MINORITAȚILE DIN ROMANIA IN PERIOADA INTERBELICA

MINORITAȚILE DIN ROMANIA IN PERIOADA INTERBELICA

Istoria spatiului romanesc se confunda, in buna masura, cu istoria celor care il locuiesc. Aceasta afirmatie, departe de a fi un simplu truism, trebuie demonstrata cu instrumentele uzuale ale istoricului. De-a lungul istoriei, in aceste teritorii s-au asezat si si-au creat patria o serie de popoare care au contribuit, fiecare in felul sau esential, la profilul cultural romanesc. Aflate intr-un continuu echilibru intre memoria locului de plecare, relatiile spirituale si politice cu acesta si nevoile practice ale vietii cotidiene, minoritatile nationale si-au creat o proprie identitate, in egala masura menita sa le pastreze coeziunea interna (caci aceasta creaza o comunitate) si sa le asigure rolul de partener de dialog cu majoritatea. Relatiile nu au fost intotdeauna amicale, dar aceasta inseamna ca au existat mai degraba momente de tensiune mai mult sau mai putin violente, in care ambele parti au avut de pierdut - atat in termeni materiali si spirituali.[1]

Bineinteles, minoritatile nationale din Romania nu constituie o singura experienta istorica. Mai degraba, sunt istorii care constituie de multe ori identitati regionale legate de viata speciala ce se desfasoara in regiuni cu populatii foarte diverse. Exista si comunitati etnice care, prin insasi istoria lor, transcend dimensiunea regionala, statutul social sau cel politic ducand la o distributie urbana sau rurala a membrilor acestora.

Nici modelele de interactiune nu sunt aceleasi de-a lungul timpului. Antichitatea avea o alta perceptie asupra conceptului de natiune - mai degraba culturala decat politica. La fel, in evul mediu termenul de "natiune" traducea mai degraba realitati politice si sociale decat etnice. Aceasta explica de ce unele comunitati din spatiul romanesc, desi prezente de multa vreme aici, devin actori constienti ai sferei politice si culturale de-abia relativ tarziu, odata cu inceputurile modernitatii romanesti[2].

Nu trebuie sa uitam nici faptul ca sosirea acestor grupuri s-a realizat in mai multe feluri. Au existat colonizari oficiale, cu scopuri militare sau economice, deplasari autonome de comunitati care incercau sa gaseasca un loc mai bun de viata sau un loc in care sa-si poata urma credinta, dar a existat si o migratie discreta, arareori luata in considerare de sursele istorice, a celor care, individual, au decis sa-si gaseasca un viitor aici. Nemultumiti de situatia de acasa, doritori de a scapa de constrangerile si, de ce nu, limitarile impuse de culturile mama, sau pur si simplu profesionisti care au venit acolo unde competentele sau marfurile lor erau cautate. O imbogatire evidenta a peisajului cultural si social romanesc[3].

Contributia diferitelor culturi la viata spirituala romaneasca trebuie inteleasa si in cadrul evolutiilor politice din ultimele doua-trei secole de istorie. La fel ca si in cazul sosirilor individuale, bazate adesea pe cunoasterea mediata a situatiei de aici, au existat frecvent mai multe valuri de imigratie. Dupa un prim val, uneori foarte timpuriu, au urmat altele. Cazul comunitatii grecesti, marcata de cel putin trei valuri, sau a celei germane ne arata faptul ca dincolo de sensurile politice sau spirituale pe care le atribuim noi astazi acestor fenomene, exista o realitate a vietii cotidiene care ne obliga sa o analizam din perspectiva coexistentei dintre majoritate si minoritati. Profilul cultural romanesc - care este mai mult decat suma diferitelor culturi specializate, fie ele vernaculare sau elitiste - s-a realizat cu aportul tuturor celor care au locuit si locuiesc in Romania. Faptul ca printre cei mai importanti sustinatori ai Academiei Romane se afla numerosi evrei si armeni, ca avangarda artistica romaneasca avea in cadrul ei nenumarati reprezentanti ai minoritatilor, in special evrei, nu face decat sa sublinieze masura in care aceste minoritati au fost interesate sa fie parte a unei comunitati spirituale largi.

In egala masura, aceste comunitati au contribuit si la deschiderea spatiului romanesc spre cultura universala. Contactele pe care aceste minoritati le-au pastrat cu locul de origine, contributia pe care acestea le-au adus la patrimoniul spritiual al propriei lor culturi a permis si o racordare a culturii romanesti la patrimoniul cultural european. Sa nu uitam de rolul avut de initiativele domniei de a aduce profesori straini, de universitatile straine la care s-au format multi din intelectualii romani si care erau cunoscute si vizitate si fiindca erau cunoscute la noi tocmai datorita intrepatrunderii istoriei noastre cu istoria si cultura altor state.

Rezultatul este un orizont cultural romanesc multifatetat, a carui bogatie rezida tocmai in diversitate si complementaritate.[4]

Pe teritoriul Romaniei, deja in 1918 traiau peste 20 minoritați dintre care 17 au reprezentanți in Parlament. In perioada interbelica, mai exact dupa infaptirea Marii Uniri, populația Romaniei a avut un numar de 18 milioane de locuitori din care din care circa 72% erau romani, iar 28% minoritați : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sarbi, croați, țigani, etc. [5]

Pentru a asigura buna conviețuire a etniilor intr-un stat multi cultural și social, cum era Romania, statul a fost obligat sa i-a masuri pentru a crea un cadru de asigurare a egalitații intre catațenii acestui stat, ne ținand cont de originea etnica a cetațenilor. Odata cu retificare unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a acordat cetațenia romana tuturor locuitorilor din aceste teritorii, indiferent de etnice.

Din cei 150 de membri ai Sfatului Tarii la Adunarea de la Chisinau care hotara unirea Basarabiei cu Romania la  27 martie 1918,  45 apartineau minoritatilor nationale (ucraineni, evrei, rusi, germani, bulgari, gagauzi, armeni, polonezi, greci). Rezolutia de unire de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) si apoi Constitutia din 1923 prevedeau largi drepturi pentru minoritatile nationale din Romania. 

Articolul III al Rezoluției de la Alba-Iulia prevede in alineatele 1 si 2: "1. Deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, va administra si va judeca in limba sa proprie prin indivizii din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in Corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc[6]. 2. Egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile din stat." .

In aceeasi ordine de idei, putem cita si din discursul lui Iuliu Maniu, rostit la Adunarea Nationala de la Alba Iulia: "Noi voim pe acest pamint al Romaniei Mari sa intronam libertatea nationala pentru toti. Voim ca fiecare natiune sa se poata cultiva in limba ei, sa se roage lui Dumnezeu in credinta ei si sa ceara dreptate in limba ei"[8]

Privita din aceasta perspectiva, data de 1 decembrie nu ar fi trebuit sa insemne inceputul agoniei pentru minoritatea maghiara. Cu toate acestea, realitatea politicii interbelice a facut uitate atat prevederile Rezolutiei de la 1 decembrie 1918, cat si pe cele ale Tratatului privind minoritatile, semnat la Paris, la 9 decembrie 1919. Constitutia din 1923 nu va integra stipulatiile prezente in vreunul dintre cele doua documente, marcand astfel dezamagirea minoritatilor nationale (interventiile reprezentantilor sasilor transilvaneni pe langa autoritatile de la Bucuresti vor face in mod constant trimitere la textul Declaratiei de la Alba Iulia, la programul Partidului Maghiar, adoptat la Cluj in 1922, la fel), ba in unele cazuri va diminua din libertatile afirmate entuziast in 1918. De pilda, daca Declaratia de la Alba Iulia stipula "votul obstesc, direct, egal, secret, pe comune, in mod proportional, pentru ambele sexe in varsta de 21 de ani, la reprezentarea in comune, judete ori parlament"" (exprimarea defectuoasa nu ne impiedica sa ne dam seama de ceea ce vrea in fond textul sa spuna). Constitutia Romaniei va contine urmatoarea prevedere (art. 6): "Legi speciale, votate cu majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub cari femeile pot avea exercitiul drepturilor politice"[9]

Daca la Alba Iulia fusese proclamata egala "indreptatire" a tuturor confesiunilor din stat, Constitutia de la 1923 va stabili ca exista confesiuni mai egale decat altele: "Biserica ortodoxa romana, fiind religia marei majoritati a Romanilor, este biserica dominanta in Statul roman; iar cea greco-catolica are intaietate fata de celelalte culte". In rest, nici o prevedere privind folosirea limbii minoritatilor in educatie, administratie sau justitie, asa cum stipulase Rezolutia de la Alba Iulia.

Trebuie subliniat faptul ca memoria lui 1 decembrie este o memorie scindata pe baze etnice. Alegerea acestei zile ca zi nationala simbolizeaza intaietatea unei comunitati etnice in fata celeilalte, adica o viziune a Romaniei ca stat-natiune, cu cetateni de rangul intai si cu cetateni de rang secund. [10]

Sarbatorirea lui 1 decembrie ca moment intemeietor al Romaniei Mari omite luarea in considerare a celorlalte istorii ale Romaniei interbelice, in care aproape 30% din populatie nu se autodefinea ca romani din punct de vedere etnic. Pentru ungurii cetateni romani, pentru sasi, svabi, evreii fosti si actuali cetateni romani, Romania Mare inseamna altceva decat inseamna pentru cetatenii romani de etnie romana. Implicit, si 1 decembrie are alta insemnatate. Acelasi lucru se poate afirma si in cazul romilor, chiar daca istoria lor in perioada interbelica s-a ghidat dupa alte coordonate decat istoriile celorlalte grupuri etnice. Sarbatorirea lui 1 decembrie ca moment intemeietor al Romaniei Mari ridica semne de intrebare in ceea ce priveste relatia Romaniei cu teritorii care pe atunci faceau parte din statul roman, iar astazi nu mai fac parte: celebram, in fiecare an, la 1 decembrie, si unirea cu Bucovina (inclusiv cu Bucovina de Nord) si cu Basarabia?[11]

Daca, in schimb, la 1 decembrie marcam mai degraba adoptarea unui document fundamental pentru istoria moderna a statului roman, atunci ar trebui sa clarificam ce relevanta mai are astazi acea afirmare a dreptului "inalienabil" al natiunii romane asupra intregului Banat, dar si de ce am lasat uitarii prevederile privind "popoarele conlocuitoare" (atentie, nu minoritati!), de la 1923 incoace. Altfel spus, de ce Rezolutia de la Alba Iulia nu a devenit altceva decat o promisiune neindeplinita.

Integrarea minoritaților naționale in cadrul statului roman a cunoscut,cum am aminti mai sus, numeroase momente tensionate, legate indeosebi de tendința unor minoritați de a obține unele drepturi suplimentare considerate inacceptabile pentru autoritațile centrale de la București, cel mai elocvent caz fiind acela al cererilor maghiarilor sau a germanilor pentru obținerea autonomiei, inclusiv teritoriale.[12]

1 Maghiarii din Romania

Crearea statului national unitar roman a insemnat pentru maghiari un nou cadru economic, politic si juridic de dezvoltare.

Pentru maghiarii din Transilvania, trecerea de la statutul de superioritate politica, economica și culturala la cel de minoritate a reprezentat o trauma și o problema de adaptare, aceasta fiind foarte greu de rezolvat, ei au trebuit sa faca fata noilor conditii create si sa-si creeze institutii culturale noi, care sa continue traditiile culturale din trecut.

Constitutia romana din 1923 asigura drepturi si libertati democratice generale insa de multe ori aceste drepturi erau incalcate prin diferite masuri adoptate de guvernele de la putere mai ales in domeniul invatamantului si presei. Multi maghiari au parasit Romania mai ales reprezentantii clasei politice si a aristocratiei. Reforma agrara a avut urmari benefice pentru o parte a populatiei maghiare lipsita de pamant, insa a avut urmari negative asupra bisericilor, scolilor si marilor proprietari care din veniturile acestor pamanturi intretineau scoli, orfelinate, institutii de cultura.[13]

In domeniul invatamantului scolile maghiare de stat au fost desfiintate, elevii maghiari daca doreau sa studieze in limba materna aveau posibilitatea sa o faca doar in scolile confesionale intretinute de diferitele confesiuni (reformata, unitariana, romano-catolica) si in schimbul unei taxe, fiindca bisericile si-au pierdut o mare parte din domeniile din care au sustinut pana atunci institutiile de invatamant. Universitatea maghiara din Cluj a fost preluata de statul roman devenind universitate in limba romana, tinerii maghiari daca doreau sa studieze in limba materna plecau in Ungaria si multi nu se mai intorceau scazand astfel numarul intelectualilor maghiari.

Noile conditii au impus regandirea strategiei clasei politice maghiare si adaptarea politicii la noul cadru politic si juridic al statului roman. Kós Károly printr-un manifest lansat in 1921 (Kiáltó szó) a indemnat maghiarii sa se mobilizeze in noile conditii sa construiasca, sa se organizeze si sa munceasca fiindca de acele lucruri se vor bucura pe care le vor realiza prin fortele proprii. Maghiarii din Romania au infiintat in 1921 un partid propriu (Partidul Popular Maghiar) care mai tarziu prin fuziunea cu alte formatiuni politice a infiintat Partidul Maghiar care a participat la alegerile parlamentare uneori singur, uneori in coalitie cu partidele romanesti sau cu Partidul Germanilor din Romania reusind sa aiba reprezentanti in parlament. In 1934 elementele de stanga din Partidul Maghiar au infiintat Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari (Magyar Dolgozók Szövetsége - MADOSZ), aceste partide in timpul dictaturii regale au fost desfiintate. Dintre personalitatile politice maghiare ale perioadei interbelice se remarca Gyárfás Elemér, Sándor József, Bernády György, Jakabffy Elemér, Kós Károly etc., care prin activitatea lor au incercat sa organizeze viata politica a maghiarilor in cadrul institutional existent contribuind astfel la integrarea comunitatii maghiare in societatea romaneasca.

Noile conditii au impus regandirea strategiei clasei politice maghiare si adaptarea politicii la noul cadru politic si juridic al statului roman. Kós Károly printr-un manifest lansat in 1921 (Kiáltó szó) a indemnat maghiarii sa se mobilizeze in noile conditii sa construiasca, sa se organizeze si sa munceasca fiindca de acele lucruri se vor bucura pe care le vor realiza prin fortele proprii. Maghiarii din Romania au infiintat in 1921 un partid propriu (Partidul Popular Maghiar) care mai tarziu prin fuziunea cu alte formatiuni politice a infiintat Partidul Maghiar care a participat la alegerile parlamentare uneori singur, uneori in coalitie cu partidele romanesti sau cu Partidul Germanilor din Romania reusind sa aiba reprezentanti in parlament. In 1934 elementele de stanga din Partidul Maghiar au infiintat Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari (Magyar Dolgozók Szövetsége - MADOSZ), aceste partide in timpul dictaturii regale au fost desfiintate. Dintre personalitatile politice maghiare ale perioadei interbelice se remarca Gyárfás Elemér, Sándor József, Bernády György, Jakabffy Elemér, Kós Károly etc., care prin activitatea lor au incercat sa organizeze viata politica a maghiarilor in cadrul institutional existent contribuind astfel la integrarea comunitatii maghiare in societatea romaneasca.[15]

Presa maghiara a continuat traditiile din epocile anterioare insa scazand in tiraj si durata de aparitie. La Cluj au aparut ziare ca Ellenzék, Keleti Újság la Brasov Brassói Lapok, la Oradea Nagyváradi Friss Újság. Poetul Reményik Sándor a infiintat la Cluj revista Pásztortűz si tot la Cluj a aparut revista Korunk. Revista literara Erdélyi Helikon aparuta in 1928 a incercat sa stranga in jurul ei scriitorii maghiari din Transilvania in paginile ei publicand scriitori si poeti ca: Áprily Lajos, Kuncz Aladár, Bánffy Miklós, Kós Károly, Dsida Jenő, Tamási Áron, Kemény János. Poetii si scriitorii amintiti au creat o valoroasa literatura transilvana care depaseste caracterul provincial si se integreaza organic in literatura maghiara.

Societatile stiintifice si culturale din perioada precedenta (Societatea Muzeului Ardelean, Societatea Culturala Maghiara din Ardeal) si-au continuat activitatea dar in conditii mult mai grele deoarece a scazut numarul acelor personalitati care prin starea lor materiala erau capabili sa sustina financiar aceste societati. Au aparut si societati noi: in 1924 Erdélyi Szépmíves Céh care era o asociatie si o editura a scriitorilor maghiari transilvani si Barabás Miklós Céh o asociatie ce grupa artistii plastici maghiari din Romania (1931). Toate aceste societati au contribuit la mentinerea identitatii nationale a minoritatii maghiare din Romania.

Coexistența (conviețuirea) maghiarilor și a romanilor pe meleagurile transilvanene de maibine de o mie de ani a lasat amprente in imaginarul colectiv al ambelor popoare. Deși au fost și unele momente presarate cu conflicte, in cea mai mare parte a istoriei conviețuirea celor doua popoare a fost pașnica.

2 Evreii din Romania

Evreimea din Romania, fiind constituita din comunitații relativ distincte - cele din Moldova, ca și cele din Basarabia, cu alura mai evident rasariteana ; cele din Muntenia, oarecum mai occidentale, iar cele din Ardeal și Bucovina, de factura central-europeana (granițele dintre ele nefiind, desigur, rigide) , se poate vorbi de caracteristici diferențiale originare privind : limba vorbita, modul de viața, standingul, tradiția, nivelul aculturației, gradul de integrare s.a., toate reflectate in ideologii corespunzatoare. Caci insași secularizarea și modernizarea au cunoscut ritmuri relativ deosebite de la o provincie la alta. Astfel, in Moldova, mișcarea zisa haskalista, de modernizare, era mai tarzie decat cea din vestul țarii; insesi cultura și nivelul cunostiinței iudaice erau mai puțin conturate decat la cei din Basarabia, de pilda. In schimb, evreii din Muntenia, mai ales sefarzii, vadeau atat o buna-stare, cat și un nivel ideologico-integraționist superioare askenazilor "coborati" din provincii spre capitala țarii sau spre alte orașe din Muntenia. Toate aceste particularitați erau repercutate și in plan cultural-politic; in Bucovina, s-a dezvoltat, inca de la inceputul secolului, o mișcare cultural-idisista, dublata de una politica, concretizata in Partidul Popular-National Evreiesc, in frunte cu Beno Straucher, susținator al ideii idisiste și al autonomiei naționale extrateritoriale. Spre deosebire de "Bund" si "Poale Zion" din Basarabia, cele de mai sus nu aveau un caracter socialist.

In Basarabia, se afirma și organizația politico-religioasa numita "Agudat Israel" in frunte cu rabinul I.L. Zirelsohn (1860 - 1940). In Transilvania "Agudat Israel" care avea oarecare influența era, mai ales in Maramureș, net antisionista si antiluministra. Aici, fanatici hasidimi, mai ales conducatorii lor, tzadikimii, erau vestiți pentru opoziția fața de orice forma de emancipare, secularizare și viața publica a obștilor evreiesti. De o trista celebritate, in acest sens, s-a insotit Satmarer-rebe, a carui opozitie fața de integraționism și sionism s-a menținut pana azi. Evreii din Romania Mare se dovedeau, astfel, diversificați atat din pricina locurilor de baștina, cat și a orientarilor dominante din acele locuri: adepți ai politicii naționaliste evreiesti, in teritoriile noilor provincii, dar și ai politicii evreiesti integrationiste, in Vechiul Regat.

Comunitațile evreiesti din perioada interbelica se imparțeau in cele de rit ortodox și cele de rit neolog (in Ardeal). Reformații (neologii) erau adepții unor modernizari ritologice. Comunitatea israelita de rit spaniol, constituita de la 1730 ca o institutie de cult, invațamant și caritate, s-a menținut ca rit pana in zilele noastre. Uniunea Comunitaților Evreiesti din Vechiul Regat a fost constituita in 1928. Evreii aveau un Sef Rabin la Bucuresti, care, in perioada interbelica, reprezenta Comunitatea evreiasca in Senatul țarii. Comunitatea evreiasca era alcatuita din askenazimi, proveniți din nordul și vestul continentului și sefardimi, proveniti din sud și sud-vest.

Unirea din 1918 a dus la cresterea populatiei Romaniei, in general, triplandu-se si numarul locuitorilor evrei. Conform cifrelor oficiale, la inceputul secolului al XX-lea, in Basarabia traiau 267 000 de evrei, in Bucovina 89 000, iar in Transilvania 181 340. Asadar, la cei circa 750 000 de evrei, cati au fost inregistrati la recensamantul din anul 1930, s-a ajuns prin infaptuirea Unirii din 1918.

Ei și-au dat adeziunea la Marea Unire din anul 1918, susținand și in plan internațional dreptul poporului roman asupra provinciilor integrate Romaniei in 1918[16].

Cresterea ponderii populatiei evreiesti in ansamblul populatiei din Romania interbelica si incetatenirea colectiva a evreilor nascuti in Romania si fara supusenie straina, printr-o legislatie special adoptata in anul 1919 consfintita prin noua Constitutie din 1923, au favorizat si amplificat contributia evreilor la procesul de modernizare a societatii evreiesti.[17]

Potrivit datelor publicate in Enciclopedia Romaniei, in Romania interbelica evreii detineau 31,14% din totalul intreprinderilor industriale si comerciale. In acelasi timp, multi evrei continuau sa fie meseriasi si muncitori, in unele zone ca Maramures si Basarabia au fost si agricultori si crescatori de animale, in primul rand oieri. Se remarca o orientare tot mai accentuata si spre profesiuni intelectuale: in ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial, din cei peste 8 000 de medici existenti in Romania, 2 000 erau evrei, peste 2 000 de ingineri au fost inregistrati in Asociatia Inginerilor Romani, in jur de 3 000 de avocati in Baroul Avocatilor s.a.

In epoca interbelica, evreii au participat la viata politica a tarii, au contribuit la consolidarea statului national unitar roman, la dezvoltarea democratiei si pluralismului politic.

Ei s-au raliat fortelor politice de orientare democratica, repudiind extremismul de dreapta, in frunte cu legionarii si cuzistii care promovau o politica agresiv-antisemita de calomniere si de culpabilizare a populatiei evreiesti, trecand de multe ori la actiuni de violenta si batai, in special in institutiile de invatamant superior.

Evreii s-au afirmat in viata politica interbelica, atat prin aderarea la diferite partide burghezo-democratice si socialiste, cat si prin organizatii si partide proprii, cum au fost: "Uniunea Evreilor Romani" ( infiintata in 1909 cu titulatura "Uniunea Evreilor Pamanteni"; - schimbata in UER in 1923), Clubul Parlamentar Evreiesc (1928), Partidul Evreiesc, (1930), numeroase organizatii sioniste si Uniunea Comunitatii Evreiesti din Vechiul Regat (1928), ca si alte Uniuni regionale transformate in 1937 in Federatia Uniunilor Comunitatilor Evreiesti din Romania .

In alegerile parlamentare din 1926, 1928, 1931 si 1932, au fost alesi de fiecare data intre 4-5 evrei, ca reprezentanti ai organizatiilor evreiesti. Jacob Niemerower, in calitate de Sef Rabin al cultului mozaic din Vechiul Regat, a fost senator de drept pana in anul 1939, cand a decedat; locul sau a fost preluat de Sef Rabinul Alexandru Safran.

Istoria evreilor nu a fost doar o istorie politica sau o istorie de integrare social-economica in mediul romanesc, dar a fost si o istorie cultural - comunitara si cultural - spirituala. S-au ridicat zeci si sute de sinagogi in Bucuresti si orasele de provincie, s-au creat sute de institutii cultuale, culturale, de asistenta si de invatamant; au aparut sute de ziare si reviste evreiesti in limbile romana, franceza, germana, maghiara, idis si ebraica; au fost editate carti de iudaistica, care, toate, reflecta varietatea curentelor si ideologiilor specifice vietii evreiesti - de la hasidism (curent mistic cabalist) si ortodoxie la luminism si integrationism, de la asimilism si socialism la autonomism cultural.

In 1930, credincioșii mozaici constituiau 4,3% din populația țarii. Erau 922 de sinagogi și case de rugaciuni, 731 de rabini.

2.1 Antisemitismul activ: Legile privind minoritatea evreiasca ale lui Octavian Goga si Ion Gigurtu

De-a lungul anilor de conlocuire, atat poporul roman cat si Biserica Ortodoxa Romana au manifestat fata de evrei - conform sintagmei lui Serban Papacostea - o toleranta ostila. De mentionat ca actele pogromiste - atatate de lozincile vinei de deicid si de o mare varietate de acuzatii -nu erau initiate sau sprijinite de conducerea Bisericii Ortodoxe Romane.

Antisemitismul romanesc interbelic - desi inspirat din ideologia antisemita europeana, mai ales din Germania, Austria, Franta si Rusia si ajunsa la apogeu in regimurile de tip national-socialist si fascist - a fost de o factura socio-economica, cu radacinele adanc infipte in straturile sociale medii si superioare, politice, academice, economice si culturale ale populatiei majoritare romane, dar fara priza marcata in cadrul marei mase a poporului. Acuztia de deicid era un pretext, un instrument de manipulare a maselor, dar nu o cauza. Multi intelectuali romani notorii au ales postura de teoreticieni ai antisemitismului sau au facut propaganda antisemita. Ura, fascismul, xenofobia, calomnia, mistificarea, rastalmacirea si neghiobia si-au dat mana pentru reusita acestei misiuni. In iunie 1934 a aparut romanul lui Mihail Sebastian, "De doua mii de ani", cu o prefata de Nae Ionescu. Conceputa ca o antiteza la tematica romanului, aceasta prefata justifica antisemitismul prin perspective teologice, concluzand ca: "evreii nu au nici o putinta de salvare intrucat sunt evrei". Dupa ce i-au demonizat, protipendada romana a inceput sa creada in potentialul demonic al evreilor, in capacitatile lor intelectuale, comerciale, etc cu care "bietul roman nu s-ar fi putut masura'. Aceste capacitati deosebite, demonice atribuite evreilor, aceasta concurenta neloiala - de care erau convinsi ca exista - erau considerate ca subversive, ca fiind indreptate impotriva poporului majoritar si prin urmare, paturile conducatoare cereau contracararea lor prin toate mijloacele. Antisemitismul activ roman a avut ca principala tinta eliminarea acestul pericol prin blocarea accesului evreilor la posibilitatile de studiu, de creere si de exprimare, excluderea din institutiile de stiinta si cercetare, din institutii de cultura - teatre, interzicerea intelectualilor de a-si exercita profesia, ingradirea oricarei posibilitati de dezvoltare economica, jaful legalizat ("romanizarea") sau nu, mergand pana la violenta fizica - teroare, deportare si exterminare.

Sub pretextul ca intre anii 1918 si 1924 s-ar fi infiltrat in Romania evrei din fostele imperii austro ungar si rus, guvernul prezidat de Octavian Goga a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 de revizuire a cetateniei, prin care toti evreii cetateni romani vor trebui sa-si redovedeasca cu acte dreptul la cetatenie, conform legii din 25 februarie 1924, in termen de 20 de zile de la afisarea listelor pe comune si orase. Ca urmare a acestui decret a fost revizuita situatia a 617 396 de evrei, dintre care 392 172 (63,50%) au pastrat cetatenia romana, iar 225 222 (36,50%) au pierdut-o. Acestia din urma au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Ei erau considerati straini fara pasaport si supusi regimului juridic ca atare.

Pe un fundal de dezbinare politica, speriat de capitularea in fata ofensivei germane a Belgiei si mai ales, a Frantei, principalul sprijin al Romaniei fata de expansionismul Axei[19] si simtindu-se vinovat de retagerea haotica din Basarabia regele Carol II a decis "sa cumpere cu moneda evreiasca" simpatia si sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Budapesta si Sofia ale caror pretentii teritoriale erau sustinute de Berlin. El semneaza la 8 august 1940, la propunerea primului ministru Ion Gigurtu, "Decretul lege privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din Romania" care stabileste:

- distinctia politica si juridica intre romanii de sange si cetatenii romani;

- defineste ca evrei pe toti cei de religie mozaica, inclusiv cei nascuti din casatoriile mixte (evrei-crestini) si 'evrei atei';

- datoria militara se inlocuieste cu obligatie fiscala sau prestare de munca;

- evreilor li se interzice sa dobandeasca proprietati rurale;

- li se interzice sa poarte nume romanesti;

- in 3-6 luni toti salariatii evrei vor fi inlaturati;

- se va opera segregarea in invatamantul de toate gradele;

- incalcarea acestor dispozitii se va pedepsi cu inchisoare corectionala de la 1 la 12 ani.

Un al doilea decret, din aceeasi data, interzice "casatoriile intre romani si evreii de sange sub sanctiunea de inchisoare corectionala de la 2 la 5 ani"[20]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg

3 Romii in perioada interbelica

In anul 1918 provinciile istorice romanesti - Basarabia, Bucovina si Transilvania (cu Banatul, Crisana, si Maramuresul) se uneau cu Romania.

Inevitabil, a crescut simtitor si numarul populatiilor minoritare. Astfel, la recensamantul din 1930[22], romanii reprezentau 71,9% (12.981.324) din totalul populatiei, in timp ce maghiarii formau 7,2% (1.415.507, iar celelalte minoritati (germani, evrei, ucraineni, rromi) restul procentual. La acest recensamant s-au declarat rromi 262.501 de persoane, adica 1,5% din totalul populatiei, fara insa ca acest recensamant, la fel ca si celelalte care i-au urmat, sa reflecte o situatie reala a numarului de rromi. Procentul stabilit in 1930 era inferior celui de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ori intr-un interval de timp atat de scurt nu putem vorbi de asimilare, ci mai degraba de o problema pe care din pacate o intalnim si astazi, asumarea identitatii. Identitatea rromilor s-a structurat pe baza unei istorii de excludere sociala si rasism, cosecintele fiind vizibile si astazi in mentalul colectiv majoritar, dar si minoritar. Ion Chelcea, in lucrarea sa Tiganii din Romania. Monografie etnica - cap. "Cati tigani sunt in Romania?", aprecia numarul rromilor din Romania ca fiind de aproximativ 525.000 .

In urma ratificarii actelor unirii, in 1918, toti locuitorii Romaniei beneficiau de aceleasi drepturi si responsabilitati ca si restul populatiei majoritare. De altfel, si in documentele unirii se stipula acest fapt. Acesta a fost si motivul pentru care guvernul roman condus de I.I.C. Bratianu s-a opus semnarii, in 1919, a unui Tratat al minoritatilor dorit de Marile Puteri, considerat un act prin care se incalca suveranitatea nationala.

De remarcat ca rromii s-au incadrat in spiritul acelei perioade, fiind solidari cu actul Unirii. La 27 aprilie 1919, o Adunare a reprezentantilor tiganilor din Romania, intrunita la Tarnaveni, saluta decizia Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu Romania. Rromii isi exprimau angajamentul fata de noua patrie si speranta egalitatii in drepturi cu ceilalti cetateni ai Romaniei.

Perioada interbelica a reprezentat pentru populatia de rromi o epoca de transformari importante. Reforma agrara infaptuita dupa Primul Razboi Mondial, a transformat in mici proprietari agricoli si o mica parte din rromii care locuiau in mediul rural. Locul rromilor, in economia tarii, ramane unul periferic, marginal. In lumea satului romanesc nu se poate vorbi despre agricultura fara a analiza rolul economic pe care il aveau rromii. Repararea utilajului agricol, fieraria si alte mestesuguri continuau a fi practicate exclusiv de catre rromi.

Ca o caracteristica generala, ramane aceea ca rromii erau o categorie sociala saraca, reprezentand o forta de munca ieftina. Se poate vorbi de o clasa sociala aparte, reprezentata de rromi. Migratia de la sat la oras se accentueaza, aparand probleme in gasirea unui loc de munca. In viata urbana, rromii acopera nise economice care reflecta de fapt situatia de marginalizati social si economic. Rromii care raman in afara acestor influente social-economice raman nomazii, care se deplasau sezonier pentru a-si practica mestesugurile. Erau vazuti ca o ramasita a unor vremuri de mult apuse, care nu se raporta la realitatile timpului. Statul s-a implicat prea putin in aceasta chestiune, lasata in grija autoritatilor locale. In aceasta perioada, organizatiile rromilor cereau ca acestor semeni statul sa le puna la dispozitie locuri de casa si pamant.

Perioada interbelica se remarca prin directia modernizarii pe care o cunoaste populatia rroma din regat. Apare o elita rroma formata din intelectuali, artisti, publicisti, comercianti, lautari care nu-si tradeaza originea si care incep miscarea de emancipare a poporului rrom.

Dupa modelul celorlalte populatii din regat, rromii infiinteaza organizatii cu caracter social, profesional, cultural si chiar politic. Lautarii pun bazele unor societati cu caracter profesional, in mai multe localitati ale tarii.

La Bucuresti functiona "Junimea Muzicala", unul dintre fruntasii sai fiind Grigoras Dinicu, cunoscut si ca militant pentru emanciparea culturala a rromilor. In anul 1926, la Calbor, in judetul Fagaras, lua fiinta "Infratirea Neorustica", din initiativa lui Lazar Naftanaila. Obiectivul principal al acestei asociatii era ridicarea nivelului economic si cultural al rromilor. Asociatia a reusit sa publice revista "Neamul tiganesc".

Interesant este ca asistam la aparitia unei tendinte de centralizare a miscarii rromilor intr-o organizatie unica si reprezentativa. Promotor a fost Calinic I. Popp-Serboianu, licentiat in teologie, care a pus bazele Asociatiei Generale a Tiganilor din Romania, in martie 193 Programul acestei organizatii denota o preocupare deosebita pentru problematica rroma din acea perioada. Astfel, se aveau in vedere: alfabetizarea, publicarea de carti privind istoria rromilor, infiintarea unei universitati a rromilor, a unui muzeu "tiganesc", infiintarea de ateliere potrivit "firii neamului nostru", organizarea in bresle a rromilor care practica un anumit mestesug, infiintarea de "sfaturi judetene" si a unui "sfat al batranilor" pentru rezolvarea litigiilor dintre rromi, ca mijloc de raportare a societatii la specificul cultural rrom, premisa favorabila in procesul de integrare a rromilor. Obiectivele programului reflecta dezideratul de a realiza reconstructia identitatii rrome pe baze moderne, de a promova integrarea sociala si educationala a rromilor si de a imbunatati imaginea etniei rrome in societatea romaneasca.

Tot in anul 1933 apare o alta organizatie reprezentativa a rromilor, Uniunea Generala a Rromilor din Romania. La Congresul national care s-a desfasurat in luna octombrie 1933, a fost ales un comitet de conducere care il avea ca presedinte pe G.A. Lazareanu Lazurica, scriitor si gazetar rrom. Presedinte onorific a fost numit Grigoras Dinicu. In cadrul acestei organizatii apar frictiuni, in urma carora Lazurica este inlaturat, presedinte devenind Gheorghe Niculescu, negustor de flori. Sub conducerea sa Uniunea a obtinut statut juridic si s-a dovedit cea mai importanta organizatie a rromilor, singura care activa la nivel national. Activa in relatiile cu autoritatile, a avut si organe de presa proprii: "O Rom" la Craiova si "Glasul Romilor" la Bucuresti ( Ziarul "Glasul Romilor", 1934). Organizatia avea 40 de filiale in toata tara si 784.793 de membri. Programul organizatiei relua, de fapt, ideile asociatiei anterioare, scopul principal fiind de a actiona "pentru ca soarta neamului nostru rrom sa se imbunatateasca, ca sa putem sta alaturi de conationalii nostri fara sa ne fie rusine".

Semnificativa pentru procesul de emancipare a rromilor este si aparitia unor miscari regionale. In Oltenia, un grup de intelectuali rromi au pus bazele unei miscari deosebit de active. Mentionam pe Aurel Manolescu-Dolj, ziarist, Marin Simion, poet, N.St. Ionescu, avocat, C.S. Nicolaescu-Plopsor, profesor, care a si publicat doua carti de folclor rrom: "Cantece tiganesti" si "Povesti tiganesti".

Cei care, in perioada interbelica, si-au asumat rolul de lideri ai poporului rrom, au militat pentru formarea constiintei identitatii etnice a rromilor. Procesul nu a fost specific doar rromilor din Romania,  fiind intalnit in toata Europa. Semnificativ este ca, in anul 1933, la Bucuresti se organiza prima reuniune internationala a rromilor, in cadrul careia s-a pus in discutie consolidarea identitatii etnice mondiale a rromilor.

Daca de-a lungul istoriei lor tragice, in spatiul romanesc, rromii au fost supusi unui proces de marginalizare si periferializare, ba chiar de totala excludere, in perioada interbelica asistam la aparitia unui interes deosebit din partea stiintei fata de rromi. Romania nu avea sa fie straina de ideologia rasista care are la baza teoria determinismului biologic. Secolul al XX-lea a debutat si in Romania cu ideologia conform careia "statul modern, in loc sa acorde protectie celor slabi, ar face mai bine sa isi indrepte atentia spre incurajarea elementelor biologice valoroase, utilitatea sociala sau insusirile biologice ale individului devenind astfel unitatea de masura a valorii sociale a acestuia"[24] .

Ascensiunea Germaniei naziste, dupa anul 1933, cu doctrina ei despre puritatea raselor, foarte clar exprimata in lucrarea lui Adolf Hitler, "Mein Kampf", a determinat aparitia unui curent de gandire autohton care sustinea necesitatea pastrarii puritatii rasiale a poporului roman.

In perioada interbelica, se dezvolta si in Romania un nationalism specific, la inceput insa strain de atitudini antirrome exprimate public. Exemplul il constituie si activitatea organizatiei care se afla la extrema dreapta a vietii politice romanesti - Legiunea Arhanghelul Mihail (Garda de Fier mai tarziu), care se rezuma initial la antisemitism, apoi punand problema adoptarii unei politici rasiste fata de rromi. Cu toate acestea, activitatea guvernului Goga-Cuza, perioada guvernarii autoritare a lui Carol al II-lea (1938-1940) nu i-au vizat pe rromi. De fapt, pana la regimul condus de Ion Antonescu, preocuparile unor reprezentanti ai biopoliticii nu au fost transpuse in practica.

Biopolitica are ca fondator, in Romania, pe prof. Iuliu Moldovan de la Cluj. In deceniul 4, apar concepte noi ca: puritate etnica, etnii inferioare, primejdie bioetnica, minoritati balast. Se poate constata influenta ideilor lui Robert Ritter, psihologul si psihiatrul care conducea Centrul de Cercetare pentru Igiena Rasiala si Biologia Populatiei din Germania si care avea intre scopurile principale combaterea "flagelului tiganesc".

Sub pretextul modului de viata nomad, rromii incep sa fie considerati ca o "plaga" a societatii. Ioan Gheorghe Facaoaru, teoretician al cercetarilor rasiale, considera ca asimilarea anumitor grupuri etnice, ar putea determina "instrainarea si pauperizarea insusirilor noastre etnice"[25] . Asimilarea rromilor era considerata un mare pericol pentru integritatea rasei romanesti. "Marea problema rasiala a romanilor este problema tiganilor. Ei constituiesc cel mai numeros grup etnic, dupa romani. Si in acelasi timp ei sunt elementul de promiscuitate si disgenie din tara noastra. Nu s-a facut nimic pentru rezolvarea problemei tiganesti" , sustinea Sabin Manuila, directorul Institutului Central de Statistica.

            Schimbarile politice survenite in Romania, in anul 1940, anularea regimului democratic consacrat de Constitutia din 1923, in urma preluarii puterii politice de catre legionari, apoi de catre generalul Antonescu, aveau sa determine adoptarea "solutiei finale"- exterminarea rromilor.

Concluzii

Pentru a incepe sa vorbești despre Romania, in primul rand trebuie sa ai in vedere faptul ca Romania este un stat care s-a format in secolul XIX odata cu Unirea Principatelor romane din anul 1859. In acel an s-a unit Moldova și Țara Romaneasca. Aceste state s-au unit deoarece erau state in care majoritaea locuitorilor erau asemanatori din punct de vedere cultural, social, vorbeau aceeași limba.

Probabil atunci s-a vrut sa se infapuiasca și unirea celorlalte state romanești și sa formeze un singur stat, care sa aiba un "cuvant" la nivel european. Aceasta unire a tuturor zonelor in care locuitorii majoritari erau romani nu putut fi indeplinita deoarece acele zone erau sub dominația altor Imperii: Transilvania și Bucovina erau sub dominația Imperiului Austro-Ungar, iar Basarabia facea parte din Imperiul Țarist.

Unificarea statelor care cu aproape 2000 de ani in urma formau Dacia nu a avut loc insa romanii din Principatele Unite (care mai tarziu a primit denumirea de Romania), dar și aceia din celelalte zone tot aspirau spre o unire.

Anul 1918, cand s-a sfarșit primul razboi mondial, a fost anul in care romanii au avut posibilitatea sa-și indeplineasca visul de a fi intr-un stat in care erau alaturi de "frații" lor.

Infaptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 a facut ca Romania sa fie un stat multietnic și multicultural, organele de administrare și conducere ale noului stat fiind obligați sa dea legi care sa reglementeze statutul minoritaților.

In Rezoluția de la Alba-Iulia, actul de unire al Transilvaniei cu Romania, articolul III reglementeaza statutul minoritaților. Aici se prevede ca aceste "popoare conlocuitoare" in stat se pot instri, administa și organiza in sanul propriei etnii; pot fi reprezentați in organele de conducere ale statului in proporție de numarul persoanelor care alcatuiesc etnia respectiva. S-a mai stipulat libertatea și egalitatea in drepturi a confesiunilor.

Acestea au fost ideile așezate pe hartie, insa in realitate situația era alta, iar Constituția din 1923, care se spune ca era o aducere a Constituției din 1866, la realitațile vremii (1923), nu avea inclusa in ea aceste prevederi, fapt ce a starnit dezamagirea minoritaților. Cu toate ca Rezoluția de la Alba -Iulia prevedea aceste lucruri, in Constituția din 1923 era stipulat ca unele confesiuni sunt "mai egale" decat altele.

Pentru minoritați unirea cu Romania nu le-a ajutat prea mult, din contra unele minoritați au fost dezavantajate: spre exemplu, maghiarii au ajuns in situația ca au ramas fara școli, pentru a studia in limba maghiara trebuiau sa plateasca, de aceea unii au preferat sa plece in Ungaria la studii, lucru care a facut sa scada numarul intelectualilor maghiari.

Unirea din 1918 a fost o unire care pe moment a adus satisfacție romanilor dar pe parcursul perioadei interbelice s-a dovedit ca sistemul de stat nu a respectat reglementarile prevazute in actele unirii. Cu toate acestea minoritațile au conviețuit impreuna cu majoritarii in relații bune, chiar daca de multe ori statul a elaborat legi impotriva minoritaților: aici aș putea aminti legile antiseminte.

Ideea ar fi trebuit sa fie aceea ca in Romania, in care multiculturalitatea era prezenta minoritațile nu ar fi trbuit sa se simta straine in statul lor, lucru care pentru unii indivizi este valabil și in ziua de azi.

Bibliografie:

Academia Romana, Istoria Romanilor , Bucuresti, Ed. Enciclopedica, vol. VIII, 2003

Arhivele Nationale ale Romaniei, Minoritatile Nationale din Romania. 1925-1931 .

Documente , coord. I. Scurtu, I. Dordea, Bucuresti, 1996

Arhivele Arhivele Nationale ale Romaniei, Minoritatile Nationale din Romania. 1918-1925 . Documente , coord. I. Scurtu, Bucuresti, 1999

Arhivele Statului din Romania, Minoritatile Nationale din Romania. 1918-1925 . Documente , coord. I. Scurtu, L. Boar, Bucuresti, 1995.

Alan Du Nay, Romani si maghiari in vartejul istoriei , Buffalo-Toronto, Ed. Matthias Corvinus, 2001

Elemér Illyés, National minorities in Romania. Change in Transilvania , East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 1982

Lucian Nastasa si Levente Salat, Maghiarii din Romania si etica minoritara, Cluj, 2003

Relatiile romano-maghiare si modelul de reconcilere franco-german , Liga Pro Europa, CRDE, Cluj, 2004

Istoria Romanilor (in continuare Istoria Romanilor ), vol. VIII, Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 2003, pag. 58.

Mihail Manoilescu, Rostul si destinul burgheziei romanesti , Bucuresti, Editura Cuge tarea-Georgescu Delafras, 1942

Minoritatile nationale din Romania. 1931-1938 , doc. 46

Florin Constantiniu, O Istorie sincera a poporului roman, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2002

Nicolae C. Nicolescu, Sefii de stat si de guvern ai Romaniei (1859-2003), editura Meronia, Bucure1.Cornateanu, N.D, 'Reforma agrara si gospodaria noastra agricola', Bucuresti, 1930;

Georgescu, M., 'Reforme agrare, principii si metode in legiurile romane si straine', Bucuresti, 1943;

Ionescu - Sisesti, G., 'Reforma agrara in Romania', Bucuresti, 1920;

Muresan, M., 'Istoria Romaniei. Epoca moderna si contemporana', Ed. Economica, Bucuresti, 1995;

Opritescu, M., 'Istoria economiei', Ed. ASE, Bucuresti, 2005;

Scurtu, I., Buzatu, Gh., 'Istoria romanilor in secolul XX (1918-1948), Bucuresti, 1999si 2003