de supunere a lui Litivoi a facut ca centrele principale ale tinutului, Hunedoara si Hategul, sa fie ocupate militareste, ele depinzand de cetatea regala a Devei, unde era sediul autoritatii administrative si juridice a comitatului. Din aceasta epoca, a doua jumatate a veacului al XIII-lea, dateaza primele mentiuni documentare ale Hunedoarei ca localitate, dar ele nu pomenesc cetatea. Aceasta si explica de ce un cneaz de la Zlasti, sat la mai putin de un kilometru de castel, se adreseaza pentru rezolvarea unui diferend pe care il are cu niste vecini, prin anii 1362-1363, reprezentatului puterii regale, care isi are resedinta la Deva, in cetate, si nu la Hunedoara.

Prima mentiune documentara a cetati de la Hunedoara este din 1399.

Aceasta cetate, cu o suprafata mai mica decat castelul de astazi, avea o forma ovala, cu axa indreptata spre nord, zidurile ei putand fi observate si astazi cu usurinta. Privind de pe podul castelului zidul turnului nordic, se poate distinge bine un colt al primei cetati, zidit din pietre fasonate si deasupra caruia s-a cladit ulterior impozantul turn. O portiune importanta din prima cetate se pastreaza in aripa de sud a castelului, inglobata intre zidarii ulterioare ; in special un colt al zidului, inalt de aproape cinci metri, se poate vedea cu ochiul liber in curtea interioara din partea de sud-est. S-au pastrat de la aceasta cetate si elemente de arhitectura, care confirma epoca construirii ei: a doua jumatate a veacului al XIV-lea. Este vorba de ramele sau ancadramentele de piatra a doua usi, una in dreptul fantanii, astazi astupata de zidiri ulterioare si cealalta in curtea interioara amintita. Arcul lor este in semicerc, potrivit stilului romanic, dar muchia interioara a celor doua ancadramente este tesita, potrivit stilului gotic. Suntem in epoca in care goticul incepe sa se raspandeasca in Transilvania .

Existenta aici a unei cetati construite de catre stapanirea maghiara - in a doua jumatate a secolului al XIV- lea - o confirma si etimologia cuvantului Hunedoara. Filologii au constatat ca in multe locuri unde sub puterea regala, sau sub patronajul ei, s-au construit cetati, populatia romaneasca n-a tradus numele unguresc al cetatii. Sufixul maghiar vár - cetate - s-a transformat in sufixul romanesc oara precedat de vechiul nume al localitatii. Cunoastem astfel: Temesvár - Timisoara, Szegesvár - Sighisoara si altele, tot asa Hunyadvár - Hunedoara.

Procesul de faramitare feudala era in Transilvania, in acea epoca in plina desfasurare. Datorita acestui fenomen istoric, caracterizat prin intarirea clasei nobiliare in dauna puterii regale si exprimat in fapt, prin marirea suprafetei mosiilor feudale pe seama teritoriului tarii administrat de rege prin interpusii sai, fortareata regala de la Hunedoara trece in stapanire feudala. In anul 1409 cetatea este daruita lui Voicu. " Noi Sigismund, rege al Ungariei - glasuieste printre altele hrisovul - dam, daruim si harazim lui Voicu, fiul lui Serb"- si rudelor sale printre care si fiul sau Iancu- "pentru stralucitele sale merite militare, domeniul regal, fanetele, pasunele, apele si elesteele, dupa vechile si adevaratele ei hotare".

Cetatea este donata la 18 octombrie 1409 cu tot cu domeniul ei intregii familii: lui Voicu, fiului sau, fratilor lui Voicu- Mogos si Radu, precum si varului lor Radu.

Donatia cuprinde cetatea si domeniul de care tineau satele din aproprierea acesteia, in primul rand cele de pe Valea Cernei si a afluentilor ei, tot tinutul padurenilor cu asezarile respective spre vest, iar spre est cateva sate din Valea Streiului, in total vreo 25 de asezari.

"Suflet tanar, capabil, usor impresionabil, Iancu cunoaste minunata arhitectura a castelelor raspandite pe drumurile multe pe care le-a umblat. Poate atunci a conceput si ideea de a realiza ceva asemanator pe locul cetatii primite de la parintele sau. () Este demn de remarcat faptul ca Iancu de Hunedoara, importanta personalitate politica, cu mosii intinse in numeroase provincii, hotaraste totusi sa-si construiasca resedinta acolo unde a stapanit tatal sau si unde si-a petrcut copilaria, confirmand astfel atasamentul lui pentru locul de bastina si legatura sufleteasca pe care a pastrat-o cu cei din mijlocul carora plecase."¹

Dar altele erau conditiile in tara lui. Turcii nu intarzie sa apara si in Transilvania. Ei trec si pe la Hunedoara in 1420. In aceste conditii, Iancu va intreprinde lucrari noi la vechea cetate. O va "moderniza", pentru ca sa corespunda cerintelor noii tactici militare, in vremea cand se raspandesc armele de foc.

Cunoscand intentia turcilor de a pune mana in primul rand pe cetatile aflate la granite, Iancu de Hunedoara cauta sa aiba pe domeniul sau o fortareata care sa poata rezista asediului unei armate numeroase. Pentru realizarea acestui scop el construieste o noua incinta prevazuta cu metereze si patru turnuri rotunde la fiecare colt. Vechile intrari ale cetatii ramase in curtea interioara sunt desfiintate. Alaturi de noua intrare apuseana, Iancu de Hunedoara construieste o alta latura sud-estica, puternic aparata de un pasaj boltic. Dar sistemul fortificatiilor militare ridicate acum nu se rezuma numai la atat. El inalta in afara cetatii, pe latura ei sudica, un turn masiv ( Ne Boisa), tot inspre dealul Sinpetru, legat de cetate printr-un coridor asezat pe pilastri, constructie folosita pentru intaia oara in Transilvania. Numele Ne Boisa (in limbile slave: nu te teme) ar fi fost dat, potrivit traditiei, de catre ostasii sarbi aflati in slujba lui Iancu de Hunedoara .

De fapt Ne Boisa reprezinta un turn de aparare din avanposturi, exemplu tipic de constructie militara, el fiind legat de cetatea propriu - zisa printr-o galerie suspendata pe un pod masiv sustinut de piloni si cu spatiu intre ei zidit.

Construirea acestei fortificatii avansate pe latura de sud a cetatii nu este intamplatoare. Partea de sud era, in eventualitatea unui atac, cea mai vulnerabila, pentru ca cetatea fiind asezata pe ultima terasa a dealului, pe aici era posibila atacarea ei cu cei mai multi sorti de izbanda. Probabil in aceasta epoca s-a sapat si santul de aparare, foarte larg, care o despartea de estul platoului dinspre sud si est. O preocupare pentru intarirea apararii laturii dinspre Sinpetru este ilustrata si de incinta construita pe versantul dinspre castel al acestui deal.

Cetatea era gata in jurul anului 1443.O moneda din timpul lui Vladislav I (1440-1444) descoperita "in situ" in cursul cercetarilor arheologice din anul 1967 confirma dupa stratigrafia terenului, data de mai sus. In anul amintit, Iancu de Hunedoara cere papei privilegiul de a construi "in castro de Hunod" o capela dedicata Fecioarei Maria.

Acest act nu se refera insa la capela din castel, care a fost construita mai tarziu, ci foarte probabil la ruinele acelei biserici de la poalele dealului Sinpetru care se vedeau inca in secolul trecut pe locul numit si astazi "la popii rosii".

O noua etapa de constructii va incepe la Hunedoara curand dupa terminarea puternicei cetati zidite in prima jumatate a veacului al XV-lea. De fapt se va face un nou castel, cel de astazi, si care tine seama numai in parte de vechile reguli ale arhitecturii militare.

Schimbarea programului arhitectural si al destinatiei constructiilor de la Hunedoara are mai multe cauze. Ascensiunea politica a lui Iancu de Hunedoara se datoreste in primul rand talentului sau militar. Se stie ca el a dezvoltat tactica militara a timpului sau. Aceste cauze au fost politice, economice si militare, ele il vor determina pe stapanul Hunedoarei sa transforme cetatea abia construita. Este demn de remarcat ca Iancu de Hunedoara, importanta personalitate politica, cu mosii intinse in numeroase provincii, hotaraste totusi sa-si construiasca resedinta acolo unde a stapanit tatal sau si unde si-a petrecut copilaria, confirmand astfel atasamentul lui pentru locul de bastina si legatura sufleteasca pe care a pastrat-o cu cei din mijlocul carora plecase.

Cand au inceput lucrarile la Hunedoara este deocamdata greu de precizat. Sunt cunoscute insa marturii care lasa sa se intrezareasca unele momente din desfasurarea lucrarilor la noul castel. In 1450 Iancu de Hunedoara cere din nou un privilegiu de a construi in vechea cetate a Hunedoarei o alta capela dedicata sfantului Ioan Botezatorul.

Primul pas in realizarea noii etape de constructie il constituie, deci, zidirea capelei, aceasta se suprapune peste zidurile vechii cetati si se compune dintr-o sala dreptunghiulara despartita in doua travee acoperite cu ogive. Intrarea in capela se face printr-o usa cu un portal simplu. Timpanul cuprinde stema militara a lui Iancu de Hunedoara. In partea vestica a capelei, doua coloane sustin o tribuna prevazuta cu un parapet de piatra decorat cu muluri gotice, avand in centru stema sotiei lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta. Altarul capelei poligonal in interior, iar in exterior cu doua laturi, are o forma exceptionala, intalnita numai la cateva biserici din Transilvania, printre care cea din Barsau.

Existenta celor doua capele are o explicatie. In mod obisnuit, in Europa, un castel asemeni celui de la Hunedoara avea doua capele.

In timpul lucrarilor de restaurare a castelului s-a observat ca exista o asemanare intre structura zidariei de la Hunedoara cu cea a manastirii ctitorite in 1449 de Iancu la Teius. S-ar putea, deci, ca brasoveanul Conrodus, adica pietrarul - constructorul acestei manastiri sa fie si autorul castelului de la Hunedoara. De altfel acesta este innobilat de Iancu, in calitate de guvernator al regatului, pentru lucrarile executate la ctitoriile lui si "pentru meritele lui castigate in diferitele noastre lucrari".

Capela si palatul, in mare, erau terminate in 1452, data confirmata si de cunoscuta inscriptie din Sala Cavalerilor. In 1453, potrivit unei inscriptii citite in veacul trecut, s-a construit scara spirala cu frumosul ei portal, creindu-se un nou acces in mareata sala de la etajul palatului. Accesul initial se facea prin latura de sud, pe vechea scara care permitea intrarea la bastionul din coltul sud-vestic si la meterezele de pe zidul de pe latura vestica. Aceasta scara, vizibila si astazi, a fost parasita dupa ce s-a construit in veacurile urmatoare aripa sudica a castelului, in forma lui de astazi. Traditia unei intrari din curte in aceasta parte a castelului s-a pastrat insa, dovada golul de usa de la etajul aripii sudice si urmele celor doua scari de lemn.

In aceeasi epoca se construieste turnul de poarta de pe latura de vest, impunatorul pod peste prapastia in care curge Zlastiul si desigur, intr-o prima forma, o precetate - numita mai tarziu cetatea husarilor, iar astazi Curtea Corvinestilor.

Schimbarile petrecute in familia Corvinilor se reflecta si in lucrarile care se desfasurau la castel. Un bun exemplu il ofera balustrada tribunei de la capela. Aici piesa centrala nu mai este corbul, ci tapul, stema Elisabetei, semn ca ea este stapana castelului si al domeniului.

Dar dincolo de aceste aspecte formale, mai importanta pentru istoria castelului este aparitia elementelor Renasterii, primele ei manifestari pastrate in arhitectura Transilvaniei.

Ideile Renasterii patrund greu si isi fac loc folosind deseori forme vechi de exprimare. La Hunedoara se poate urmari usor acest fenomen. Astfel in Sala Dietei sunt doua usi, ( una care da in cunoscuta galerie si alta spre scara spirala) al caror ancadrament de piatra are un profil gotic, dar care se inchid intr-un arc semicircular, marturii a unei prime manifestari a Renasterii. In aceeasi etapa de lucru, un an mai tarziu, la portalul scarii spirale ( timpanul care reprezinta stema lui Iancu de Hunedoara, sustinuta de doi heruvimi), noua conceptie este mai evidenta.

In constructiile care se fac in a doua jumatate a veacului al XV-lea, aripa nordica- numita aripa Matei- ( fig. 12 si 14b) si mai ales logiile deschise, precum si impodobirea cu zugraveli exterioare a castelului dovedesc ca ideile Renasterii devin dominante la Hunedoara.

Lucrarile se incheie in jurul anului 1840, dupa aproape un secol de munca continua. Asa se explica de ce la Hunedoara sunt prezente toate fazele stilului gotic, de la primele influente, muchiile gotice pe usile de la prima cetate din veacul al XIV.lea, pana la stilul asa numit flamboaiant. Renasterea, ale carei prime manifestari sunt semnalate incepand de la mijlocul secolului al XV-lea, isi da si ea contributia din plin . Goticul si Renasterea dau astfel trasatura caracteristica castelului de la Hunedoara.

Elisabeta Silagyi moare in 1482. Al doilea ei sot vinde in 1526 domeniul si castelul Hunedoara dupa ce, in prealabil, transportase intreaga avere mobila si arhiva castelului in Germania.

Castelul si domeniul Hunedoara, cu cele 40 de sate ale sale, intra in posesia si stapanirea lui Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, in virtutea unui vechi principiu de drept feudal, potrivit careia averile nobililor morti fara mostenitori reintra in posesia coroanei.

La castel incepe o noua etapa de constructii. Pe latura de est, intre turnul vechi de poarta si capela, se construieste un nou corp de cladire, de fapt un al II-lea palat. Acum se construieste si aripa sudica, dupa cum o dovedesc inscriptiile "1618" si "1622", aflate pe ancadramentele a doua ferestre de la etajul al doilea. In felul acesta se incheaga constructiile tuturor aripilor castelului asa cum s-au pastrat pana astazi. Se fac insa si transformari care altereaza arhitectura gotica. Astfel frumoasa sala de la etajul vechiului palat gotic este radical transformata prin desfiintarea vechii boltiri si compartimentarea ei.

Pe latura de vest, dincolo de rau, cetatea husarilor este amenajata intr-o curte gospodareasca prevazuta cu o foarte frumoasa poarta de intrare, cu decoratie sobra, in aceeasi maniera a Renasterii.

Probabil in aceasta vreme s-a cladit si moara ale carei ruine pot fi vazute sub pod. Un sistem de scripeti cu lant permitea sa se ridice pe pod "venitul din moara", cum spune un document al epocii. Moara are o deosebita semnificatie istorica, ea reprezentand o marturie a exploatarii taranilor de catre nobilimea feudala.

Lucrarile de constructii s-au terminat prin anii 1623-1624. Castelul va trece succesiv prin mana mai multor stapani.

In secolul al XVII-lea domeniul Hunedoara continua sa fie una din mosiile bogate, in componenta careia intrau orasele Hunedoara si Hateg, minele si atelierele de prelucrat fierul si 31 de sate locuite de tarani iobagi.

Cel din urma stapanitor al castelului a fost Mihai Apafi al II-lea, ultimul principe al Transilvaniei pana in 1699. In 1722, in castel se instaleza sediul administratiei miniere si locuinta functionarilor. Castelului i se aduc unele amenajari si compartimentari determinate de noua lui functie. Capela este redata cultului catolic.

In 1784, teribilul an, nobilimea fuge ingrozita care incotro de mania taranilor, multi se refugiaza la Hunedoara, "cautand siguranta in castelul de aici".

Cu acest episod se incheie de fapt istoria propriu-zisa a castelului si inceteaza functiile lui medievale, pentru care fusese construit, acela de resedinta feudala si adapost si sprijin intarit al nobilimii.

Desi austriecii l-au transformat in sediul unei institutii administrative si in depozit de fierarie provenita din atelierele care prelucrau minereurile din imprejurimi, castelul de la Hunedoara va incepe treptat sa capete o noua functie, aceea de monument istoric.

Calitatile de monument istoric ale castelului de la Hunedoara sunt descoperite treptat si impartasite intai de calatorii care trec pe aici si isi noteaza impresiile precum si de artistii graficieni care-i redau imaginea. Incepand din secolul XIX, el este subiectul a numeroase descrieri si a primelor cercetari stiintifice.

In 1817 s-a facut o reparatie generala a cladirilor, dar abia terminate lucrurile, un trasnet distruge partial castelul.

In 1823 un incendiu a distrus - din nou- partial castelul. Este restaurat in 1824, dar la 13 aprilie 1854 a izbucnit alt incendiu in incaperile din partea nordica. Focul, intetit de un vant puternic, a cuprins in cele din urma intregul castel. Parasit, el urma sa aiba soarta altor ruine.

In urma unei sustinute campanii publice un medic maghiar, Ludovic Aranz, reuseste sa impuna primele masuri de protectie si inceperea unor lucrari de restaurare.

Lucrarile au inceput in 1868 sub conducerea arhitectului Fracisc Schultz. Acesta a restaurat Sala Cavalerilor, balconul patrat al Camerei de Aur si balcoanele turnului nou de poarta.

Dupa moartea sa (1871), lucrarile de restaurare au fost continuate de Steindl- constructorul monumentalei cladiri a Parlamentului din Budapesta. La inceput acesta urmeaza orientarea predecesorului sau, lucrarile sale bazandu-se pe ideea ca Hunedoara trebuie transformata in cetate regala. De aceea construieste acoperisul actual mai mare decat cel orginal, care poate fi vazut in stampele realizate inainte de incendiu.

Pe turnul Buzduganului (fig.10a), al carui acoperis a fost inaltat si ascutit, a pus un coif greu, iar in varf un cavaler cu un steag- statuie de metal reprezentand pe Iancu de Hunedoara. De asemenea el inalta turnul nou de poarta cu un etaj si cu o galerie care-l inconjoara. Sunt ridicate creneluri la Bastionul de tortura si la cel pentru apararea podului.

Bastionul Munitiei este prevazut tot cu creneluri, iar in colt se adauga un turnulet de observatie, care putea fi vazut pana la recenta restaurare.

Lucrarile intreprinse de el la Hunedoara se incadreaza in curentul neogotic, foarte la moda in arhitectura din cea de a doua jumatate a secolului trecut.

Dupa Steindl care a demisionat in 1874, lucrarile au fost incredintate unui om fara o pregatire, un antreprenor care incheie in mod dezastruos aceasta restaurare.

El a tencuit toti peretii castelului,inclusiv faimoasa fresca a legendei lui Iancu, iar pietrele vechi rezultate de la lucrari au fost imprastiate, sfaramate ca material de zidarie.

Dupa infaptuirea visului de veacuri al poporului roman, Unirea Transilvaniei cu Romania, la 01 octombrie 1918 castelul de la Hunedoara este luat in grija Comisiei Monumentelor Istorice care executa intre anii 1926-1936 unele lucrari de intretinere. Mai tarziu, intre 1947-1950, se reface podul de acces. Iar cu prilejul comemorarii a cinci veacuri de la moartea lui Iancu de Hunedoara, in 1956, se incepe restaurarea integrala a castelului.

In prima etapa s-a lucrat la Sala Dietei si la capela, care au fost aduse la aspectul initial, iar incepand din 1965 se urmareste desavarsirea lucrarilor de restaurare la Hunedoara. Intre 1968-1970 a fost terminata si restaurarea cladirilor din curtea exterioara.

Arhitectura impunatoare a castelului de la Hunedoara se ofera privitorului in toata maretia ei numai dupa ce se traverseaza incinta cetatii husarilor si s-a ajuns in dreptul podului. In stanga turnului de intrare se ridica maretul turn al buzduganului, constructie facand parte din prima cetate a lui Iancu. El se spijina pe zidurile vechiului castru din secolul al XIV-lea.

Turnul de poarta, cu silueta lui masiva, dateaza din veacul al XV-lea, din a doua etapa de constructii. Trebuie retinute la el elementele decorative ale ferestrelor. Ultimul nivel, care cuprinde coridorul de lemn ce inconjoara turnul, este o adaugire din veacul trecut si deci straina de arhitectura originala a castelului.

In dreapta turnului de poarta se afla aripa care cuprinde palatul cu cele doua sali festive ale castelului, a cavalerilor si a Dietei. Fatada exterioara a acestei laturi da nota de originalitate arhitecturii castelului de la Hunedoara. Partea superioara este formata dintr-un coridor lung prevazut cu patru balconase inchise, ca niste turnulete, ce se sprijina pe piloni masivi de zidarie, care pornesc din prapastia dominata de castel. Acest sistem de un deosebit efect plastic, pentru ca intrerupe monotonia acestei fatade foarte inalte, a avut la timpul sau si un rol militar.

Cele patru balconase corespund sistemului de fortificare adaptat palatelor din cetati. Turnuletele au rolul unor gherete de paza si tir cu raza de actiune mai redusa decat a tunurilor care le flancheaza. In timp de pace aceste turnulete erau in fond balcoane care ofereau o frumoasa priveliste asupra dealurilor impadurite.

Tot de pe pod, in continuarea aripii principale a castelului, se vede galeria si turnul Ne Boisa.

In capul podului se afla o statuie de piatra din1664 care reprezinta pe pe sfantul Ioan Nepomuk.

Sub poarta, in partea dreapta, se poate vedea vatra la focul careia se incalzeau odinioara ostenii de garda. Pe aceeasi parte era un rastel pentru arme, iar mai incolo se afla inchisoarea.

In stanga, tot sub poarta, se intra in camera de garda, numita "casa nemtilor". Din "casa nemtilor" se patrunde, coborand cateva trepte, in subsolul asa-numitului bastion pentru tortura.

Prima incapere care se viziteaza de obicei la castel este Sala Cavalerilor(fig.13), impresionanta prin solemnitatea ei, fastuoasa, cu bolti gotice. Este impartita in doua de cinci masive coloane octogonale de marmura rosie, care sprijina nervurile si boltile gotice, asezate pe baze patrate cu profiluri simple si cu capiteluri imbracate in cate o coroana de frunze de stejar. Cheile de bolta sunt frumos sculptate, cu blazoane si elemente florale de o deosebita gratie. Pe cea de a doua coloana de la intrare se afla o inscriptie in relief, cu urmatorul text scris cu caractere gotice, in limba latina: " Hoc opus fe(ci)t fie(r)i mag(nificu)s Joh(a)nes de hunzad reg(n)i hu(n)g(ar)i(ae) gub(e)r(n)a(t)or a(nn)d(omin)i m(illessim)o CCCCLII " sau in trducere "Aceasta lucrare a facut-o mandrul si maretul Iancu de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei in anul Domnului 1452" . Ideea de a pune o inscriptie care sa preamareasca pe stapanul constructiei nou ridicate este o alta marturie a conceptiei renascentiste care se inscauneaza la Hunedoara.

Denumirea de "sala a cavalerilor", justificata din punct de vedere istoric, este intalnita in literatura medievala, in romanele cavaleresti si a fost data de autorii acestora ca sa deosebeasca asemenea incaperi de cele ale femeilor si ale slujilor. Un astfel de cavaler a fost si Voicu, tatal lui Iancu de Hunedoara.

Alaturi este scara spirala. Portalul ei e incadrat de un coronament care subliniaza maretia intregii compozitii si e flancat de doua pinacluri ce se sprijina pe cate o consola decorata cu frunze stilizate, iar in luneta e un frumos patrulob. Cu stema lui Iancu de Hunedoara. Intr-un decor de frunze stilizate (elemente vegetale), compozitia e dominata de blazonul lui Iancu de Hunedoara. Insemnele dispuse in diagonala reprezinta corbul cu inelul in cioc, stema familiei. Forma coroanei este marturia celei mai inalte demnitati pe care a ocupat-o Iancu in ierarhia feudala.

Treptele de piatra ale scarii spirale sunt dispuse in forma unui urias evantai.

Pe latura opusa palatului se afla capela castelului(14b si17), constructie contemporana cu aripa de vest. La capela retine atentia tipul de plan. Aici trebuie remarcat faptul ca izbeste contrastul dintre exteriorul ei simplu si maiestria sculpturilor din interior. Cheile de bolta pe care sunt sculptate corbul cu inelul in cioc si tapul, emblema familiei Szilagyi, sunt piese in care artistul s-a intrecut pe sine.

Dupa capela se viziteaza de obicei putul castelului, numit in veacul al XVII-lea poetic, " fantana vie", unul din punctele de atractie.

El nu atrage prin adancime, ci, mai ales, pentru legenda legata de saparea acestui put. Se spune ca, dupa una din bataliile sale Iancu de Hunedoara ar fi adus ca prizonieri la castel cativa din conducatorii ostirii otomane. Trei din ei au fost pusi sa sape o fantana(fig.14a), promitandu-le libertatea daca vor da de apa. Desigur, nimeni nu se astepta ca sapand in stanca, ei sa gaseasca un izvor. Dar dragostea de libertate a prizonierilor i-a indemnat sa inceapa lucrul in speranta ca vor scapa de robie. Ei au sapat fantana, larga de doi metri si jumatate, cu tarnacoapele si dalta; potrivit legendei, au lucrat timp de 15 ani pana au dat de apa. Intr-adevar, pe peretele sudic, dintr-o fisura a pietrei, atat cat sa intre un deget, un mic izvor avea sa umple fantana. Cand cei trei prizonieri s-au infatisat apoi sa-si ceara libertatea promisa, ea le-a fost refuzata. Pe zidul capelei, langa fantana, spune povestea, cei trei turci si-au scris in limba lor amarul plin de revolta: "Apa aveti, dar suflet nu".

Inscriptia in limba turca nu cuprinde insa textul pe care-l povesteste legenda, dar frumoasa povestire trebuie sa aiba un sambure de adevar, pentru ca saparea unei fanani in piatra, intr-un castel feudal, nu se putea executa in evul mediu, decat cu munca robilor. In realitate continutul descifrat de specialisti este: "Cel care a scris aceasta inscriptie este Hasan, care traieste ca rob la ghiauri, in cetatea de langa biserica" (fig.15).

Tot aici, in spatele fantanii, se vede unul din turnurile cetatii construite de Iancu de Hunedoara, in prima jumatate a veacului al XV-lea. E vorba de turnul estic, numit "bastionul tobosarilor."

De la fantana, mergand pe zidul de incinta, prin spatele capelei, se ajunge la asa numita "terasa Bethlen" sau " bastionul munitiilor". Este de fapt o constructie militara din secolul al XVII-lea.

Privind spre castel se poate vedea mai intai fragmentul din zidul de aparare, iar in spatele lui asa-numita " groapa a ursilor" a carei denumire apartine fanteziei populare, cum ca animalele salbatice sfasiau pe dusmanii aruncati in ea.

Tot pe terasa Bethlen, in capatul ei, se vede turnul pictat, numit in secolul al XVII-lea " bastionul buzduganului", cel mai inalt si bine conservat dintre turnurile primei cetati a lui Iancu.

Din logii, printr-un culoar, se ajunge in Sala Dietei. Ea are acelasi aspect ca si Sala Cavalerilor, fiind insa mult mai inalta si mai impunatoare decat sala de la parter. Distrusa in secolul al XVII-lea, Sala Dietei a fost restaurata intre 1956-1957. O problema grea a fost aceea de a reconstrui in amanunt toate elementele decorative ale Salii Dietei.

Numele "Sala Dietei" este impropriu, dar intrand in uzul general, il folosim in continuare. Dieta se numea in evul mediu, in Transilvania, "adunarea generala a tuturor nobililor", unde se luau hotarari politice si masuri cere reglementau viata sociala si economica a tarii.

Sala Dietei este izolata de exterior print-un coridor cu patru burdufuri asezate pe piloni. Sala a suferit numeroase transformari, in urma carora a pierdut boltile intiale. La coridor si burdufuri se intalnesc, pentru prima oara in Transilvania, ferestrele dreptughiulare ale goticului tarziu, impartite in patru ochiuri si incoronate cu arhivolde in acolada, impodobite cu frunze si flori in cruce.

Forma ferestrelor indica o data mai avansata, fiind asezate dupa anul 1452. Prima intrare in Sala Dietei se gasea in partea ei de sud, langa Turnul Capistrano.

Sala Dietei a fost readusa astazi, prin restaurare, la aspectul ei din secolul al XV-lea. I-au fost demontate boltile si coloanele, s-au deschis noi ferestre, iar imensul spatiu al salii a fost compartimentat creandu-se sase incaperi dispuse pe doua nivele.Se aminteste despre " camera doamnei"(fig 16b), a "domnului" si marele palat al sufrageriei. Peretii sufrageriei sunt acoperiti cu o friza cu portrete in medalion. Acestea la prima vedere par lipsite de valoare, totusi ele au semnificatii importante in istoria artei si chiar in istoria politica a vremii.

De-a lungul salii, pe partea de vest, pe toata lungimea ei, se gaseste coridorul cu balconase. Usile care fac legaturi cu sala, ca si nisele prevazute cu banci, sunt iarasi, prin profile si traseul chenarelor, marturii ale Renasterii.

Din Sala Dietei se ajunge in aripa sudica a castelului. Prima incapere, venind din Sala Dietei, are pe mijlocul ei trepte inguste, care coboara spre un gol stramt si intunecos. Se poate distinge in acest gol fragmentul, dintr-un ancandrament gotic, al unei usi si zidurile dispuse paralel care formeaza peretii culoarului . Un coridor se afla si la un   nivel superior. Ele rezulta din succesiunea zidurilor tuturor etapelor de constructie, incepand cu zidul cetatii din secolul al XIV-lea.

O marturie a primei cetati construite de Iancu de Hunedoara este turnul din coltul de sud-vest, numit mai tarziu "al paharnicului" si atribuit ca locuinta a lui Capistrano in timpul sederii sale la Hunedoara. Turnul acesta, la care se ajunge urcand o scara ingusta, a avut odata intreaga sa fatada la exterior.

Dupa turnul paharnicului se viziteaza faimoasa galerie Ne Boisa si turnul cu acelasi nume, fortificatie de avanpost a primei cetati construita de Iancu de Hunedoara. Ea este singura parte a castelului care s-a pastrat intocmai, nealterata de amenajari ulterioare.

Interiorul galeriei si al turnului este auster. Incaperile n-au servit niciodata drept locuinta, ci au fost intotdeauna pozitii de lupta pentru ostasi, afirmatie confirmata de altfel de gurile de tragere de diverse forme si de gurile de aruncat pietre si smoala de la ultimul nivel, al patrulea. Intreaga constructie impresioneaza prin severitatea ei si pare sa transmita un mesaj peste veacuri despre ce a insemnat in vremea lui Iancu apararea tarii impotriva turcilor cotropitori.

Reintorsi in curte, ramane de vizitat latura de vest, aripa Bethlen, construita in veacul al XVII-lea si lipsita astazi de interes artistic.

In aripa aceasta se afla la etaj o sufragerie mare.

Incendiul din 1874 a distrus totul. Unica mentiune documentara existenta a fost insuficienta pentru o restaurare a etajului. De aceea s-a executat un tavan de lemn, casetat, care sa se potriveasca cu caracterul salii. Tot in cursul restaurarii s-au redeschis apre gradina o fereastra si un balcon ce fusesera zidite.

Cartierul din spatele castelului, acolo unde astazi sunt cateva strazi, se numea in trecut " piata", adica centrul economic al orasului, amanunt cunoscut din ce in ce mai putin de localnici. Inainte de construirea orasului nou piata se afla aproximativ in acelasi loc, dar ceva mai jos, nu departe de confluenta Zlastiului cu Cerna.

Pentru a asigura o legatura cu orasul, s-a construit in acea epoca si un pod nou, cel actual, care a fost restaurat in forma in care se vede, dupa o stampa veche.

Vechiul turn de poarta aflat pe aceasta latura, si despre ale carui zugraveli exterioare s-a amintit, si-a pierdut functia prin construirea, tot in secolul al XVII-lea, in dreptul lui, a unui imens bastion rotund, numit "bastionul alb". Este o constructie militara tipica pentru tragerile cu tunul.

A ramas nementionat in aceasta descriere a castelului turnul din coltul sud-estic, al primei cetati a lui Iancu. Nu este o omitere, dar pentru ca in urma constructiilor din secolul al XVII-lea a ramas izolat, la exteriorul lui se mai pot distinge inzidite vechile crenele care-i incununau partea superioara in epoca primei cetati a lui Iancu de Hunedoara.

Evocarea diferitelor functii ale incaperilor, cu tot aspectul lor prozaic, contribuie la formarea unei imagini asupra vietii cotidiene in castel, care presupunea o gospodarie complexa, in stare sa satisfaca toate nevoile celor ce-l locuiau. Vorbind de castel, nu trebuie pierdut din vedere nici o clipa ca aici era resedinta unui imens domeniu feudal, locuit de iobagi asezati in aproape 40 de sate. Dintre acestia, unii lucrau in minele si atelierele de prelucrare a fierului.

Vizita castelului de la Hunedoara se incheie aici. Rezumand, se poate spune ca se cunosc mai multe etape de constructie, fiecare lasandu-si amprenta ei. Sunt de retinut fragmentele primei cetati din secolul al XIV-lea, cu cele doua ancadramente de usa in stil romanic, apoi cetatea construita de Iancu de Hunedoara in prima jumatate a veacului al XV-lea cu cele patru turnuri de colt si ziduri crenelate si partea ei cea mei originala, galeria si turnul Ne Boisa. Din mijlocul veacului al XV-lea retin atentia palatul cu cele doua sali mari si capela. Deosebit de valoroasa, din aceasta epoca, este sculptura in piatra, mai ales cheile de bolta ale capelei si in special portalul scarii spirale. Renasterea, ale carei prime influente in Transilvania sunt semnalate la Castelul de la Hunedoara, a lasat adanci urme in constructiile ce s-au executat in a doua jumatate a secolului al XV-lea, elementele sale cele mai caracteristice fiind logiile dinspre curte ale laturii nordice cu faimoasa fresca, precum si zugravirea exterioara a unei parti din castel. Veacul al  XVII-lea este caracterizat prin construirea unui nou palat pe latura dinspre rasarit, bogat decorat cu stucaturi - cele mai vechi stucaturi cunoscute in Transilvania - dar care nu se mai pastreza, portalul de acces in cetatea husarilor si decoratia sculpurala a bisericii reformate, marturii ale aceleiasi Renasteri. In fine, veacul al XIX-lea este reprezentat prin curentul neogotic. Lui i se datoreste silueta actuala a castelului, cu invelitorile lui foarte inalte si galeria din fata aripii Bethlen. Rezulta clar ca fiecare epoca si-a dat contributia ei la dezvoltarea castelului de la Hunedoara, unul din cele mai valoroase monumente istorice ale tarii noastre.

Astazi castelul de la Hunedoara, minunat monument de arhitectura, martor al multor framantari economice, sociale si politice petrecute pe aceste meleaguri in decursul istoriei, este amenajat ca muzeu, fiind pus la dispozitia vizitatorilor.

In salile muzeului sunt expuse piese din ceramica apartinand epocii bronzului, ceramica dacica si romana, ce ilustreaza locuirea intensa a acestei zone din cele mai vechi timpuri. Documente si arme din secolul al XV-lea sunt marturii ale efortului lui Iancu de Hunedoara pentru stavilirea pericolului otoman si inchegarea unui front comun al celor trei tari romane.

Fragmente de sculptura din secolul al XV-lea fac posibila cunoasterea arhitecturii originale a castelului.

Cu alte cuvinte, prin insasi prezenta lui, castelul transmite un mesaj istoric, acela al faptelor carora le-a fost marturie, pastrand in primul rand amintirea vie a aceluia care l-a cladit si a carui memorie o evoca, aceea a lui Iancu de Hunedoara, dar el transmite si un mesaj artistic, prin eleganta proportiilor, prin sobrietatea arhitecturii, prin maiestria sculpturii si originalitatea zugravelilor sale.

Fiecare pas facut pe meleagurile hunedorene te poarta inapoi in istorie. Dialogul acesta peste timp al trecutului cu viitorul este mai evident in orasul Hunedoara unde, peisajul e dominat de silueta gratioasa a donjonului castelului. Hunedoara pare din acest punct de vedere un oras-simbol.

VIII. VALORIFICAREA ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALA

IN PREDAREA ISTORIEI LA CLASELE I - IV

Dezvoltarea armonioasa a personalitatii elevului se realizeaza printr-un complex de influente instructiv-educative cuprinse in continut, obiectelor de invatamant, in mediul educativ creat in clasa si in scoala, in metodele si procedeele de instruire si educare folosite de institutori, in activitatea desfasurata in afara clasei si scolii.

In procesul formativ - educational pe care-l realizeaza invatamantul, istoriei ii revine un rol deosebit. Prin continutul si caracterul ei complex, istoria constituie un instrument de cunoastere stiintifica a trecutului, de formare a perspectivei si a simtului istoric.

Apropierea elevilor de intelegerea faptului ca facem parte dintr-o continuitate, ca prezentul nu este absolut detasat de ceea ce a existat in trecut, constituie de altfel, sensul principal al invataturii istoriei, ei ii revine sarcina de a realiza fuziunea trecutului cu prezentul, devenind in felul acesta o stiinta patrunsa de suflul contemporaneitatii si nu o disciplina despre un trecut apus si lipsit de interes prin perspectiva vietii noastre.

Istoria reprezinta o sursa deosebit de importanta pentru formarea unui larg orizont cultural, de cunostere a valorilor materiale si spirituale pe care ni le-au lasat epocile precedente si care intra, prin ce au mai bun in patrimoniul civilizatiei umanitatii.

Prezentand nenumaratele pilde de eroism lae maselor si personalitatilor, evidentiind drumul spre mai bine parcurs de poporul nostru, de omenire, in decursul evolutiei sale, istoric a depaseste cadrul contemplativ, ea determina convingeri si trezeste sentimente morale, patriotice si internationaliste, devine un indemn la actiune.

In formarea reprezentarilor si notiunilor de istorie la elevii din clasele I-IV, institutorul trebuie sa tina seama de anumite particularitati pe care le prezinta acest proces. Astfel, operatiile de analiza, sinteza, generalizare si abstractizare care sunt antrenate in formarea unor notiuni de istorie se efectueaza, la ei, la nivelul reprezentarilor.

In aceasta directie, o mare valoare o au elementele de istorie locala. In cadrul creat de istoria patriei, utilizarea rationala a elementelor de istorie locala -prin care intelegem: locuri, urme si monumente de cultura materiala si spirituala care evoca evenimente social politice in legatura cu trecutul si cu prezentul localitatii si imprejurimilor ei - contribuie la largirea si adancirea influentei procesului de invatamant, a calitatii pregatirii elevilor, la cresterea eficacitatii muncii didactice.

Materialul istoric local satisface cerintele exprimate de principiile invatamantului: il pune pe elev in contact nemijlocit cu izvorul cunostintelor; il conduce de la apropiat la indepartat si il orienteaza, la nivelul lui de intelegere, in problemele vietii economice, sociale, politice si culturale - trecute si contemporane; indeplineste atat o functie instructiva - ajuta la aprofundarea, la cunoasterea fenomenului istoric studiat- cat si una educativa- stimuleaza dezvoltarea spiritului de observatie, a gandirii si capacitatii, suscita interesul pentru probleme de istorie, contribuie la formarea aptitudinilor stiintifice si a insusirilor moral pozitive, a patriotismului si la cultivarea gustului estetic. Astfel, elevii se conving ca oamenii - fie ca sunt de la oras sau de la sat, fie ca sunt bogati sau saraci, fie ca sunt invatati sau nestiutori de carte - si-au adus contributia la faurirea istoriei, iar unii dintre acesti elevi manifesta preocupari pentru istorie: injghebeaza colectii de monede, colectii filatelice pe teme istorice, viziteaza muzee si expozitii.

Studierea elementelor de istorie locala si folosirea lor in activitatea didactica a constituit obiectul de referinta si de studiu al mai multor cercetari. In lucrarile si manualele de pedagogie aparute pana acum in tara noastra se apreciaza valoarea elementelor de istorie locala.

In metodicile predarii istoriei la clasele I-IV se subliniaza necesitatea ca institutorul sa valorifice cunostintele elevilor despre locul natal. Cadrul geografic in care isi petrec copilaria exercita o valoroasa influenta educativa prin starile afective pe care le determina. Imaginea locului natal dainuie in constiinta omului.

Mai multi autori abordeaza probleme in legatura cu valorificarea instructiv-educativa a elementelor de istorie locala, lectia ca mijloc de impletire a cunostintelor din domeniul istoriei nationale cu cele despre localitate; cunoasterea materialului local prin vizite la muzee, expozitii, excursii, valoarea educativa a elementelor de istorie locala, organizarea muzeului scolar, caile folosite pentru adunarea materialului istoric local.

Pentru cunoasterea evenimentelor care au marcat judetul Hunedoara se impune o planificare judicioasa, de perspectiva si pe an a activitatii de cercetare si colaborare cu toti factorii educationali interesati si raspunzatori de cunoasterea locului natal, cu profesorii de istorie, limba si literatura romana, geografie, muzica, desen s.a.m.d..

In planul de perspectiva se inscriu principalele elemente de istorie locala, care vor fi studiate impreuna cu elevii in perioada scolarizarii lor, iar din acestea se desprind obiectivele care pot fi indeplinite intr-un an scolar. De pilda in judetul Hunedoara, potrivit experientei unor institutori planul ar putea cuprinde urmatoarele obiective: Castelul Huniazilor, Nandru cu Valea Nandrului in apropierea municipiului Hunedoara, precum si excursii la Deva pentru a vizita Cetatea Devei, Muzeul Magna Curia, la Tebea, la cetatile dacice din Muntii Orastiei, la Sarmisegetusa Ulpia Traiana.

Daca se munceste organizat, se poate aduna material pentru amenajarea unui colt muzeistic scolar, iar odata cu trecerea anilor scolari, de la o clasa la alta, sistemul cunostintelor despre locul natal creste, devine tot mai cuprinzator si influenteaza pozitiv dezvoltarea intelectuala, estetica si morala a elevilor.

In afara de izvoarele directe se recomanda si consultarea folclorului. Tinuturile hunedorene, ca intreaga tara, sunt bogate in folclor. El poate fi folosit cu succes la lectiile de istorie, pentru prezentarea in mod plastic a felului in care se oglindeste in constiinta poporului ceea ce au reusit sa faureasca predecesorii.

Caile pentru cunoasterea elementelor de istorie locala, care stau la indemana institutorilor, nu se reduc la cele prezentate, ele fiind mai variate si mult mai numeroase, in functie de conditiile locale concrete in care se desfasoara activitatea didactica.Institutorul participa alaturi de profesorii de specialitate, in mod sistematic la organizarea de excursii si la culegerea folclorului indeosebi a legendelor si baladelor istorice.

Aceste cai pentru cunoasterea elementelor de istorie locala trebuie folosite intr-un sistem unitar. Intre ele trebuie stabilita o legatura reciproca, incat constatarile inregistrate pentru una sa fie intregite si verificate prin toate celelalte. Referirile prin ele insele- o batalie, o miscare populara locala, unele monumente de arta straveche sau altele, spun prea putin. Pentru a dezvalui intreaga lor semnificatie este necesar sa le privim in legaturi cu altele, sa scoatem in evidenta pozitia pe care o ocupa fatpul istoric local in istoria tarii intregi, in istoria nationala si universala.

Tinuturile hunedorene sunt bogate in materiale care reflecta viata si activitatea oamenilor din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre. Aflandu-se in fata unei varietati mari de material care poate fi folosit in procesul de invatamant: material folcloric, narativ, beletristic, documentar, arheologic, precum si cel arhitectonic .

In legatura cu un anumit eveniment istoric poate fi folosita, desigur, o gama larga de material istoric local. Institutorul trebuie sa aiba in vedere faptul ca materialul istoric local nu are doar un simplu caracter ilustrativ. Cu ajutorul lui aducem mai multa lumina asupra istoriei nationale si universale. Din marea varietate de material existent, institutorul trebuie sa aleaga numai material tipic, semnificativ, accesibil, adica acel material cu ajutorul caruia elevii sa poata fi condusi/coordonati mai usor pentru a descoperi trasaturile caracteristice, esentiale ale istoriei nationale si universale si a formula corect anumite generalizari.

Trebuie sa subliniem faptul ca sporirea valentelor instructiv-educative a elementelor de istorie locala este strans legata de asigurarea respectarii unor cerinte privitoare la calitatea si continutul materialului istoric local folosit, precum si la metodica prezentarii lui. Printre aceste cerinte, se impun a fi amintite:

a)       autenticitatea materialului. Indiferent de natura lui, materialul istoric local trebuie sa oglindeasca veridic faptele la care se refera si sa fie interpretate corect din punct de vedere stiintific;

b)       evitarea supraincarcarii lectiei cu material de istorie locala. Amanuntele de ordin local acopera si inlatura evenimentele principale, le dilueaza, tintuiesc in concret gandirea elevilor, n-o lasa sa discearna si sa descopere esentialul, care i-ar permite sa incadreze faptele locale in fapte de importanta nationala;

c)       subordonarea elementului istoric local evenimentelor generale;

d)      prezentarea elementelor de istorie locala dupa regula de la apropiat la indepartat;

e)       introducerea adecvata a materialului istoric local in lectie.

Elementele de istorie locala nu au efecte miraculoase, eficacitatea lor educativa depinde de imprejurarile concrete in care sunt folosite. Pentru a stabili mai precis momentul in care trebuie sa folosim materialul local in lectie, luam drept criterii: scopul urmarit prin folosirea lui, legatura cu faptele de interes national, natura si volumul lui.

Elementele de istorie locala se folosesc mai ales in lectiile de dobandire a cunostintelor. Lectia de recapitulare si sistematizare a cunostintelor, organizata dupa parcurgerea unui capitol sau a mai multor capitole, din programa, ori la sfarsit de semestru sau an scolar constituie si ea prilej potrivit pentru valorificarea elementelor de istorie locala.

Din cele de mai sus rezulta ca istoria patriei serveste atat ca punct de plecare cat si ca fond pe care se profileaza in fiecare moment studierea elementelor de istorie locala, materialul istoric local va fi diferentiat, in functie de nivelul de pregatire al elevilor,ca exista o mare varietate de metode si procedee de valorificare a elementelor de istorie locala in activitatea la clasa a institutorului.

Lectiile tinute in clasa pot fi, si este necesar sa fie completate prin lectii tinute la muzeu. Este indeobste cunoscut ca muzeele de istorie dispun de un foarte variat si bogat material, care reprezinta dezvoltarea societatii omenesti din cele mai indepartate timpuri si pana in zilele noastre, mult mai multe si variate decat se afla in muzeul scolar in cazul in care acesta exista.

Fiecare epoca istorica este ilustrata prin obiectivele cele mai reprezentative, mai semnificative pentru istoria generala a patriei si pentru istoria locala.

In muzeu se pot desfasura diferite tipuri de lectie, de dobandire a cunostintelor, de verificare si apreciere, precum si de recapitulare si sistematizare. Se impune sublinierea faptului ca lectiile in muzeu pot fi organizate in orice moment al procesului de invatamant: la inceputul anului scolar, pe parcursul predarii si la sfarsitul anului scolar. Important este ca materialul muzeal sa nu abata cursul lectiei, care are conform programei un scop precis si nu poate fi confundat cu acela al unei vizite obisnuite. De aceea, institutorul nu poate ceda locul personalului specializat al muzeului, asa cum se intampla in cadrul vizitelor obisnuite de informare generala.

Sistemul de organizare a muzeelor din tara noastra, de asigurare a cadrului general in care sunt plasate obiectivele locale, inlesnesc institutorilor integrarea fenomenului local in fenomenul istoric general, subliniaza stranse legaturi dintre evenimentele istorice locale si cele nationale. Se impune insa, o pregatire atenta a lectiilor ce se tin la muzeu. Este bine ca institutorul sa-si intocmeasca un proiect didactic - de lectie- detaliat, judicios, care sa-l sprijine in valorificarea din plin a lectiilor.

Deci, din multiplele forme ale activitatii extrascolare cele mai importante sunt: excursiile si vizitele.

In clasa a IV-a studiul istoriei trece de la povestirile lectiilor din anii anteriori, la tratarea evenimentelor, in succesiunea logica si cronologica, la explicarea cursului ascendent dezvoltarii societatii omenesti. Elevii mai pastreaza in memorie intamplarile descrise in lectiile anterioare, de aceea nu trebuie sa se creeze o ruptura intre acele evenimente, majoritatea intrate in legenda si faptele reale, datele exacte si numirile corecte pe care urmeaza sa le invete: este vorba de o corelatie adecvata a ceea ce elevii au de invatat in clasele I-III, la citirea textelor cu continut istoric, precum si in clasa a IV-a la lectiile speciale de istorie.

Cunoscand prezentul si trecutul locurilor hunedorene, elevii au ajuns la concluzia ca poporul nostru si-a iubit intotdeauna, cu inflacarare, patria si au devenit mandri ca apartin acestui popor, ca sunt fii ai acestui judet, stravechi pamant romanesc.

Intr-o lume pragmatica si mercantila care se reflecta, inevitabil, si in existenta elevilor din zilele postrevolutionare, prin integrarea elementelor de istorie locala in lectii si in activitatile din afara clasei si scolii, institutorul cauta sa ii faca pe elevi sa inteleaga ca au motive sa fie mandri ca sunt romani, ca atat in prezentul cat si in trecutul sau Romania a avut fii care nu au renuntat la acest petec de pamant, si l-au aparat atat cu vorba cat si cu fapta chiar daca, uneori, acest lucru i-a costat viata.

Istoria le formeaza elevilor ideea de dezvoltare sociala, de cauzalitate si interdependenta a fenomenelor sociale, de transformare revolutionara. In felul acesta, pe langa influenta puternica pe care o exercita invatarea istoriei pe plan formativ- educativ, capacitatea de intelegere si interpretare a vietii sociale prezinta o mare valoare instrumentala.

Elementele de istorie locala au o deosebita valoare instructiv-educativa.

Elevii isi prezinta mult mai clar si mai precis si inteleg mult mai usor trecutul si prezentul, daca evenimentele si fenomenele istorice sunt predate de la cauza la efect in interconditionare reciproca, strans legate de ceea ce s-a petrecut ori se petrece in tinutul natal, daca se leaga de fapte familiare lor.

Varietatea elementelor de istorie locala determina o multitudine de forme in cadrul carora se realizeaza valorificarea lor: lectii de diferite tipuri, vizite, excursii, concursuri si altele.

Metodica folosirii elementelor de istorie locala cuprinde o gama vasta de procedee, incepand cu simpla indicare a faptelor de ordin local, continuand cu conducerea elevilor spre descoperirea, prin efort intelectual propriu, a unor adevaruri noi, iar de aici ajungand la activitatea independenta teoretica si practica de interes pentru istoria locala.

Se impune sublinierea ca demersul pedagogic in vederea formarii conceptiei stiintifice despre lume si viata trebuie sa fie organizat in functie de particularitatile de varsta si individuale ale elevilor, de imprejurarile sociale si de mediu, de experienta de viata a acestora, precum si de valentele formative ale diferitelor discipline de invatamant. Corelatia interdisciplinara pe plan orizontal (cunostinte dobandite la diferite discipline in aceeasi clasa), sau pe plan vertical (cunostinte dobandite in diferite clase) pune elevii in situatia de a folosi notiunile, conceptele in contexte noi, de a face legaturi logice, cauzale intre diferite aspecte ale realitatii, ale vietii sociale. Prin aceasta se formeaza conceptia unitara, stiintifica despre lume si viata si acele trasaturi intelectuale ( flexibilitate, creativitate, spirit critic, capacitatea de analiza si sinteza) specifice omului nou.

In mod cert elementele de istorie locala usureaza intelegerea istoriei generale si creeaza o atmosfera favorabila, care, sensibilizandu-i pe elevi adanceste influenta educativa asupra lor, inlesnind astfel, formarea constiintei si a conduitei patriotice.

Desi deosebit de importante, prin rolul lor, elementele de istorie locala nu se substituie, cum s-a mai aratat, celor cu caracter general, nu trebuie sa impiedice formarea privirii de ansamblu asupra evenimentului istoric dat, ci dimpotriva, ele se integreaza in acestea, intregindu-le si dandu-le un suport material mai puternic.

Materialul istoric local trebuie sa fie folosit diferentiat, in functie de varsta elevilor si de nivelul dezvoltarii lor intelecturale, pentru a le stimula continuu interesul pentru istorie. Efortul personal de cunoastere a tinutului natal declanseaza un proces lent, dar adanc, de infratire cu natura patriei, cu trecutul ei si cu prezentul, cu poporul roman, cu valorile lui, cu roadele muncii lui, cu viitorul lui maret, grandios.

Se impune ca institutorul sa cunoasca bine traditiile locale, legendele si povestirile istorice, el sa fie primul culegator intocmind culegeri tematice, inregistrand povestirile si legendele istorice locale, precum si alte traditii specifice localitatii.

Rolul conducator al institutorului in procesul muncii instructiv-educative asigura realizarea functiei instructiv-educative a elementelor de istorie locala. Institutorul este acela care orienteaza si imprima o inalta semnificatie morala intregii activitati a elevului, atat scolara cat si extrascolara.

Institutorul elaboreaza un program de perspectiva, in care se inscriu obiectivele istorice ce trebuie cunoscute, factorii cu care colaboreza, precum si actiunile practice la care sa se participe treptat, pe parcursul intregii perioade de scolarizare. La elaborarea acestui program, ca si la realizarea lui, se adopta ca principiu calauzitor, intrepatrunderea permanenta a materialului istoric local cu istoria nationala, punctul de plecare fiind, dupa caz, de la acest material spre istoria patriei sau invers. Acest procedeu il ajuta pe elev sa inteleaga ca numai in cadrul dezvoltarii intregii patrii este pe deplin posibila dezvoltarea tinutului natal.

Asadar, elementele de istorie locala actionand numai pe fondul istoriei nationale si intregindu-l, aduc o contributie insemnata la imbogatirea spiritualitatii elevului, la pregatirea lui pentru viata.

Proiect de programa scolara pentru disciplina optionala "Iancu de Hunedoara'.

Programa scolara obligatorie propune ca scop al studierii istoriei in clasa a IV-a familiarizarea elevilor cu teme referitoare la trecutul mai apropiat sau mai indepartat al localitatii natale, al Romaniei si al Europei. Utilizand mijloace adecvate varstei acestora familiarizarea poate fi facuta prin introducerea unui curs optional inca din clasa a III-a, daca se observa ca elevii manifesta interes pentru acest domeniu.

Pornind de la modelul didactic al istoriei, conceput pentru toata durata scolaritatii, experientele de invatare propuse in acest optional reprezinta, deopotriva, etape ale unui tip specific de antrenament intelectual si ocazii pentru valorificarea experientelor afectiv-atitudinale.

Nucleul functional al programei este reprezentat de obiectivele de referinta, activitatile de invatare si continuturile propuse.

In elaborarea programei s-au avut in vedere:

modificarile de structura a sistemului de invatamant (scaderea varstei de scolaritate si extinderea duratei invatamantului obligatoriu) prevazute de Legea nr. 268/2003 de modificare si completare a Legii invatamantului;

contributia istoriei la obiectivele etapei de scolaritate pe care o reprezinta invatamantul primar;

recomandarile referitoare la studiul istoriei, cuprinse in documente elaborate la nivel european, in mod deosebit, Recomandarea nr. 15/2001 a Consiliului Europei cu privire la studiul istoriei in secolul XXI si Memorandumul pentru educatia permanenta, elaborat de Uniunea Europeana;

rezultatele unor cercetari referitoare la studiul istoriei in invatamantul primar;

valorificarea experientei cadrelor didactice care au utilizat ca optional sau extracurricular materiale care descriu evenimente si personalitati istorice;

contributia istoriei la competentele de baza care se dezvolta prin invatamantul primar.

Luarea in considerare a acestor elemente a avut consecinte la nivelul definirii elementelor componente ale programei.

Programa scolara are urmatoarea structura:

nota de prezentare care identifica scopul studierii optionalului de istoriei si locul pe care il ocupa aceasta etapa de scolaritate in invatamantul obligatoriu;

obiective cadru, reprezentand obiective cu un grad ridicat de generalitate si de complexitate, care se refera la formarea unor capacitati si atitudini specifice obiectului de studiu si sunt urmarite de-a lungul mai multor ani de studiu;

obiective de referinta care specifica rezultatele asteptate ale invatarii la nivelul fiecarui curs;

exemple de activitati de invatare construite astfel incat sa valorifice experienta concreta a elevului si sa poata fi integrate unor strategii de predare-invatare adecvate contextelor variate de instruire;

continuturi organizate in jurul unor domenii relevante pentru elev si reprezentative din perspectiva stiintei si a cerintelor societatii contemporane, standarde curriculare de performanta reprezentand criterii de evaluare a calitatii procesului de invatare;

standarde curriculare de performanta, reprezentand criterii de evaluare a calitatii procesului de invatare.

Forma actuala a programei isi propune sa contribuie la recastigarea interesului elevilor fata de cunoasterea trecutului prin:

propunerea unui traseu de invatare in care elevii fac cunostinta cu trecutul unei personalitati a istorie pornind de la situatii familiare cum sunt originile si copilaria domnitorului (aspecte care tin de istoria nationala sau de teme privitoare la copilaria in trecut si astazi) urmate de cele care se afla la mai mare distanta in timp si spatiu, luptele pentru tron, luptele cu turcii, finalizandu-se cu o sinteza despre personalitatea domnitorului;

adecvarea obiectivelor cadru la etapa de scolaritate pe care o reprezinta invatamantul primar;

o diversificare a activitatilor de invatare si o crestere a ponderii acestora in programa.

Programa propune obiective de referinta, exemple de activitati de invatare si continuturi proiectate pe structura plajei orare de 1 ora, timp de 10 ore, pe parcursul unui semestru.

Date fiind elementele de noutate pe care le include programa optionalului propus, vor fi realizate sugestii metodologice care sa ofere invatatorilor exemple de aplicare creativa a acesteia.

Obiective cadru ale optionalului

Aceste obiective au elemente comune cu obiectivele cadru ale studierii istoriei in ciclul primar, deoarece acest optional are ca obiectiv principal pregatirea elevilor pentru disciplina Istorie.

1. Reprezentarea timpului si a spatiului in istorie
2. Cunoasterea si utilizarea surselor istorice

Cunoasterea si utilizarea termenilor istorici

Cunoasterea si interpretarea faptelor istorice

Dezvoltarea unei atitudini pozitive fata de sine si fata de ceilalti

Obiective de referinta si exemple de activitati de invatare

1. Reprezentarea timpului si a spatiului in istorie

2. Cunoasterea si utilizarea surselor istorice

Cunoasterea si utilizarea termenilor istorici

Cunoasterea si interpretarea faptelor istorice

Dezvoltarea unei atitudini pozitive fata de sine si fata de ceilalti

Continuturile invatarii

A.              Originea si personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Familia : istoria familiei;

Vecinii si comunitatea; teritoriu, monumente, castele si cetati; locuinta, ocupatii si viata cotidiana

B. Momente importante ale istoriei

Conducatori, eroi si evenimente care au avut legatura cu Iancu de Hunedoara

Castelul si luptele lui Iancu de Hunedoara

Standarde curriculare de performanta la finele cursului

Acestui optional ii sunt repartizate 10 ore organizate astfel:

7 ore de predare

1 ora de consolidare - recapitulare

1 ora evaluare

1 ora excursie

Teme propuse:

Originea si personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Ascensiunea politica a lui Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara - voievod al Transilvaniei

Politica de cruciada

Politica de front comun antiotoman dusa de Iancu de Hunedoara

Domeniul si castelul de la Hunedoara inainte, in vremea si dupa Iancu de Hunedoara

Recapitulare

Activitati de invatare

exercitii de exprimare a evenimentelor cu ajutorul unor cuvinte specifice "inainte, dupa, in acelasi timp";

studii de caz: prezentarea unui castel (Castelul de la Hunedoara); analiza unui document istoric;

citirea si comentarea unor lecturi istorice;

prezentare in programul AEL;

alcatuirea unui portofoliu;

excursie.

La acest curs nu vor participa mai mult de 10 elevi.

Metode de predare/evaluare moderne folosite

Portofoliul

Portofoliul include descrieri semnificative sau exemple concrete din activitatea elevului. Ideea educationala ce sustine folosirea acestei metode se refera la afirmatia ca elevii trebuie mai degraba sa demonstreze ceea ce stiu decat sa vorbeasca numai despre ceea ce stiu si pot sa faca. Informatiile ce stau la baza intocmirii portofoliului, trebuie adunate din surse diferite si la intervale de timp diferite. Continutul portofoliului poate include desene, fotografii, colaje din ziare si reviste, vederi, dischete, Cd-uri. Sursele de obtinere a datelor pot fi (pe langa invatator) si parintii, cunostinte, prieteni; in ultimul timp o sursa importanta de culegere a datelor este internetul.

Beneficiarul principal al portofoliului trebuie sa fie in primul rand elevul. La finalul cursului se poate face o expozitie cu cele mai bune materiale cuprinse in portofoliu.

Continutul portofoliului este evaluat atat de catre cadru didactic cat si de parinte, care poate verifica constant activitatea copilului

Portofoliile elevilor constituie evidenta clara a succesului sau esecului unui program de invatare, metoda experimentala de predare.

Portofoliul permite cadrului didactic sa considere elevul, grupul de elevi care participa la alcatuirea lui, ca individualitate unica.

Evaluarea cu ajutorul portofoliului ofera posibilitatea de a masura aspecte mai complexe si mai importante ale performantelor/proceselor de invatare intr-o anumita tema.

Un portofoliu pentru a fi cu adevarat util, trebuie sa posede mai multe caracteristici. Chiar daca ele nu pot fi in totalitate indeplinite, cadrul didactic trebuie sa aiba in vedere:

a)      sa utilizeze mai multe surse de obtinerea datelor; aceste surse se refera atat la produsele propriu-zise ale elevilor, cat si la informatiile oferite de diverse persoane implicate in educatia acestor elevi;

b)      sa contina date autentice; documentele selectate trebuie sa fie in stransa legatura cu activitatile educationale din clasa.

c)      sa fie dinamic; este bine ca produsele sa fie adaugate de mai multe ori, pe masura trecerii timpului, astfel incat sa ofere exemple din diferite stadii ale invatarii. Nu este bine sa fie selectate doar cele mai bune materiale. Astfel se poate urmari evolutia elevului pe parcursul cursului;

d)     sa fie explicit; obiectivele portofoliului, scopul in care acesta este constituit trebuie sa fie foarte clar. Portofoliul nu este nici un mijloc de amenintare si nici unul de orgoliu. Portofoliul este un instrument "palpabil", care sa le arate elevilor modul lor de invatare si sa ii stimuleze in a-si asuma raspunderea pentru bunul mers al lucrurilor;

e)      sa integreze scoala cu viata; in masura posibilului, documentele/produsele alese trebuie sa stabileasca o relatie intre ceea ce se invata in activitatile de tip scolar si realitatea vietii; adica in ce masura elevii aplica cele invatate la situatiile vietii reale;

f)       sa apartina celui evaluat; elevul / elevii trebuie sa participe la stabilirea obiectivelor si a mijloacelor de apreciere; sa isi poata consulta portofoliul, sa mediteze asupra calitatii produselor si deci asupra propriei activitati, incercand sa ia decizii pentru viitor in ce priveste programul personal. In acest fel, ei pot lua parte activa la propria invatare, parasind statutul de "obiect" evaluat de altii.

g)      sa aiba obiective multiple; evaluarea prin intermediul portofoliului trebuie sa fie apta de a produce masurarea nu numai a performantelor si progresului scolar al elevilor, ci si a clasei de elevi, in calitate de colectiv, de comunitate scolara. Portofoliul poate insoti elevul dintr-o clasa in alta, permitand astfel cunoasterea mai buna a lui de catre noul cadrul didactic.

Programul AeL - lectia interactiva - descriere generala

Scopul acestui program este de a executa practic operatiile de creare si predare a lectiei de catre cadrul didactic care dispune de un laborator de informatica dotat cu calculatoare performante, care au Programul de lucru AEL. Inainte de predarea lectiei propriu zise cadrul didactic trebuie sa realizeze urmatoarele operatiuni:

crearea lectiei; se pot crea materiale in Ppt, Word sau alte programe;

crearea unui test; la lectiile de consolidare sau evaluare;

importul unor resurse necesare lectiei; acest lucru se poate realiza importand lectii deja create pe diferite site-uri educationale, cum ar fi www.didactic.ro.

crearea unor momente in lectie;

predarea lectiei;

inchiderea sesiunii de lucru.

Pentru buna functionare a transmiterii lectiilor de la profesor catre elevi trebuie sa functioneze corect modulul de comunicatie. Programul atentioneaza de la inceput daca sunt probleme de comunicatie.

Corectarea acestei probleme se face prin urmatorii pasi. Se porneste fereastra Java Console. Se transmite continutul erorii la AeL siveco.ro. Se executa apoi instructiunile primite. Daca problema s-a rezolvat pictograma de conectare la server se coloreaza in verde.

Desfasurarea lectiei pas cu pas:

cadrul didactic configureaza lectia pentru clasa prezenta;

elevii se conecteaza in sistem fiecare cu propria parola (apartin unei singure clase);

profesorul anunta numarul lectiei la care se conecteaza elevii;

elevii se conecteaza la lectia anuntata si profesorul verifica asta pe harta salii de clasa;

daca este setat corect orarul se pot adauga si absente in catalog;

se alege etapa lectiei si se apasa play (din panoul lectiei sau telecomanda);

se urmareste ca etapa transmisa sa ajunga la elevi;

se alege un test sau o lectie si se transmite catre elevi;

se urmareste desfasurarea testului sau a lectiei;

se vizualizeaza statistici ale rezultatelor la test;

se adauga in catalog notele de la test;

se vizualizeaza in catalog notele introduse, se introduc note in afara testului, se calculeaza media;

in catalog se urmaresc notele de la test (de tip link - albastre) si se vizualizeaza raspunsurile la test.

Exemplu de creare a unei probleme.

Informatiile necesare crearii unei probleme sunt:

numele problemei - reprezinta numele problemei create - de exemplu Iancu de Hunedoara 1, Iancu de Hunedoara 2 etc;

gradul de dificultate - poate fi de la 1 la 5;

timpul - valoarea se da in minute;

punctajul - este pe o scara de la 1 la 10;

obiectivul - reprezinta obiectivele definite la nivelul testului;

tipul problemei - poate fi una din urmatoarele optiuni:

o       cu o varianta de raspuns

o       cu mai multe variante de raspuns corecte

o       cu expresii de tip adevarat/fals

o       cu evaluarea variantei de raspuns

o       cu ordonare de elemente

o       cu introducerea raspunsului

o       cu completare de spatii libere.

enuntul problemei - contine enuntul propriu zis al problemei puse;

descrierea problemei - optional se descrie problema;

indicatia - prin bifarea acestui check-box apare un camp in care se poate introduce sub forma de text o nota explicativa pentru problema respectiva;

Prin apasarea butonului Creeaza] se salveaza in baza de date enuntul si tipul problemei create. Dupa apasarea acestui buton devin accesibile butoanele [Adauga varianta] si [Adauga fisier multimedia]. Folosind butoanele indicate se introduc variantele de raspuns.

Dupa adaugarea variantelor de raspuns se bifeaza raspunsul / raspunsurile corecte si se apasa pe butonul [Salveaza].

Din acest moment prima problema este creata. La fel se procedeaza si cu celelalte probleme.

Avantajele acestui program sunt noutatea modului de lucru - pe calculator, interactiv, posibilitatea folosirii atat a documentelor scrise cat si a celor cu imagini, calitatea imaginilor si a prezentarii sunt superioare.

Am folosit acest program deja la clasa, in diferite momente ale lectiei: predare, evaluare, si am observat ca elevii asimileaza mai usor, sunt mai atrasi de acest mod de lucru.

Jocul didactic

Scolarul mic este o fiinta pentru care principala trebuinta este jocul, aceasta trebuinta este ceva esential naturii sale. Dispozitia pentru joc a copilului este tocmai ceea ne va permite sa impacam scoala cu viata, sa procuram scolarului acele mobiluri de actiune care se considera de negasit intre cei patru pereti ai unei sali de clasa.

Jocurile didactice pot insoti fiecare obiect de invatamant, fiecare lectie putand lua forma unei intreceri, concurs intre elevi, intre randuri de banci, grupe de elevi.

La inceputul cursului se pot initia jocuri menite sa creeze o atmosfera care sa favorizeze comunicarea, sa incurajeze pe cei cu gandire mai lenta si sa dea aripi la spirit celor dotati. Se poate urmari cu aceasta ocazie spontaneitatea constructiilor verbale, a fanteziei si a jocului liber al reprezentarilor si imaginatiei. De exemplu: Povestirea unor intamplari din copilarie, Cine stie si spune mai multe despre un personaj istoric, despre monumente istorice?

Pentru dezvoltarea atentiei se pot folosi jocurile Asculta si spune mai departe, Priveste si spune ce vezi. La cel din urma joc se prezinta imagini ale lui Iancu de Hunedoara si ale castelului sau.

Jocul Portretul are toate prerogativele actului de creatie si va fi folosit in elaborarea unor caracterizari de personaje, la finalul cursului optional.

Jocul Completeaza daca stii dezvolta gandirea. Elevul este pus sa completeze spatiile libere cu cuvinte care sa redea sensul logic al evenimentelor sau al frazei.

La consolidarea scrierii/citirii si a notiunilor istorice invatate se poate propune jocul Cuvantul merge la locul lui si, o varianta mai complicata Propozitia merge la locul ei. La joc pot participa grupe de elevi, care contribuie fiecare la refacerea textului. La inceputul jocului este ales un caligraf, care mai apoi sa scrie textul frumos, si un orator care sa-l citeasca.

Cu mult succes se poate folosi un joc mai complicat Maine avem examen la Acest joc se incadreaza in categoria jocurilor de simulare. Jocul consta in simularea activitatii de examen pentru care elevii pregatesc lectiile studiate la optional intr-un timp dat. In ziua anuntata in fata clasei, fiecare elev este invitat sa raspunda. Ceilalti elev il urmaresc pe elevul audiat. "Candidatul" este notat de catre o "comisie" care este alcatuita din elevi. Fiecare membru din comisie are o fisa de observatie pe care noteaza ceea ce considera ca a gresit, iar apoi nota finala. Copiilor li se spune ca pot nota si modul de prezentare a materialului invatat.

Jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gandiri creatoare, la formarea priceperilor si deprinderilor de activitate independenta. De aceea, metoda jocurilor trebuie sa faca parte din strategiile didactice de predare-invatare in scoala primara, ca si in etapele ulterioare ale pregatirii lor.

Excursiile si vizitele

Excursiile si vizitele ofera elevilor prilejul de a efectua observatii asupra obiectelor si fenomenelor asa cum se prezinta ele in stare naturala, asupra operelor de arta din muzee si case memoriale, asupra unor momente legate de trecutul istoric, de viata si activitatea unor personalitati de seama ale stiintei si culturii nationale si universale, asupra relatiilor dintre oameni si a rezultatelor concrete a muncii lor. Ele au menirea de a stimula activitatea de invatare, de a intregi si desavarsi ceea ce elevii au acumulat in cadrul lectiilor. Continutul lor difera in functie de obiectul de invatamant.

Apeland la acelasi criteriu folosit pentru clasificarea tipurilor de lectii - sarcina didactica fundamentala - putem delimita urmatoarele tipuri de excursii si vizite:

a)      Excursii si vizite introductive.

Se organizeaza inaintea predarii unui capitol sau cu scopul de a-i pregati pe elevi pentru intelegerea si asimilarea cunostintelor ce se vor preda. Ele vor fi astfel organizate incat sa ofere elevilor posibilitatea de a urmari aspecte concrete ale obiectivului vizat, sa culeaga informatii, sa colectioneze material didactic.

b)      Excursii si vizite organizate in vederea comunicarii de cunostinte noi.

Deplasandu-se cu elevii in natura sau la diferite institutii, invatatorul urmareste sa transmita cunostintele prevazute in programa scolara.

c)      Excursii si vizite finale.

Se organizeaza dupa incheierea unui capitol sau a unei teme, scopul fundamental urmarit fiind acela de concretizare a cunostintelor predate, de sistematizare si fixare a lor.

In cadrul celor trei tipuri fundamentale putem distinge o multime de variante in functie de continutul lor, locul unde se desfasoara, succesiunea interna a momentelor si aspectelor avute in vedere, strategiilor didactice folosite.

Prin continutul lor se deosebesc excursiile recreative de cele cu caracter didactic. Organizate la nivelul clasei sau scolii, cu participare benevola, ele urmaresc largirea orizontului de cunostinte, familiarizarea elevilor cu frumusetile naturale ale tarii noastre, asigurarea unor momente de recreere si destindere.

Vizitele in scop didactic se organizeaza de obicei in unitati sau institutii de invatamant si cercetare, muzee, case memoriale, santiere arheologice, sali de expozitie, statiuni experimentale agricole. Vizitele au ca obiectiv completarea si adancirea cunostintelor, deschiderea orizontului de cunoastere spre realitatea economica, istorica, social-culturala.

Pentru ca vizitele sa-si atinga obiectivele, trebuie sa tina seama de:

a)      sa fie bine organizate, sa se desfasoare in conditii confortabile de deplasare;

b)      sa se stabileasca clar obiectivele vizitelor;

c)      sa fie din timp anuntate pentru ca personalul locului vizitat sa nu fie luat prin surprindere si sa fie cooperant;

d)     personalul abordat sa fie de inalta competenta profesionala;

e)      sa se discute despre invatamintele, impresiile vizitelor;

f)       sa se includa rezultatele cunoasterii in urma vizitelor in experienta proprie a elevilor.

In cadrul excursiilor, elevilor li se intareste sentimentul de dragoste si respect pentru natura, om si realizarile sale.

Invatamintele desprinse prin excursiile si drumetiile mai importante sub aspectul obiectivelor tematice, al distantelor de parcurs si al timpului afectat se regasesc in portofolii care cuprind prioritar lucrari ale copiilor axate pe temele propuse de invatator.

PROIECT DE LECTIE 1

1. Obiectul: Istoria romanilor
2. Tema: O excursie la Castelul Huniazilor din Hunedoara
3. Scopul: Cunoasterea istoriei patriei, a elementelor de istorie
4. Obiective:

O1-sa cunoasca in mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul indepartat al istoriei nostre, de misiunea lui Iancu de Hunedoara pe aceste meleaguri;

O2-sa stabileasca relatia dintre vestigiile istorice vizitate si evenimentele istorice contemporane cu aceste;

O3-sa aprecieze valoarea acestor vestigii;

O4-sa culeaga date despre monumentele istorice vizitate si faptele istorice contemporane cu acestea ;

O5-sa utilizeze informatiile dobandite in urma acestei excursii;

O6-sa observe cu atentie locul vizitat.

5. Metode didactice: explicatia, conversatia, demonstratia, munca independenta, observarea, exercitiul
6. Mijloace didactice: vestigii istorice, fise de observare, aparat de fotografiat, harti, desene, planuri
7. Strategie didactica: pregatirea excursiei, desfasurarea excursiei, prelucrarea si valorificarea observatiilor elevilor
8. Bibliografie:
1. Liviu Burlec, Liviu Lazar, Bogdan Teodorescu, Istoria romanilor, Manual pentru clasa a IV-a, 1997, pg.14,15;
2. Idem, Istoria romanilor, clasa a IV-a, Ghidul invatatorului, 1998, pg.20,21;
3. Gheorghe Tanasa, Metodica predarii - invatarii istoriei patriei, Ed. Spiru Haret, Bucuresti, 1998.

Pregatirea excursiei

In vederea realizarii acestei activitati didactice, institutorul se informeaza in prealabil din bibligrafia prezentata asupra:

Asezarii localitatii

Vechimii localitatii

Vestigiilor istorice existente

Datelor despre Iancu de Hunedoara

Evenimente istorice care au marcat evolutia castelului

Institutorul va stabili itinerariul si momentele de popas astfel incat pana sa se ajunga la obiectivul central, elevii sa ia cunostinta despre alte locuri istorice intalnite pe traseu.

Conform activitatii desfasurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hartile si planurile obiectivelor vizitate pentru a le corela cu realitatea din teren ;

Grupa 2: va pregati aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor semnificative din excursie in vederea alcatuirii unui album;

Grupa 3: va aduna date referitoare la istoria Castelului Corvinestilor din Hunedoara.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiti de institutor cu privire la sarcinile ce le au de indeplinit si modalitatile prin care trebuie duse la bun sfarsit.

Desfasurarea excursiei

Institutorul prezinta elevilor importanta activitatii didactice desfasurate si a disciplinei care se impune in timpul excursiei.

Dupa aceasta incepe excursia propriu-zisa, iar pe parcursul ei, institutorul va insista in prezentarea si fixarea cunostintelor asupra obiectivelor partiale de pe traseu. Se pregateste astfel cunoasterea directa a obiectivului central, institutorul fiind in permanenta ghidul excursionistilor. Elevii vor face analogii intre cunostintele dobandite in timpul excursiei si realitatea intalnita pe teren.

In timpul excursiei, elevii vor completa fise de observatie dupa urmatorul model:

Prelucrarea si valorificarea observatiilor elevilor

Excursia se va incheia cu o analiza cu privire la cunostintele dobandite, felul in care grupele si-au indeplinit sarcinile si a disciplinei colective si individuale (daca este cazul).

In urmatoarele ore se va reveni asupra temei excursiei, a cunostintelor dobandite si a importantei stiintifice a acesteia. Vor fi completate albumul si calendarul istoric .

Elevii vor fi ajutati sa incadreze evenimentele istoriei locale dobandite in urma vizitei la Castel in evenimentele istoriei patriei.

Analiza se face prin intrebari.

PROIECT DE LECTIE 2

Obiectul: Istoria romanilor

Tema: Lupta romanilor pentru libertate si independenta in timpul lui Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes si Stefan cel Mare

Subiectul: Lupta comuna a romanilor impotriva turcilor sub conducerea lui Iancu de Hunedoara

Scopul: Cunoasterea de catre elevi a luptei romanilor impotriva turcilor

condusi de Iancu de Hunedoara, in vederea intelegerii continuarii luptei pentru libertate si independenta dusa de romani in secolul al XV-lea

Obiective operationale:

Capacitati de comunicare:

sa retina sensul si sa opereze corect cu notiunile introduse in lectie: otoman, lupta dreapta, lupta comuna a tuturor romanilor care au luptat sub steagul lui Iancu de Hunedoara, popor roman, stat roman;

sa argumenteze motivele pentru care s-au purtat luptele impotriva turcilor;

sa motiveze victoriile impotriva turcilor.

Capacitati de tip cognitiv:

sa descrie bataliile de pe raul Ialomita si de Belgrad;

sa caracterizeze pe scurt marea personalitate istorica, Iancu de Hunedoara;

sa evidentieze contributia lui Iancu de Hunedoara ca stegar al luptei tuturor romanilor impotriva cotropitorilor turci;

sa reliefeze pastrarea autonomiei tarii.

Aptitudini:

sa ordoneze si sa grupeze materialul faptic insusit din lectie;

sa plaseze in timp (secol) luptele romanilor condusi de Iancu de Hunedoara;

sa reconstituie, cu ajutorul notiunilor noi, al factologiei si cronologiei, continutul principal al lectiei;

sa localizeze in spatiul geografic (pe harta istorica) bataliile de pe raul Ialomita si de la Belgrad;

sa integreze dialectic evenimente de istorie locala in lupta comuna dusa de poporul roman impotriva turcilor in secolul al XIV-lea si XV-lea.

Atitudini:

sa aprecieze faptele de vitejie ale poporului roman;

sa exprime convingeri privind nedreptatea politica de dominatie promovata de Imperiul turcesc.

Extinderi:

sa interpreteze corect, pentru trecut, dar si pentru prezent relatia romanilor cu vecinii lor in lupta impotriva turcilor.

Tipul lectiei:Mixta

Metode si procedee didactice: demonstratia, conversatia, expunerea, problematizarea, explicatia si organizarea frontala

Mijloace didactice: manualul, caietul elevului, fotografii, ilustratii, harta istorica, exponate din Castelul Huniazilor sub forma de pliante, fotografii, fotocopii

IX. CONCLUZII

Lucrarea de fata poate fi considerata o provocare didactica pentru ca fiecare dascal, in zona lui sa faca un asemenea demers, foarte util, in integrarea elementelor de istorie locala in cea nationala. Totodata, ea ii ajuta pe elevi in stabilirea unei stranse legaturi cu traditiile locale, ceea ce duce la dezvoltarea caracterului patrimonial al istoriei.

Nascut in orasul Hunedoara, in judetul cu acelasi nume, judet poarta pe umerii sai inestimabile valori ale culturii si civilizatiei romanesti, autorul a considerat ca este de datoria lui sa consemneze intr-o singura lucrare, un crampei din rolul pe care acest judet l-a jucat in spiritualitatea romaneasca in existenta-i seculara prin nasterea marelui voievod, a marii personalitati, aceea a lui Iancu de Hunedoara.

Studiile, cercetarile, articolele si imaginile reproduse in aceasta lucrare ilustreaza simtamintele celui care a scris, apropiindu-se astfel mai mult de trecut in dorinta de a afla cat mai multe adevaruri despre Ioan Corvin.

Aceasta lucrare poate fi considerata ca un indemn spre apropierea de personalitatea celui care a fost Iancu de Hunedoara, cu dorinta de a patrunde mai adanc in tainele vietii de atunci, desi materialul de fata, cules din izvoarele ce ni s-au mai pastrat, nu poate sa scoata in evidenta toate laturile puternicei si stralucitei personalitati a marelui luptator.

Autorul lucrarii a incercat sa familiarizeze cititorul cu cadrul social-politic, istoric in care a trait si a luptat Ioan de Hunedoara pentru a intelege mai bine rolul pe care l-a ocupat in istoria noastra, aducand, punand fata in fata, uneori chiar comparativ anumite lucrari, scrieri ale vechilor cronicari si istorici, dar si ale celor contemporani.

Lucrarea, prin capitolele sale incearca o cunoastere mai aprofundata a vietii social politice a voievodului, dar in acelasi timp incearca sa arate cat de multe s-ar mai putea spune despre personalitatea voievodului, cat de mult ar trebui cercetat pentru aflarea adevarului istoric. Nici un renumit istoric nu ar putea afirma ca si-a consacrat destul timp si energie pentru cercetarea unei anumite epoci, nu va putea spune ca a lucrat indeajuns in aceasta directie.

Redactarea acestei lucrari reprezinta roadele unei laborioase cautari in biblioteci, la arhiva Muzeului de Istorie din Deva si direct la sursa Castelul de la Hunedoara.

Lucrarea se vrea un sincer indemn la cunoastere si drumetie in acest daruit si inzestrat cuib stravechi de pamant stramosesc, de vietuire a inaintasilor fara a pretinde ca a reusit sa arate totul despre incarcatura de istorie a acestui loc.

BIBLIOGRAFIE

Lucrari generale

Academia Romana, Istoria romanilor, Vol.IV, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001;

Gemil, Thasin, Romanii si otomanii in secolele XIV-XVI, Bucuresti, 1991;

Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria romanilor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977;

Iorga, Nicolae, Istoria romanilor din Ardeal si Ungaria, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989;

Maxim, Mihai, Tarile romane si Inalta Poarta, Bucuresti, 1993;

Murgescu, Bogdan, Istorie romaneasca-Istorie universala, Editura Teora, Bucuresti, 1999;

Panaitescu, Petre P., Istoria romanilor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1990;

Pascu, Stefan, Istoria medie a Romaniei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1966;

Pascu, Stefan, Voievodatul Transilvaniei, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986;

Pascu, Stefan, Ce este Transilvania, Vol.III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Pop, Ioan-Aurel, Institutii medievale romanesti, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1991;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza romanilor pana la Mihai Viteazul, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 1997;

Prodan, D., Din istoria Transilvaniei.Studii si evocari, Editura Enciclopedica, Bucuresti,1991;

Rezachevici, Constantin, Rolul romanilor in apararea Europei de expansiunea otomana secolele XIV-XVI, Editura Albatros, Bucuresti, 2001

Toderascu, Ion, Unitatea romaneasca medievala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988;

, Magazin Istoric, XXXVI- nr.5(422) / mai 2002 - Pop, Ioan-Aurel, Autonomii si institutii romanesti in Transilvania evului mediu

Lucrari speciale

Dan, M.P., Un stegar al luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara, Editura Militara, Bucuresti, 1974;

Denize, Eugen, Tarile Romane si Venetia.Relatii politice (1441-1451), Editura Albatros, Bucuresti, 1995;

Lazar, Ioachim, Bugnaru, Elena, Castelul Corvinestilor- Hunedoara, Editura Arol Trade, Oradea, 1998;

Muresan, Camil, Ioan de Hunedoara si vremea sa, Editura Tineretului, Bucuresti, 1957;

Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara si romanii din vremea lui.Studii, Cluj-Napoca, 1999;

Velescu,Oliver, Castelul de la Hunedoara, Editura Meridiane, Bucuresti, 1968.

Metodica predarii istoriei

Alexandru, G. si colab. - Metodica predarii istoriei in invatamantul preuniversitar, Craiova, 1999

Dulama, M. E. - Strategii didactice, Cluj, 2000 ;

Felezeu, C. - Didactica istoriei, Bucuresti, 2002 ;

Ionita, I. - Metodica predarii istoriei, Cluj, 1997 ;

Paun, S. - Didactica istoriei, Bucuresti, 2001 ;

Radu, I., Ionescu, M. - Didactica moderna, Cluj, 1995 ;

Tanase, G. - Metodica predarii invatarii istoriei in scoala, Iasi, 1996 ;

Gal, T, Retegan, I., Valorificarea instructiv educativa aelementelor de istorie locala, Bucuresti, 1967.