Romanii din afara statului national si lupta lor pentru emancipare (1867-1914)

ROMANII DIN AFARA STATULUI NATIONAL SI LUPTA LOR PENTRU EMANCIPARE (1867-1914)

TRANSILVANIA.

BASARABIA.

BUCOVINA.

DOBROGEA.

Imprejurarile istorice nu au permis in 1859 realizarea Marii Uniri. Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca a constituit prima etapa pe drumul edificarii Romaniei moderne si a imprminat, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, intensificarea si activizarea luptei de eliberare a romanilor aflati sub dominatie straina. Anexarea Transilvaniei la Ungaria, in urma instituirii dualismului, a fost actul culminant al unei politici ce si-a propus intreruperea, in mod absurd, a unei unitati firesti peste granite impuse artificial. Miscarea de eliberare nationala, indreptata catre unitatea statala deplina, s-a desfasurat in conditii si forme deosebite: intensificarea luptei politice si culturale, lupta pentru mentinerea limbii si a bisericii proprii, adoptarea de noi tactici si strategii, elaborarea unor importante documente programatice. Obiectivul sau central a ramas insa Unirea cu Tara. Coordonata si gandita in principal de la Bucuresti, lupta romanilor pentru unitate nationala a fost sprijinita, politic si moral si s-a bucurat de simpatia opiniei publice si a cercurilor politice conducatoare din Vechiul Regat.

Transilvania.

Transilvania a continuat sa reprezinte, in perioada la care ne referim cea mai importanta provincie cu populatie romaneasca aflata sub dominatie straina. In 1900, Transilvania numara 5,2 milioane de locuitori. In toate recensamintele efectuate de autoritatile maghiare, in pofida falsificarii unor date, romanii au reprezentat marea majoritate a populatiei provinciei. Conform acestora, in 1880 ei reprezentau 47,44% din populatie, in 1890 47,98%, in 1900 47% iar in 1910 46,20%. In 1902, din 4 597 de comune din Transilvania romanii dominau numeric in 2 971, adica in 67,4% dintre acestea. Scaderea procentului se explica si prin treceri de locuitori in Vechiul Regat sau prin imgrarea in S.U.A. si Canada.

Tendintele autonomiste manifestate in Imperiul Habsburgic dupa 1866, odata cu reintroducerea regimului liberal de guvernare, accentuarea crizei monarhiei dupa infrangerile din 1859-1866 in razboaiele cu Franta si Prusia au decis cercurile oficiale de la Viena sa intensifice tentativele de apropiere de reprezentantii nobilimii maghiare pentru a salva Imperiul de la dezmembrare si a mentine stapanirea asupra popoarelor subjugate. Desi, in 1860, Conferinta nationala a romanilor din Banat a propus unirea Banatului cu Transilvania si autonomia sa fata de Ungaria, in anul urmator Banatul a fost incorporat Ungariei, ceea ce a trezit puternice nemultumiri din partea populatiei romanesti. Ea a utilizat forme ample ale luptei pentru libertate nationala. Au contribuit la aceasta si hotararile din 1861 ale Conferintei nationale a romanilor de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu si constituirea, in acelasi an, a Asociatiei transilvane pentru literatura romana si cultura poporului roman (Astra).

Potrivit pactului din 1867 Imperiul a fost impartit intre Austria si Ungaria, amandoua supuse aceluiasi suveran, Franz Iosif, devenit imparat al Austriei si rege apostolic al Ungariei. Era vorba, practic, de o uniune personala, asupra unui corp politic, etnic si economic foarte eterogen, intarita de rezolvarea in comun a problemelor politicii externe, financiare si militare. Doua delegatii urmau sa rezolve alternativ, in cele doua capitale - Viena si Budapesta - problemele de ordin legislativ; s-a incheiat, de asemenea, o Conventie vamala; a fost repusa in drepturi Constitutia maghiara din 1848.

In acest mod, Ungaria a reintrat practic, in posesia unor drepturi ce i-au conferit un statut de preeminenta in cadrul monarhiei dualiste si pe care a cautat mereu sa il largeasca, sub masca refacerii himerice a regatului Sfantului Stefan. Putem afirma ca, miza incheierii pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei, aflata in plin proces de dezvoltare economica, la Ungaria, act decis contra vointei romanilor, prin hotararea din 18 decembrie 1866 a Dietei de la Cluj. Romanii erau, astfel, "dizolvati' in cadrul asa-zisei natiuni politice, iar singura limba oficiala era maghiara. Incercand sa pastreze indivizibilitatea statului maghiar, pe care guvernul de la Budapesta il revendica de la regatul Sfantului Stefan, cercurile conducatoare maghiare au desfasurat o politica furibunda de integrare totala si efectiva a Transilvaniei in structurile Ungariei.

Printr-o serie de masuri legislative cu caracter discriminatoriu, ca: legea uniunii, legea pentru egala indreptatire a nationalitatilor, legea invatamantului (1868), legea electorala (1874), lege Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situatia romanilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertatile politice ale populatiei romanesti, natiunea maghiara a fost proclamata "unitara si indivizibila', a fost supusa maghiarizarii toata administratia de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat', orice revendicari cu caracter national, s-a ingradit drastic accesul romanilor la viata politica, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiara in invatamant, inclusiv in cel primar. In 1870, din 26 de scoli existente in invatamantul mediu, doar 9 functionau cu predare in limba romana, fiind frecventate de 840 de elevi.

Deoarece periclita fiinta natiunii romane, inlaturarea regimului dualist austro-ungar a constituit principalul obiectiv al luptei nationale a populatiei romanesti. Inca la 31 decembrie 1866 George Baritiu si Ion Ratiu au inaintat imparatului un memoriu in care i-au cerut sa nu sanctioneze anexarea Transilvaniei la Ungaria. S-a desfasurat, de asemenea, o vasta miscare petitionara in favoarea drepturilor nationale romanesti. Ea a culminat cu Pronunciamentul prezentat la Blaj, in mai 1868. Aceasta a reprezentat prima actiune de rasunet a romanilor impotriva dualismului. El a fost redactat de George Baritiu si reprodus in publicatiile "Federatiunea', "Telegraful roman' si "Gazeta de Transilvania'. S-a solicitat recunoasterea autonomiei Transilvaniei, a legilor votate de Dieta de la Sibiu in 1863-1864 si organizarea unui nou for legislativ pe a baza unei "reprezentatiuni populare'. Actionarea in judecata a autorilor sai si a unor ziaristi a dezlantuit o vie agitatie atat in Transilvania, cat si la Bucuresti. Au luat pozitie, intre altele, ziarele "Romanul' si "Perseverenta'.

In randul mijloacelor de lupta s-au inscris si societatile culturale ce au adunat un numar mare de oameni in activitatea pentru sustinerea revendicarilor nationale, pentru pastrarea limbii romane. Alaturi de Astra a activat, dupa 1867, Societatea Transilvania condusa de Alexandru Papiu-Ilarian. Din initiativa lui C. A. Rosetti s-a format, la Bucuresti, Societatea "Iredenta romana', care si-a luat numele apoi de Societatea Carpati. Ea a urmarit sa determine o rascoala a populatiei romanesti din Transilvania. Intre alte societati culturale amintim "Romania Juna", la Viena, si "Societatea Petru Maior", la Budapesta. S-a acordat o atentie deosebita organizarii si conducerii luptei politice a romanilor impotriva regimului dualist. Conturarea unor curente politice distincte si ulterior a partidelor politice romane din Transilvania a marcat un nou moment in intensificarea actiunilor pentru impunerea drepturilor nationale. De la cele doua curente, adica "activist', sustinut de "grupul' din jurul Mitropolitului Andrei Saguna, care a promovat politica participarii la viata parlamentara, si "pasivist' reprezentat, intre altii de Ion Ratiu, George Baritiu, Ilie Macelariu, si care sustinea neparticiparea la viata politica, propunand in schimb, intensificarea activitatii in domeniul social-economic si cultural, s-a ajuns la constituirea Partidului National al Romanilor din Banat si Ungaria (26 ianuarie/ 7 februarie 1869) condus de Alexandru Mocioni si a Partidului National al Romanilor din Transilvania (23-24 februarie/ 7-8 martie 1869) condus de Ilie Macelariu. Aceasta a constituit un moment important pe calea organizarii politice a luptei romanilor. Prevederile documentelor lor programatice au fost convergente in ceea ce priveste necesitatea recunoasterii autonomiei, individualitatii si statutului istoric particular al Transilvaniei, democratizarea vietii politice.

Lupta Romaniei pentru castigarea independentei de stat a generat in randul romanilor din dubla monarhie o impresionanta miscare de solidaritate nationala. Prin campania de presa, organizarea de comitete pentru colectarea de ofrande si contributii, desfiintate apoi de guvernul maghiar, inrolarea de voluntari in armata romana s-a demonstrat, o data in plus, spiritul de unitate al populatiei romanesti. La 12-14 mai 1881, in Conferinta de la Sibiu s-a constituit Partidul National Unitar al Romanilor din Transilvania, Banat si Ungaria, ce a adoptat ca tactica "pasivismul' in sprijinul luptei nationale. Partidul refuza sa accepte dualismul austro-ungar si anexarea Transilvaniei la Ungaria. El lupta pentru respectarea autonomiei Transilvaniei, contra exploatarii nationale a romanilor, pentru folosirea limbii romane in armata si justitie. Apogeul orientarii pasiviste s-a concretizat intre 1881-1895 in miscarea memorandista, ce a exprimat, de fapt, punctul de vedere al tuturor romanilor pe fondul unei uriase efervescente revolutionare. In 1892 s-a constituit, de catre Partidul National Roman, impreuna cu partidele nationale ale slovacilor si sarbilor, Congresul Nationalitatilor din Austro-Ungaria. Un rol important a avut si Memorialul redactat in 1882 de George Baritiu, antrenarea tuturor mijloacelor impotriva politicii maghiare de deznationalizare a romanilor ardeleni, activizarea miscarii culturale, ce a fost deservita in principal de studentii romani aflati la studii in Imperiu.

In randul organelor de presa cu o larga audienta intre romani s-a numarat si "Tribuna', al carui prim numar a iesit de sub tipar la Sibiu, in 1884, purtand motto-ul "Soarele pentru toti romanii la Bucuresti rasare'. In jurul sau s-au grupat elementele tinere ale Partidului National Roman, ce erau denumite tribunisti. Un moment semnificativ in cronica zbuciumata a luptei nationale l-a reprezentat, in 1890, la Bucuresti, fondarea Ligii pentru unitatea culturala a tuturor romanilor. Ea a suplinit prin conferinte, congrese, tiparirea de carti si organe de presa, interventia oficiala a guvernului de la Bucuresti in favoarea locuitorilor romani de peste munti. Liga a deschis sectii la Berlin, Bruxelles, Paris, Miinchen. La inceputul secolului al XX-lea activau sub egida sa Take Ionescu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, V.A. Urechia, G. Moroianu, s.a. Intre fruntasii miscarii romanesti din Transilvania mentionam, la finele secolului al XIX-lea, pe Vincentiu Babes, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Basesti, Eugen Brote si altii.

Memorandumul romanilor din Transilvania si Ungaria a fost inaintat in 1892 curtii de la Viena sub egida Partidului National Roman. El a fost in prealabil discutat cu fruntasii politici de la Bucuresti si semnat de Ion Ratiu, George Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani si Iuliu Coroianu.

Memorandumul a fost depus la Viena de catre o delegatie formata din 300 de persoane, intelectuali, meseriasi. Documentul a reprezentat un virulent act de acuzare la adresa regimului dualist austro-ungar si a urmarilor politicii sale pentru romani. Memorandumul a dezvaluit regimul de exploatare nationala la care erau supusi romanii si a cerut, totodata, recunoasterea lor ca nationalitate, precum si acordarea drepturilor lor firesti. Imparatul a refuzat primirea documentului si l-a trimis guvernului de la Budapesta, care insa l-a respins. Liderii romanilor au fost implicati de catre oficialitatile maghiare, sub pretextul unui "atentat contra statului ungar', intr-un proces desfasurat la Cluj, condamnati la ani de temnita, ceea ce a starnit o furtuna de proteste nu doar in Transilvania, ci si in Vechiul Regat, unde, in marile orase, au avut loc numeroase demonstratii, intruniri de protest. In multe alte state ale Europei s-au publicat lucrari si articole de presa incat, sub presiunea opiniei publice, in final si dupa interventia personala a regelui Carol I, fruntasii miscarii nationale romanesti au fost gratiati. Franz Iosif a acceptat aceasta dorind sa obtina, in continuare, adeziunea Romaniei la Puterile Centrale.

In conditiile de la inceputul secolului al XX-lea, o data cu afirmarea unor noi conducatori ai miscarii de emancipare nationala, precum Aurel Vlad, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Stefan Cicio-Pop, Vasile Goldis, Ioan Russu-Sirianu, "activismul'a redevenit din 1905 politica oficiala a miscarii nationale romanesti, vizand, in majoritatea cererilor, mai intai autonomia si apoi dreptul locuitorilor din Transilvania de a-si decide singuri soarta. In 1910 activau in parlamentul de la Budapesta 5 deputati romani: Teodor Mihail, Stefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Serban, Vasile Damian.

Legaturile cu romanii din Vechiul Regat au continuat cu intensitate. Personalitati ale culturii romanesti, ca Nicolae Iorga, Aristita Romanescu, Ion Luca Caragiale, au vizitat Transilvania si Bucovina. In 1905 Academia Romana a decernat premiul national de poezie lui Octavian Goga. Manifestarile legate de comemorarea mortii lui Stefan cel Mare (1904), jubileul regal (1906), aniversarea a 1 800 ani de la cucerirea Daciei de catre romani (1905) au mobilizat natiunea romana, facand sa ramana vie imaginea luptei pentru libertate si independenta.

Lupta nationala a romanilor s-a intensificat odata cu politica de maghiarizare care a inregistrat noi momente, periculoase, prin legea Banffy,din 1896, privind maghiarizarea denumirii localitatilor si legile Appony, ce au consfintit folosirea limbii maghiare pana si in scolile confesionale ale nationalitatior. Intre 1908 si 1910 au fost inchise 420 de scoli.

Totodata, s-au afirmat si alte tactici de lupta. In timp ce Octavian Goga si Vasile Lucaciu au sustinut, in mod deschis, unirea cu Romania, Iuliu Maniu era mai rezervat, iar unii fruntasi politici ca Aurel C. Popovici, autorul lucrarii "Statele Unite ale Austriei Mari', si Alexandru Vaida-Voevod s-au raliat conceptiilor federaliste cultivate in jurul arhiducelui Francisc Ferdinand. In plan politic, o importanta deosebita in aceasta perioada a avut-o si colaborarea cu miscarea socialista, ce a imbracat forme noi. Dupa ce in 1890 s-a constituit Partidul Social-Democrat din Ungaria, cu prilejul unui congres, in 1905 s-a organizat o sectie romana a partidului, ce a imbratisat si linia luptei nationale. Socialistii romani din Transilvania au intretinut legaturi cu cei din Vechiul Regat. In 1903 o delegatie condusa de Constantin Mille s-a aflat in Transilvania si Banat. Cu precadere, dupa reuniunea din 1908, de la Arad, a Partidului National Roman, s-a intensificat apropierea, pe platforma luptei pentru emancipare nationala, intre miscarea nationala si cea socialista. In conditiile unor presiuni ale Germaniei la Budapesta, guvernul Kaiserului fiind tot mai nemultumit de deplasarea spre Antanta a Romaniei, si a dorintei unor cercuri politice maghiare de a adanci unele disensiuni din sanul burgheziei romane din Transilvania, intre 1910-1914 reprezentanti ai guvernului maghiar au purtat tratative cu unii conducatori romani, care insa au esuat datorita pozitiei Budapestei. Calea luptei revolutionare catre autodeterminarea romanilor a devenit, astfel, ireversibila. Basarabia

Teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia in urma razboiului ruso-turc din 1806-1812 incheiat cu pacea de la Bucuresti din 1812. In perioada ce a urmat, in ciuda unui control militar tarist efectiv, s-a acceptat mentinerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. In 1817, provincia avea o suprafata de 45 630 km si o populatie de 482 630 de locuitori, dintre care 86,7% erau romani; restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, gagauzi. Ea constituia o zona cu importanta economica, date fiind numeroasele cirezi de vite si cantitatile mari de cereale ce se obtineau aici.

Cu toate acestea, datorita asupririi nationale s-a desfasurat, mereu, un exod de populatie peste Prut, in Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de granita (oblastie), iar centrul sau a fost stabilit la Chisinau. S-a elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitura grea data autonomiei acestei provincii romanesti. Pana in 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locala, s-au luat masuri de distribuire, catre aceasta, a unor pamanturi, in alte zone ale Rusiei, si proclamarea sa drept nobilime ereditara. Dupa 1828, masurile de integrare fortata a Basarabiei in cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiintata. La capatul perioadei, intre 1828 si 1871, ea a devenit o simpla provincie (gubernie) in cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernata autocratic. Tarismul a desfasurat intens o politica de colonizare cu populatie slava, ucraineana, poloneza si chiar germana adusa din zonele Marii Baltice. In administratie s-a desfasurat un proces de rusificare din ce in ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea institutiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse si a alfabetului chirilic in administratie, Biserica si scoala.

S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznationalizare, ce a generat protestul populatiei romanesti. In Basarabia, principala forma a luptei nationale a devenit lupta pentru pastrarea limbii romane. In 1848 s-a publicat gazeta "Romanul', iar in 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsa. Marile evenimente din Romania, si anume revolutia din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic in randul populatiei romanesti dintre Prut si Nistru, fapt ce a determinat autoritatile tariste sa impuna intreruperea oricaror legaturi cu Tara, intensificand politica de rusificare a populatiei romanesti. In 1867, limba romana a fost interzisa in toate scolile din Basarabia, limba rusa devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cartile vechi bisericesti sa fie stranse din sate si trimise la Arhiepiscopia din Chisinau, unde multe din ele au fost distruse. Totusi, in 1890, autoritatile tariste erau nemultumite de mentinerea si 'afirmarea specificului national al populatiei romanesti, astfel ca tarul Alexandru al III a cerut guvernatorului Baciuskov sa cerceteze cauzele ineficientei procesului de rusificare. Romanii au continuat, astfel, sa reprezinte, in ciuda politicii de deznationalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru observat si de recensaminte. In 1834 ei reprezentau 86% din populatie, in 1862, 74%, in 1871, 67,4%, iar in 1897, ca rezistat al rusificarii, doar 47,6% dintre locuitori, dar, oricum, cei mai numerosi, caci 19,6% erau ruteni si ucrainieni, 14% rusi, iar 11,8% evrei.

Problema Basarabiei a fost subiect de discutie intre Marile Puteri, dar si intre Romania si Rusia. Daca, in 1856, judetele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost retrocedate Moldovei, pana in 1877 guvernul tarist a cautat, pe diferite cai, sa anuleze prevederile Tratatului de Paris in acest sens. A reusit aceasta insa doar incalcand integritatea teritoriala a Romaniei, prevazuta a fi respectata prin Conventia de la 4 aprilie 1877. Cogresul de la Berlin din anul 1878 a acceptat ca Rusia sa incorporeze inreaga provincie romaneasca dintre Prut si Nistru.

La inceputul secolului al XX-lea miscarea nationala a populatiei romanesti s-a intensificat. Ea a fost condusa de o pleiada de intelectuali, precum Ion Inculet, Ion Pelivan, Emanoil Gavrilita, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu si altii. Dupa revolutia din 1905-1907 in Basarabia s-au afirmat trei grupari, si anume gruparea radicala a studentilor, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni condusi de P. Dicescu, care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chisinau s-a format si a activat "Societatea moldoveneasca pentru raspandirea culturii nationale' si a fost publicat ziarul "Basarabia'. In ciuda represiunii, populatia romaneasca a continuat sa militeze pentru emanciparea nationala, folosirea limbii romane in scoala, Biserica si administratie.

Bucovina

Anexata in 1775, in urma unor rapturi teritoriale, de catre habsburgi, Bucovina s-a aflat, pana in 1786, sub ocupatie militara, iar apoi, dupa 1790, a fost alipita Galitiei. In 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a imparatului de la Viena. Politica de deznationalizare fortata a romanilor practicata de Habsburgi a vizat in special Biserica si scoala, unde a fost interzisa folosirea limbii romane si au fost facilitate mari imigrari de populatie ucraineana, germana, ruteana, slovaca. In cele din urma, s-a produs si descresterea treptata a populatiei romanesti si ascendentul populatiei ucrainene. In 1848 populatia Bucovinei a numarat 377 571 locuitori, din care 209 293 romani si 108 907 ucraineni. In 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau romani si 297 798 ucraineni. Restul populatiei era reprezentata de germani, poloni, maaghiari, ruteni, armeni.

Organizarea partidelor politice a avut un rol important si in lupta nationala din Bucovina. In anii miscarii memorandiste a luat nastere, la Cernauti, societatea "Concordia', ce-si propunea sa lupte pentru respectarea autonomiei si individualitatii teritoriului romanesc. Mai activau, de asemenea, Societatile "Junimea' si "Dacia'. In martie 1892 s-a constituit Partidul National Roman din Bucovina, organism conducator al luptei pentru drepturi nationale si sociale ale romanilor. Lupta culturala a jucat, de asemenea, un mare rol. In 1883 s-a organizat Societatea Scoala Romana, ce a contribuit, la raspandirea ideologiei pro-romaniste. Serbarile de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din care au facut parte Ioan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, si la care au luat parte peste 3 000 romani, au reliefat vointa nationala a romanilor. La Putna au participat Dimitrie Onciul, Nicolae Filipescu, Ion Sendrea, Eudoxiu Hurmuzaki. Cu acelasi prilej compozitorul Ciprian Porumbescu, membru al societatii Arboroasa, a interpretat "Hora Daciei intregi'. Eminescu afirma ca, "prin aceasta manifestatie s-a ridicat simtul national, iar studentii vor contribui, dupa aceasta, intr-o larga masura la redesteptarea poporului roman'. In acelasi sens, s-au inscris si intreaga activitate a lui Aron Pumnul, comemorarea in 1875, la Iasi si in strainatate, a unui secol de la rapirea provinciei romanesti, iar peste doi ani a unui secol de la asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica, campania de presa din ziarele "Bucovina', condusa de fratii Hurmuzaki, "Gazeta Bucovinei', "Patria', "Junimea literara'. Urmare a luptei sustinute, in 1875 s-a inaugurat, - prin grija lui Ion Gh. Sbiera, la Universitatea germana din Cernauti, o catedra de limba si literatura romana. La inceputul secolului nostru, romani din toate provinciile au luat parte la comemorarea a patru secole de la moartea lui Stefan cel Mare (1904) si la jubileul regal (1906), la actiunile intreprinse la Putna si Bucuresti. In acelasi timp, romanii au putut folosi, in slujba idealurilor lor, hotararile guvernului de la Viena privind largirea retelei scolare si introducerea, in 1907, a votului universal.

Dobrogea

Spatiul dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supravietuirea populatiei romanesti. Dobrogea nu a fost integrata total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomana a voievozilor romani a suscitat, mereu, idealul luptei sociale si nationale. Pana in secolul al XVIII-lea ea a constituit o provincie de margine cu rol ofensiv, ulterior devenit defensiv. Din punct de vedere religios, ea a fost supusa mult timp administratiei de cult a Mitropoliei Proilavonului. Alaturi de legislatia otomana a continuat sa se manifeste "obiceiul pamantului' De pilda, in secolul al XIX-lea, este mentionata starostia mocanilor de la Harsova. Poarta a colonizat in Dobrogea, in conformitate cu interesele sale numerosi osteni spahii, ieniceri, iar in secolul al XIX-lea tatari si cerchezi, pe care i-a inzestrat cu pamant. Mari suprafete funciare s-au aflat in proprietatea asezamintelor religioase otomane, dar mentinerea a cinci sisteme de proprietate a complicat mult statutul proprietatii agricole.

Populatia romaneasca a continuat sa vietuiasca in comunitati proprii nu numai in mediul rural, ci si in orase. Centrul politic, administrativ si militar al regiunii s-a aflat, in secolul al XIX-lea, la Babadag Dupa 1848 se constata o strangere a legaturilor cu romanii din Vechiul Regat. Biserica si scoala au ramas, in continuare, principalele institutii in lupta pentru drepturi nationale. Cu concursul si al unor carturari ardeleni, scoala dobrogeana a devenit o arma de seama pentru pastrarea spiritului romanesc, fiind intretinuta de comunitatile locale.

Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al Romaniei asupra Dobrogei. Intr-o proclamatie adresata armatei, la 14 noiembrie 1878, de prnicipele Carol, cu prilejul unirii Dobrogei cu Romania, se spunea ca "veti merge in Dobrogea nu in calitate de cuceritori, ci amici, ca frati ai locuitorilor, ce de azi inainte sunt concetatenii nostri'.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului XX, lupta populatiei din provinciile romanesti aflate sub dominatie straina a fost rodul colaborarii tuturor fortelor social-politice de pe ambele versante ale Carpatilor. Animati de acordul unanim, romanii si-au demonstrat, pe cai si cu mijloace diferite, dorinta de a trai si crea in limitele aceluiasi stat national, expresie a unei idantati nationale organice.