Romania in umbra Reichului - Politica externa a Romaniei 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941

Romania in umbra Reichului

Politica externa a Romaniei 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941

Posturile obtinute de legionari in guvern nu erau in realitate de o forta strategica reala, cu exceptia Ministerului de Interne unde a fost numit generalul Petrovicescu, vechi simpatizant al Garzii. In rest gardistii detineau Afacerile Externe prin printul Mihail Sturdza, Ministerul Educatiei prin Traian Braileanu si Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale prin Vasile Iasinschi.

In rest, functiile ministeriale erau ocupate de personalitati mai degraba legate de vechea clasa politica precum Gh. Creteanu la Finante, Gh. Leon la Economia Nationala ( inlocuit pe 10 noiembrie de catre Mircea Cancicov, fost ministru in cabinetele carliste), Nicolae Mares la Agricultura, Mihai Antonescu la justitie sau de ofiteri loiali lui Antonescu ca subsecretarul de stat de la Misterul Apararii Nationale, Constantin Pantazi; generalul Gheorghe Dobre de la departamentul pentru Inzestrarea si Administrarea Armatei si mai ale locotenent-colonelul Alexandru Riosanu subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a carui adversitate pentru legionari era bine cunoscuta.

Daca in ceea ce priveste politica interna in curand vor aparea fisuri vizibile intre Antonescu si Miscarea Legionara in planul politicii externe cei doi factori majori participanti la guvernare erau de acord asupra liniilor directoare: "respectarea Arbitrajului de la Viena, grabnica incheiere a acrodului cu Bulgaria, reconstruirea Romaniei, o mai mare apropiere economica de Germania.[1]

In acelasi timp Antonescu a reinnoit cerea regelui Carol al II-lea din iulie, adresata lui Hitler privitoare la trimitea unei misiuni militare care sa instruiasca armata romana. Conducatorul statului i-a spus lui Fabricius ca vrea sa aiba o armata romana mai mica, dar mai buna. In vederea realizarii in practica a garantiei, care sa se trmitia anumite formatiuni germane compacte. In afara de aceasta "ar dori sa-l viziteze pe Hitler, de indata ce situatia in Romania ar fi reglementata.

Pe de alta parte noul vicepresedinte al Consiliului de Ministri, Horia Sima a reusit sa-si rezolve macar temporar problema sefiei Legiunii. Simbolic in aceeasi zi de 6 septembrie in care Carol abdica, Horia Sima era ales de catre Forul Legionar, la propunerea lui Corneliu Georgescu drept succesor al lui Codreanu in calitate de Comandant. Aproape din primul moment el a fost contestat de catre batranul profesor Codreanu care printre altele se opunea participarii legionarilor la guvernare : Batranul profesor opina ca numai el "ca reprezentant pamantean al fiului sau", poate conduce Legiunea in conformitate cu "invatatura pura" Capitanului. Corneliu Codreanu se pronuntase intotdeauna impotriva unei participari rapide la guvernare.[2]

Sima isi dorea ca tatal lui Corneliu Codreanu sa ramana la statului de simbol detinand cel mult o functie onorifica, nu una efectiva.

Ruptura dintre cei doi era inevitabila si ea s-a produs imediat dupa preluarea puterii, batranul Codreanu retrangadu-se la Husi de unde-l improsca cu acuze si invective pe noul sef al Legiunii.

Cea mai grava si mai presanta problema cu care se confrunta noua guvernare era retragerea trupelor romane din norul Transilvaniei si revolvarea situatiei celor peste 250.000 de refugiati care parasisera teritoriile cedate. Retragerea armatei s-a produs fara incidente majore in perioada 5-13 septemrbie doar in curand relatiile romano-maghiare aveau sa se tensioneze din nou.

Pentru Antonescu problema redobandirii nordului Ardealului era mai mult decat o chestiune de politica externa sau chiar de deminitate nationala: era o credinta. In gandirea sa, noua orientare e Romaniei se afla intr-o legatura indiscutabila cu problema Transilvaniei. El concepea sensul unei mai stranse legaturi dintre Romania si Germania numai cu pretul redobandirii nordului Transilvaniei.[] Era insa si sensul politicii sale.[3]

Desi cinstit si convins profund de justetea conceptiei sale, Antonescu naiv in politica nu-si dadea seama ca Ungaria avea mult mai multe atuuri in fata lui Hitler decat Romania. In politca externa isi asumase sarcina de a castiga procesul cu Transilvania, trecand insa cu vederea ca prin noua sa orientare in directia Germaniei, Romania botinuse valoarea pe care Ungaria o avea deja inainte. Era de aceea nelogic sa se astepte la o favorizare. Atat timp cat Romania era pentru Germania cel mult egala in drepturi cu Ungaria, Generalul Antonescu nu avea nici o perspectiva de a-si realiza dorinta sa de restituire a nordului Transilvaniei [] Procesul sau pentru Transilvania putea fi castigat numai daca Ungaria ar fi deviat de la linia Germana.[4]

Intre timp, incepusera atrocitatile maghiare in tinuturile romanesti din Ardeal. Toata populatia de gen barbatesc din satul Ip, pe pilda, fusese ucisa si se publicasera fotografii aratand mormanul cadavrelor. In tot cuprinsul acelei nenorocite regiuni se inregistrau cele mai monstruase cruzimi.[5]

Solutia de la Viena din 30 august nemultumise profund nu numai Romania dar si Ungaria care considera o nedreptate ca nu i se daduse tot Ardealul. Si pretentiile ungurilor fata de noi nu se condierau satisfacute cu nordul Transilvaniei; desi oficialitatea acceptase ca pusese capat litigiului teritorial, opinia publica ungara, incurajata de succesul asa de usor dobandit, proclama intergalitatea revendicarilor ei, reconstituirea Ungariei milenare: "Totul inapoi". Atat in regiunileneanexate al Transilvaniei, cat si de-a lungul noilor frontiere, inpe brutalizarile, atentatele, atacurile inarmate; e reeditarea atrocitatilor care in 1919 aruncasera o sinistra celebritate asupra "liniei de demarcatie" . Expulzari masive, neomenoase, in conditii salbatice ale romanilor din partea de Ardeal cedata ungurilor, in pecial a intelectualilor. Opinia publica de la noi e alarmata si indignata; capeteniile politice nu pot ramane impasibile.[6]

Bossy, ambasadorul Romaniei la Roma face numeroase demersuri pe langa autoritatile italiene pentru a se pune capat nelegiurilor maghiare. Trec sa-l vad pe Ciano, dar nu-l pot gasi, caci este prins cu vizia la Roma a lui Ribbentrop. Ma duc atunci sa-mi prezint protestul pe langa directorul politic, Buti. Ii expun grozaviile pe care le-au de suferit fratii nostrii ramasi dincolo de hotarul ce ni s-a fixat prin arbitrajul de la Viena. Reamintesc declaratia ministrilor de externe ai Aexei ca atingerea libertatilor si drepturilor romanilor de pe teritoriul ungar este o chestiune privind direct Italia si Germania si cer sa transmita lui Ciano apelul nostru de a se tine de angajamentul luat.[7]

Raspunsul lui Buti este stupefiant dar revelator pentru stare de spirit si "obictivitatea" care domneau in randul oficialitatilor italiene. Acesta ii raspunde lui Bossy ca ar fi bine ca incepand cu primele zile dupa ocuparea Ardealului de Nord, ungurii sa fie lasati "sa-si verse ?"[8]

La 24 septembrie ambasadorul roman este in sfarsit primit de catre Galeazzo Ciano, ministrul de externe italian. Am ? adanca tulburare sufleteasca provocata la noi de neomenos tratament aplicat sistematic fratilor nostri intrati acum in hotarele Ungariei si al caror numar intrece un milion trei sute de mii.[9]

Desi partea italiana si ulterior cea germana intervin la Budapesta pentru oprirea atrocitatilor acestea nu inceteaza, oficialitatile maghiare aruncand vina pentru evenimente asupra extermistilor.

Nu trec patru zile si ma duc iar sa semnalez la Palazzo Chigi noile atrocitati ungare in Ardeal. In lipsa lui Ciano, plecat in Germania, vad pe Anfuso si il pun in cunostinta de ultimele stiri. Ungurii spanzura, spinteca si rastignesc in toate satele. La Trasnea si Ip au ucis toata partea barbateasca. La Targu-Mures au impuscat 18 membri ai Garzii de Fier. La Tirimvei in judetul Bihor, au spanzurat in fata bisericii pe preot, dascal, notar si fiul notarului. Atrag atentia lui Anfuso ca, in ciuda demersurilor guvernelor Axei, guvernul din Budapesta ramane impasibil fata de aceasta prigoana salbatica, daca nu o incurajeaza chiar, pe sub mana, pnetru a extermina patura conducatoare si a teroriza restul poopulatiei.[10]

Bossy face chiar mai mult si inainteaza la 8 octombrie 1940 un impresionant memoriu lui Ciano in care dupa ce trece in revista pe larg ororile maghiare din Transilvania propune instituirea unor comisii mixte romano-maghiare care sa solutioneze situatia si sa ancheteze masacrele comise.

Raspunsul lui Ciano, desi favorabil, releva statutul de secundant al Italiei in raport cu puterea dominanta a Germaniei. Este de neaparata nevoie sa puneti la curent si guvernul german, caci Ribbentrop pare a ignora situatia din Transilvania ocupata cum imi este descrisa mie. Am avut multe prilejuri de a intalni pe Ribbentrop in ultima vreme si de cate ori am incercat sa-i vorbesc de situatia romanilor din Ungaria, l-am gasit neinformat sau numai partial informat asupra chestiunii.

Am impresia ca, pe cand ai venit de mai multe ori sa-mi atragi atentia asupra acestor fapte, nimeni din partea Romaniei nu vorbeste in acelasi sens cu Ribbentrop. Or, dat fiind completa solidaritate a Axei eu nu mai pot face nimic decat impreuna cu guvernul german.[11]

In tara deoarece oficialitatile nu puteau face prea mult zgomot in vederea apararii dreptulurilor romanilor din Ardealul de Nord, Iuliu Maniu ia initiativa infiintarii asociatiei "ProTransilvania" care isi propunea sa ajute conducerea statului roman in rezolvarea marilor necesitati nationale. Din conducerea asociatiei mai faceau parte in afara de Maniu, numeroase alte personalitati precum Ion Mihalache, Gheorghe Bratianu, A.C. Cuza, Stelian Popescu etc.

La 26 noiembrie 1940 activitatea asociatiei va fi interzisa iar asociatia dizolvata deoarece nu era compatibila cu "angajamentele si interesele internationale ale Romaniei".[12] Ulterior, actul dizolvarii va fi considerat de catre justitie ilegal.

La 28 decembrie 1940, Iuliu Maniu a adresat cate un memoriu lui Hitler si Mussolini in care aprecia ca unirea Transilvaniei si Banatului cu Romania infaptuita dupa primul razboi mondial, ca rod al unei lupte de veacuri pentru liberatea nationala, a fost cel mai straluci triumf al principiului nationalitatilor, realizat in secolul al XX-lea. Dupa 22 de ani de la Unire ne aflam in situatia de a reincepe lupta abia terminata in 1918, care ne-a costat torente de sange si a ne pune din nou pe liniile de aparare. O vom face cu toata hotararea, chiar daca ar trebui sa reluam totul de la inceput, cu toate jertfele, oricat de mari, caci indarat, in juguri sfaramate, nu vom mai merge, iar natiunea noastra nu o vom mai lasa in robia de care a scapat pentru totdeauna.[13]

Insa oricat de inflacarate si de sincere erau protestele lui Maniu doar actiunile oficiale puteau schimba ceva in situatia Transilvaniei de Nord.

Antonescu care era ferm hotarat sa conduca singur politica externa a Romaniei marginalizandu-l pe titularul departamentului, printul legionar Mihail Sturdza. El decisese sa mearga pe cartea germana pana la capat. In primul rand generalul dorea cat mai repede ca o misiune militara germana sa soseasca in Romania pentru a putea incepe instructia trupelor romanesti. La 7 septembrie, Antonescu i-a explicat colonelului Alfred Gerstenberg, atasatul german al aviatiei militare la Bucuresti, ca Romania doreste ofiteri germani ca profesori la Scoala Superioara de Razboi si la scolile militare, trimiterea de trupe motorizate germane si de unitati ale aviatiei militare, precum si livrarea de material de razboi, indeosebi tancuri si tunuri antiaeriene.

Generalul care era in permanenta ingrijorat de amenintarea sovietica dorea reluarea cat mai grabnica a colaborarii dintre fortele germane si cele romane.

Ca urmare la 14 septembrie 1940, din ordinul lui Hitler a plecat la Bucuresti generalul locotenent Kurt von Tippelskirch, seful Cartierului general IV al statului-major al trupelor de uscat. El nu avea misiunea sa ia vreun angajament fata de Romania ci doar sa constate gradul de pregatire al armatei romane si sa ia act de doleantele romanilor. La 15 septembrie el a avut o convorbire cu generalul Antonescu, in cursul careia acesta i-a enumerat cererile cunoscute. Obiectivul reorganizarii armatei romane era demobilizarea grosului trupelor, incative din iunie, si crearea unei armate mici, dar puternice, motorizata intr-un grat cat mai mare de aproximativ 100.000 oameni.[14]

Von Tippelskirch a luat nota de cerintele Generalului Antonescu, atentionandu-l insa totodata ca nu are de ce sa fie nelinistit in ceea ce priveste intentiile Uniunii Sovietice deoarece frontierele Romaniei erau garantate de catre Germania dupa arbitrajul de la Viena. Interesul Germaniei este ca statele din sud-est sa-si reduca efectivul mobilizat, deoarece pentru ea este mult mai important ca economia sa functioneze bine, decat ca soldatii sa fie inactivi.[15]

In urma raportului generalului Tippelskirch la 19 septembrie Hitler se hotaraste sa trimita in Romania o misiune militara a trupelor de uscat si a aviatiei militare precum si trupe de instruire. Avandu-se in vedere necesitatile Reichului in materie de armament solicitarile lui Antonescu in ceea ce priveste acordarea de material de razboi a ramas in suspensie.

Obiectivele secrete ale misiunii terestre si aeriene, venite oficial sa participe la instruirea armatei romane, au fost stabilite intr-un document confidential al O.K.W., adica al Marelui Stat Major al Wehrmachtului din 20 septembire 1940: protectia perimetrului petrolifer impotriva actiunilor ostile ale unei terte puteri; se aveau aici in vedere atat Uniunea Sovietica cat si marea Britanie; pregatirea armatei romane corespunzator intereslor gemane; pregatirea in cazul unui razboi cu U.R.S.S. a utilizarii trupelor germane si romane. Este de mentionat ca documentul ce sublinia ca aceste obiective nu trebuiau cunoscute nici de romani si nici de trupele germane.

Solicitarea prezentei militare germane pe teritoriul Romaniei se integra obiectivului fundamental al politicii lui Ion Antonescu: refacerea Romaniei Mari. A fost paradoxala si eroarea - explicabila insa a politicii Generalului: paradoxala, pentru ca, in conceptia antonesciana, Germania, care prezidase la amputarile teritoriale ale Romaniei, era considerata drept factorul decisiv al restaurarii frontierelor din decembrie 1918; eroare, pentru ca, asa cum avea sa o dovedeasca evoutia evenimentelor, Hitler nu s-a aratat dispus sa revina asupra dictatului de la Viena (chiar atunci cand, dupa ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, ca Germania nu se mai considera semnatara a "arbitrajului" de la Viena el l-a rugat pe maresal sa nu mentioneze nimanui aceasta declaratie, lipsita astfel de orice valoare practica), eroare explicabila, daca se mai are in vedere faptul ca pana in vara anului 1943, mai exact inainte de declansarea operatiei "Citadela" - ofensiva de la Kursk, inceputa la 5 iulie 1943- maresalul a sperat ca Germania mai poate castiga razboiul.[16]

Sub aspect strategic, misiunea militara germana era desinata, in viziunea lui Antonescu sa dea credibilitate garantiei germano-italiene intr-o perioada cand in Delta Dunarii sovieticii incercau sa ia sub control exclusiv bratul Chilia. Aflata inca in are de soc provocata de pierderile teritoriale, Romania nu mai dispunea de capacitatea de a se apara in fata unor noi acte de forta ale marelui vecint din Est.[17]

In legatura cu provocarile sovietice din zona Deltei Dunarii au aparut primele divergente majore intre Antonescu si ministrul de externe legionar Mihail Sturdza. Acesta din urma dornic de a recupera teritoriile pierdute in vara s-a gandit ca daca romanii vor raspunde cu armele la incursiunile rusesti s-ar putea gasi lesne pretextul unui conflict cu Sovietele, conflict in care Germania, in virtutea garantiilor date tarii noastre ar fi trebuit sa intervina.

Din primele zile ale prezentei mele la palatul Sturdza (sediul Ministerului Afacerilor Externe aflat in Piata Victoriei - n.n.), am fost de parere ca, dupa Arbitrajul de la Viena, politca noastra era de a grabi cu orice pret izbugnirea unui asemenea conflict, folosindu-ne de garantia pe care Germania o daduse granitelor noastre si de prilejurile pe care Rusia Sovietica ni le oferea in fiecare zi. Pretentiile sovietice in momentul predarii fara lupta a Basarabiei, se marginisera la Sud cu linia matca a bratului Chilia, moderatie care aera determinata foarte probabil de dorinta de a nu provoca prea timpuriu o reactie germana. Odata insa cu formarea guvernului national-legionar, Sovietele au inceput incursiuni in ostroavele si pe malurile noastre.[18]

Fata de aceste provocari se putea riposta sau nu iar Mihail Sturdza era evident adeptul raspunsului prin forta. Dar atat Antonescu cat si Fabricius nu doreau sa creeze o situatie tensionata inainte de vreme, primul avand in vedere slaba pregatire a armatei romane, cel de-al doilea fiind ca primise instrutiuni in acest sens de la Berlin.

Intr-o noapte insa, spre sfarsitul lui Octombrie, in loc de a se multumi cu hartuielile obisnuite, Sovietele intr-o operatie militara in regula, cu o scurta preparatie de artilerie, au atacat si ocupat prin surprindere, cu efective de valoarea unui regiment, un important ostrov lipit de malul romanesc, omorand si capturand garnizoana noastra. Generalul Antonescu se afla bolnav la Predea. Din zorii zilei ni se telefoneaza ca seful Statului-Major ma astepta la Ministerul de Externe, unde l-am gasit cu alti trei generali. Ei m-au informat de cele ce se petrecusera in acea noapte, cerandu-mi parerea asupra categoriei de raspuns ce trebuie dat sovietelor. Militarii erau indarjiti si nerabdatori de a faptui, dupa atata fuga si capitulare. I-am intrebat daca aveau la fata locului artileria si efectivele necesare. La raspunsul lor afirmativ, le-am exprimat mirarea mea ca operatiunile de reocupare teritoriului pierdut nu incepusera deja. Generalii au plecat incantati de sugestia ce le-o dadusem si lucrurile s-ar fi intamplat cum le doream (si ei si eu) daca, alarmat nu stiu cum, Generalul Steflea, unul din oamenii de casa ai lui Antonescu (care mai tarziu a fost unul din cei dintai care l-au tradat), nu ar fi telefonat Generalului la Predea, de unde contr-ordine energice au fost fara intarziere trimise.[19]

Problema Dunarii maritime si a controlului fuvrilor marelui fluviu aparuse dupa anexarea Basarabiei de catre Uniunea Sovietica, pana atunci vecinul de la rasarit neavand iesire la Dunare. Existau doua organisme care aveau competente in ceea ce priveste conditiile de navigatie pe Dunare: Una era Comisia Internationala a Dunarii, creata in 1921 cu sediul la Belgrad, iar cealalta avand atributii mult mai insemnate era Comisia Europeana a Dunarii, infiintata inca din 1856 si careia ii era subordonata regiunea gurilor Dunarii de la Braila pana la Marea Neagra. Competenta acestei Comisii cu sediul la Galati, depasea competenta Comisiei Internationale a Dunarii dat fiind ca, pe langa sarcinile sale de ordin tehnic, ea dispunea de puteri suverane in regiunea gurilor Dunarii, limitand astfel suveranitatea romana in aceasta zona.[20]

Dupa victoria obtinuta in Vest, Germania a socotit ca a sosit timpul sa dizolve Comisia Internationala a Dunarii. La 5 septembrie 1940 guvernul Reichului a convocat la Viena o conferinta la care au participat reprezentantii Germaniei, Italiei, Bulgariei, Iugoslviei, Romaniei, Ungariei si Slovaciei si unde s-a hotarat dizolvarea comisiei. Acest fapt a dus la o reactie dura din partea Uniunii Sovietice care prin vocea lui Andrei Vasinksi, loctiitorul comisarului poporului pentru afaceri externe " a exprimat fata de ambasadorul german suprinderea guvernului sovietic pentru ca nu a fost invitat la Conferinta de la Viena. Uniunea Sovietica era interesata acum ca stat suveran de toate problemele dunarene.[21]

La invitatia lui Ribbentrop ca U.R.S.S. sa participe la Comisia Europeana a Dunarii, Molotov a raspuns prin propunerea de a se crea o comisie dunareana unica a carei completenta sa se extinda de la Bratislava la Marea Neagra, cu participarea uniunii Sovietice, Germaniei si a statelor riverane. Nu erau avute in vedere Anglia si Franta dar nici Italia.

Ca urmare au inceput la 29 octombrie 1940 la Bucuresti lucrarile Conferintei pregatitoare pentru Dunarea maritima, de la Braila pana la Marea Neagra cu participarea delegatiilor Germaniei, Italiei, Uniunii Sovietice si Romaniei. Din prima zi s-au infruntat doua pozitii: cea sovietica care solicita inlocuirea administratiei autonome romane printr-o administratie ruso-romana si cea romana care se pronunta categoric impotriva. In practica rusii urmareau prin aceasta comisie ruso-romana, formal paritara sa detina controlul exclusiv al gurilor Dunarii.

Delgatiile germana si italiana nu doreau sa tensioneze relatiile cu sovieticii dar nici sa le dea dreptate integral, asa incat au adoptat o pozitie de mijloc propunand o noua comisie, "de lichidare" a fostei Comisii Europene a Dunarii in cadrul careia sa participe toate cele patru state iar comisia ruso-romana preconizata de sovietici urma sa detina o subcomisie a noului organism.

Lucrarile Conferintei au trenat in discutii de detaliu pana cand la 21 decembrie 1940 si-a suspendat lucrarile. Ulterior, izbucnirea razboiului ruso-german a facut caduce toate aceste tratative. Ceea ce este relevant in toata aceasta chestiune e faptul ca Hitler si-a dat seama odata mai mult ca Rusia nu doreste sa joace un rol de mana a doua in sud-estul Europei.

Cat despre Antonescu, problema Dunarii maritime i-a intarit convingerea in intentiile agresive ale Uniunii Sovietice: Subliniind in sedinta Consiliului de Ministri din 27 septembrie 1940, ca "punctul nevralgic ramane cel rusesc, Antonescu a aratat ca U.R.S.S. urmarea doua obiective: a patrunde in comisa internationala, adica in regimul international al Dunarii, pana la Bratislava" si "sa ne ia posibilitatea de a mai naviga pe Canalul Chilia.[22]

Revenind la Misiunea Militara germana trebui spus ca la 12 octombrie 1940, primul detasament impreuna cu seful misiunii pentru armata de uscat, generalul de cavalerie Erik narsen si cu seful misiunii pentru aviatie, generalul locotentent Wilhelm Speidel, soseste la Bucuresti.

Birourile Misiunii Militare au fost instalate la Scoala Superioara de Razboi iar ofiterii celor doua misiuni au ost cazati la hotelul "Ambasador". La 20 octombrie toate statele majore avute in vedere se aflau in capitala Romaniei, la sfarsitul aceleiasi luni misiunea aviatiei militare era completa pentru ca pana la mijlocul lunii noiembrie si divizia a 13-a motorizata sa se regaseasca cu toate efectivele in Romania. Aceasta unitate a Wehrmachtului avea de altfel sa intruiasca in iarna anului 1940-1941 trei divizii model romanesti (diviziile 5,6 si 13 infanterie).

Misiunea germana a aerului era formata dintr-o divizie antiaeriana auxiliara, dupa regimente de artilerie antiaeriana, o grupa de aviatie de vanatoare si unitati speciale de contructii pentru apararea impotriva atacurilor aeriene asupra regiunii petrolifere. Sarcinile acestei misiuni erau in ordinea urgentei urmatoarele:

Organizarea si conducerea apararii antiaeriene in regiunea petrolifera romana.

Constituirea unei formatiuni de serviciu la sol pentru unitati germane de bombardiere si avioane de vanatoare in intregul spatiu romanesc, ca pregatire pentru planul Barbarossa (atacul inpotriva U.R.S.S. -n. n).

Instruirea si reorganizarea aviatiei militare romane.[24]

Relatiile dintre ofiterii germani si cei romani erau pline de incredere nesemnalandu-se

tensiuni intre ei. In plus, chiar intre Speidel si Gheorghe Jienescu, subsecretarul de stat de la Ministerul Aerului existau excelente raporturi personale.[25]

Singurul lucru de care era nemultumit Antonescu in legatura cu Misiunea Militara germana erau cheltuielile extrem de ridicate necesitate de prezenta ei pe teritoriul romanesc si care impovara un buget si asa destul de solicitat de asistenta ce trebuia acordata celor aproximativ 250.000 de refugiati din regiunile cedate.

In istoriografia comunista s-a considerat ca prezenta Misiunii Militare geramne echivala cu o ocupatie a tarii de catre Hitler. In realitate insa trimiterea acestei misiuni fusese ceruta de Regele Carol al II-lea inca din iulie 1940, deci nu lui Antonescu ar trebui sa i se impute eventual acest fapt. In afara de asta, Generalul Antonescu nu a solicitat misiunea militara germana, care a facut inceputul intrarii trupelor germane in Romania, pentru a-si consolida regimul, care nu era confruntat cu nici o contestatie serioasa, ci pentru ca perceptia intereselor politice si de securitate nationala l-a facut sa creada ca ele, aceste interese, puteau fi slujite printr-o prezenta a unitatilor Wehrmachtului pe solul romanesc.

Cel putin in aceasta privinta atat Antonescu cat si ministrul sau de externe Mihail Sturdza erau de aceeasi parere. Romania nu a fost nici un moment ocupata de Germania, dupa cum nu se poate spune ca Franta a fost ocupata de Marea Britanie in timpul celor doua razboaie mondiale. [] Trupele germane, chemate de noi, se gaseau in Romania nu ca trupe de ocupatie, ci ca trupe aliate, a caror prezenta constituia pentru noi o necesitate vitala.

Un efect secundar dar cu urmari importante in viitor al prezentei militare germane pe teritoriul Romaniei a fost reactia italiana. Convins ca Hitler i-a luat-o inainte ocupand Romania, Mussolini ca sa nu ramana mai prejos a ordonat trupelor sale atacarea Greciei la 28 octombrie. De aici o serie de complicatii ulterioare care l-au obligat pe Hitler sa trimita in zona Balcanilor 40 de divizii care aveau sa-i lipseasca atat de mult in atacul impotriva U.R.S.S.

Si cum in istorie evenimentele se potenteaza unele pe altele asa si in acest caz ataarea Greciei de catre italieni a ridicat mult importanta Misiunii germane din Romania. Pana in acel moment trebuie spus ca Hitler nu se grabise sa raspunda prea prompt cererilor romanesti in ceea ce priveste trimiterea Misiunii. Dar atunci cand amenintarile sovietice deveneau mai presante, Hitler mai facea cate un pas in aceasta directie apoi temporiza din nou ritmul.

Abia la mijlocul lunii noiembrie 1940, Misiunea Militara germana a capatat o importanta centrala, care initial nici nu fusese prevazuta. Romania a devenit centrul deciziilor militar-politice cand ofensiva italiana neinspirata impotriva Gerciei a dus la un front stabilizat italo-grec in Albania, a facut necesara interventia germana prin Ungaria, Romania si Bulgaria si cand Hitler, dupa zadanice eforturi de a extinde Pactul Tripartit transformandu-l intr-un pact cvadripartit prin atragerea Uniunii Sovietice, a revenit la planurile sale de la sfarsitul lunii iulie de a solutiona pe cale militara antagonismele germano- sovietice. Asfel, Romania a devenit in sud pilonul frontului de est german.[29]

Planurile lui Hitler au fost in parte concretizate in "Directiva nr. 18" din 12 noiembrie conform careia urma sa fie intarita mai intai Misiunea Militara germana din Romania, iar apoi sa fie pregatita intrarea in sudul Romaniei a unui grup de circa zece divizii. In acelasi timp urma sa fie intarita si Misiunea Germana a Aerului.

Oricum atat Hitler cat si Antonescu simteau nevoia unei intalniri intre ei pentru a se cunoaste si pentru a face un schimb de opinii asupra tuturor problemelor care-i framantau, si care nu erau deloc putine. Pentru Hitler era esential sa stabileasca in ce masura se poate baza pe Romania in cadrul proiectatului atac impotriva Uniunii Sovietice. Relatiile dintre Berlin si Moscova se deteriorau intr-un ritm tot mai rapid. Inceputul il facuse depasirea de catre Stalin - prin revendicarea intregii Bucovine, apoi numai a partii de nord - a cadrului teritorial stabilit prin protocolul secret din 23 august 1939. Acetei prime fisuri in acrodul sovieto-german i s-au adaugat altele si in primul rand garantia data de catre Reich Romaniei la 30 august 1940 cu prilejul Arbitrajului de la Viena.

Atitudinile expansioniste ale lui Stalin si esecul suferit in batalia aeriana a Angliei, l-au confirmat pe Hitler in decizia lui de a elimina U.R.S.S. ca factor de putere pe calea armelor. In acelasi timp, Hitler ca si Napoleon vedea in U.R.S.S. spada continentala a Angliei. Atat timp cat pe continentul european dominat de Germania, U.R.S.S. ramanea o forta, Marea Britanie avea sa refuze orice oferta de pace, in asteptarea conflictului dintre Hitler si Stalin, asa cum Napoleon si Alexandru I, tarul Rusiei, dupa intelegerile de la Tilsit (1807) si Erfurt(1808) ajunsesera la razboiul din 1812. Pentru a lua Angliei spada continentala sovietica si pentru a elimina ceea ce i se parea a fi acum o amenintare a flancului estic, Hitler a anuntat la 31 iulie, intr-o consfatuire militara, intentia de a ataca U.R.S.S. in primavara anului urmator (1941 -n.n.). In perspectiva confruntarii din Est, Romania capata un spor de insemnatate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol si cereale, ci devenea si o baza de atac impotriva U.R.S.S.[30]

Daca pentru Hitler importanta Romaniei consta in furnizarea de materii prime necesare masinii de razboi germane si in capacitatea tarii de a participa la un atac antisovietic pentru Antonescu lista problemelor pe care vroia sa le discute cu Hitler era mult mai lunga: arbitrajul de la Viena, atrocitatile comise de unguri in Ardealul de Nord, situatia tensionata cu U.R.S.S., chelutilelile facute cu Misiunea Militara germana si relatiile cu Miscarea Legionara.