Imposibila colaborare: Antonescu-Sima

Imposibila colaborare:  Antonescu-Sima

Acestea din urma dupa o prima luna de miere pareau sa se tensioneze din ce in ce mai mult. Primul conflict aparuse cand generalul Coroama, cel care refuzase in noaptea de 5-6 septembrie sa traga in legionarii revoltati, cunoscut pentru simpatiile sale gardiste a fost mutat din Bucuresti la Iasi, sub pretextul intereselor militare. Sima a trecut repede peste incident, caci Antoescu il asigurase din nou de buna lui credinta.[1]

Alt punct delicat in relatia Antonescu-Sima l-a constituit infiintarea Politiei Legionare care practic dubla vechea politie oficiala. In conceptia lui Sima aceasta politie urma sa inlocuiasca treptat cadrele nedemne de incredere si sa asigure protectia noilor demnitari inclusiv Antonescu.

Fara cadre pregatite, fara sa beneficieze de un timp de pregatire, Politia Legionara s-a dovedit, in timp, inca un proiect esuat, fiind acuzata de multe ori pe buna dreptate de abuzuri, jafuri sau chiar crime, cele mai multe indreptate impotriva comunitatii evreiesti, deja ingrozita de perspectivele unui guvern legionar, care ar fi putut sa-i faca pe evrei "tapi ispasitori" pentru toate problemele.[2]

Un alt contencios in relatiile Antonescu-Garda il reprezenta problema pedepsirii vinovatilor de represiunile din timpul lui Carol. Legionarii doreau judecarea si condamnarea principalilor responsabili pentru asasinarea elitei gardiste in timp ce Antonescu parea ca tergiverseaza luarea unei decizii: Antonescu insa tergiversa judecarea vinovatilor, invocand lipsa de timp pentru a pregati procese, teama de a nu agita spiritele, nevoia unei rapide pacificari a atmosferei. Horia Sima se vedea prins intre amanarile mereu invocate de General si nerabdarea gruparilor radicale ale Legiunii, care cereau ceea ce era just: pedepsirea intr-o maniera sau alta a celor care condusesera Romania in trecut. Fara sa aiba autoritatea Capitanului, Comandantul gasea din ce in ce mai greu scuze care sa acopere suspecta intertie a anchetelor. Tensiunile cresteau caci exista temerea ca Antonescu va face tot posibilul pentru a-i scapa pe inculpati.[3]

Nici relatiile dintre Antonescusi ministrul sa de externe, printul Mihail Sturdza nu erau mai bune. Hotarat si determinat cum era, Generalul considera politca externa apanajul sau exclusiv, ministrului revenindu-i doar atributiile tehnice si administrative de a-i pune deciziile in practica. Divergentele au inceput odata cu hotararea lui Antonescu de a reduce numarul diplomatilor din strainatate iar celor ramasi sa le scada rangul diplomatic: Incercasem sa ma opun degradarii reprezentantilor nostrii din ambasadori in ministrii, in posturile unde aveam ambasade. Gaseam ca dupa ciuntirea tarii de catre vecini, prin samavolnicii militare si politice, ar fi fost o greseala din partea noastra de a recunoaste in fata lumii intregi perenitatea acestor ciuntiri si a acestei micsorari a importantei Romaniei ca factor politic international, printr-o schimbare atat de umilitoare pentru noi.[4] Rezultatul insa a fost nul si Sturdza conchide cu vadita amaraciune : "Nu a fost pentru ultima oara cand Generalul mi-a dat impresia de a respinge sugestiile mele pentru simplu motiv ca veneau de la mine."

Nici raporturile Legiunii cu Fabricius, ministrul german la Bucuresti nu erau foarte bune deoarece lui Sima si Sturdza li se parea ca diplomatul Reichului era mult prea favorabil lui Antonescu si reticient fata de Miscare. Ulterior va interveni pentru rechemarea lui Fabricius la Berlin, fapt care-l va nemultumii profund pe acesta.

Contradictia majora insa care exista intre General si Sima provenea din conceptiile lor total diferite despre administratie si economie. Antonescu dorea ordine iar Sima revolutie. Iata ce-i scria seful Legiunii lui Antonescu referitor la aceasta problema: "Un regim legionar nu poate sa dainuiasca cu o structura economica liberala. Aici e dificultatea: doua conceptii, doua linii care se lovesc. Accentul trebuie sa cada pe elementul politic si in economie, asa cum a fost si in Italia si in Germania.[6] Si iata si raspunsul lui Antonescu: "Falimentul, domnule Sima va veni, dar nu din cauza nepriceprii sau relei credinte a Generalului Antonescu, ci din cauza faptului ca in administratie si in economie am introdus, la cererea dumitale, elemente care fac ceea ce zilnic smenaleaza si siguranta si strigatele de alarma care ne vin din toate partile."

Din cauza haosului din economie au inceput sa se tensioneze si relatiile romano-germane. Reichul avea tot interesul ca economia romaneasca sa functioneze si sa fie satisfacute cererile lui de materii prime: Diplomatii germani n-au incetat sa stigmatizeze incompententa legionarilor si sa inlature fantasmele lor privin o totala transformare a economiei.[8]

Tocmai din aceasta cauza Fabricius privea cu un ochi extrem de critic prestatia legionarilor la guvernare: Prin activitatea lui din primele luni, Fabricius s-a straduit sa consolideze colaborarea lui Antoescu cu Garda. Cum insa "experimentele dieltante, lipsa de disciplina si abuzurile de tot felul din economie si administratie au devenit tot mai frecvente, punctul sau de vedere s-a transformat intr-o atitudine evindent negativa.[9]

Nici Hermann Neubacher, insarcinatul special cu probleme economice din cadrul Misiunii germane, n-a evitat sa critice in permanenta starea de nesiguranta din economia romaneasca provocata de legionari: Este timpul, -constata el revoltat-, sa se puna capat uneltirilor anarhistilor si ale experimentatorilor Garzii.[10]

In linii mari era vizibila in atitudinea oficialitatilor germane un comportament dual: statul si guvernul gemran, Hitler insusi, pareau sa-l favorizeze pe Antonescu in timp ce partidul nazist si serviciile secrete mizau pe legionari. Ca de atatea ori in istorie insa interesele generale ale statului si pragmatismul national vor trece peste eventualele afinitati ideologice si in final Germania va alege ca interlocutor pentru Romania pe Generalul Antonescu, preceptu ca un factor de echilibru, stabilitate si putere.

Pana atunci insa cei doi conducatori de stat, Hitler si Antonescu trebuiau sa se intalneasca, sa se cunoasca si sa-si expuna unul altuia opiniile: "Trebuie sa vorbesti cu Führerul". Acestea erau cuvintele prin care ambasadorul Germaniei la Bucuresti termina orice convorbire cu Antonescu. Trecusera deja doua luni de cand se produsese integrarea in noua ordine europeana. Sub diferite pretexte, dictatorul roman amanase, de la o saptamana la alta, vizita sa la Berlin. Era singurul sef de guvern al Europei care nu se prezentase inca in fata noului stapan.[11]

Inainte de Berlin, Ion Antonescu insotit de ministrul de externe Sturdza a facut o vizita la Roma in perioada 14-16 noiembrie 1940 unde s-a intalnit cu Mussolini si ginerele acestuia, Ciano, ministrul de externe al Italiei. Vizita a fost un esec din punctul de vedere a lui Antonescu si aceasta in primul rand deoarece deciziile importante se luau la Berlin, ponderea politica si militara a Italiei in cadrul Axei fiind minora: In fata lui Mussolini, Antonescu a strarni asupra diechitatii "Arbitrajului" de la Viena si a atras atentia asupra primejdieri reprezentate de expansiunea sovietica in Balcani. Interesat in primul rand de petrolul si cerealele romanesti, ducele nu s-a aratat receptiv la doleantele si aprehensiunile oaspetilor romani, desi le-a spus" stiu ca Stalin va mananca in fiecare zi cate o insula (in Delta n.a.).[12]

In urma primei sale intrevederi cu Ducele, Antonescu nu si-a putut ascunde decat cu greu dezamagirea. Discutasera pe marginea problemelor fara nimic pozitiv. Singura chestiune care parea sa-l intereseze cu adevarat pe Duce erau livrarile de petrol si cereale.[13]

In decursul intalnirii dintre oficialii i+talieni si cei romani s-a mai petrecut un fapt care pune in lumina raporturile tensionate dintre Antonescu si ministrul sau de externe: Dupa cum a relatat ulterior Ion Antonescu ministrului plenipotentiar Fabricius, Sturdza intervine inoportun in conversatie, tulburandu-i astfel sirul gandurilor, drept care el s-a hotarat ca la convorbirea decisiva cu Hitler sa-si lase ministrul de externe in anticamera.[14]

Evident aceasta interpretare a fost respinsa categoric de catre printul Sturdza care afrima: "Episodul interventiei mele in aceste discutiuni, care ar fi taiat firul argumentarii Generalului Antonescu este in intregime nascocit, de asta data de catre Generalul Antonescu a carui imaginatie nu cunostea limite cand nevoia se prezenta."[15]