Congresul de pace de la Paris 1856

Congresul de pace de la Paris 1856

Facultatea de Istorie si Filosofie

Specializarea Relatii Internationale si Studii Europene

Anul I

Lucrarile Congresului de pace de la Paris au inceput la 25 februarie 1856 sub presedintia contelui Walewski, ministrul de externe al tarii gazda. Franta putea jubila, infranta in anii 1814-1815, era acum in tabara victoriosilor, nepotul marelui exilat era imparatul Frantei, iar fiul sau, presedintele acestui inalt for european.

Napoleon al III-lea isi consolidase tronul printr-o victorie rasunatoare inafara, incat urmarea mai mult temperarea lui Palmerston, decat umilirea in continuare a Rusiei. Articolul I al tratatului preciza ca pacea s-a incheiat intre cele cinci state beligerante: Rusia pe de o parte, Franta, Imperiul Otoman, Sardinia si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei, pe de alta parte.

De la inceput, la tratative a participat si Imperiul Habsburgic, datorita rolului de "intermediar" intre beligeranti, precum si faptul ca a avut trupe de ocupatie in principatele romane, permitand astfel Portii sa-si deplaseze unitatile militare pe front.

Noul tar al Rusiei, Alexandru al II-lea, dorea ca si Prusia sa fie prezenta la dezbaterile congresului, contand pe sprijinul acestuia, dar Palmerston se opunea categoric, motivand ca Prusia nu participase la razboi si, spre deosebire de Viena, Berlinul nici nu-si manifesta dorinta in acest sens. Totusi, cu sprijinul tacit al Frantei, Rusia a fost admisa, la 10 martie 1856, la lucrarile Congresului pe considerentul ca fiind semnatara Conventiei de la Londra (1841), referitoare la Stramtori devenea automat partasa la noul tratat care urma sa inlocuiasca vechiul document. Austria urmarea cu mare ingrijorare bunavointa tot mai crescanda a lui Napoleon al III-lea fata de Rusia, spre stupoarea si indignarea lui Clarendon.

La 18 / 30 martie 1856, plenipotentiarii intruniti la Paris semnau tratatul ce punea capat razboiului Crimeii. Principalele prevederi erau urmatoarele: partile isi restituiau teritoriile ocupate in timpul ostilitatilor, Imperiul tarist evacuand fortareata Kars, ia fostii inamici, localitatile Levastopol, Balaclava, Eupatoria, Kerci, Enikale etc.. Partile contractante se angajeaza sa respecte "independenta si integritatea teritoriala a Imperiului Otoman", considerand ca orice act de natura a-i aduce cea mai mica stirbire este "o chestiune de interes general". Poarta se obliga sa acorde un firman menit a imbunatati soarta popoarelor aflate sub dominatia sa, "fara deosebire de religie sau rasa", Marea Neagra devine mare deschisa pentru flota comerciala a tuturor tarilor, fiind, in schimb, interzisa prezenta in apele si porturile sale a navelor de razboi apartinand oricarei puteri, inclusiv statelor riverane, comertul in porturile Marii Negre era liber de orice ingradire, Poarta si Rusia avand obligatia de a admite consuli in porturile lor. Deoarece Marea Neagra devenise neutra, atat Imperiul Tarist, cat si Imperiul Otoman nu aveau dreptul sa detina arsenale sau fortificatii: navigatia pe Dunare devenea complet libera, nesupusa taxei ori la vreo restrictie, in virtutea principiilor stabilite cu ocazia Congresului de la Viena, privind reglementarea navigatiei pe fluviile care separa sau trec pe mai multe state. Pentru punerea in practica a respectivelor hotarari, precum si pentru degajarea Gurilor Dunarii de nisipuri si alte obstacole, lua nastere Comisia Europeana a Dunarii, formata din reprezentanti ai Imperiului Habsburgic, Frantei, Marii Britanii, Rusiei, Portii si Sardiniei, judetele din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad si Ismail, reveneau Moldovei, Rusia era obligata sa-si lichideze toate fortificatiile si sa nu construiasca nici un obiectiv militar in insulele Aaland, din Marea Baltica.[1]

Desi sarbii, muntenegrenii, bulgarii, grecii au facut memorii, solicitand sa fie luate in consideratie doleantele lor, Congresul s-a limitat sa discute numai problema romaneasca - datorita propagandei intense desfasurate de revolutionarii emigranti - si sa stabileasca unele clauze referitoare la Serbia. Astfel, Principatele Romane continuau sa se bucure de toate drepturile sub suzeranitatea Portii, iar protectoratul rusesc instituit in 1829 este inlocuit cu "garantia puterilor contractante". Imperiul Otoman se obliga sa pastreze in Principate o administratie independenta si nationala, precum si deplina libertate a legislatiei, comertului, cultelor. Totodata, o comisie speciala a celor sapte puteri trebuia sa revizuiasca legile Moldovei si Tarii Romanesti pentru a se putea pune bazele unei viitoare organizari moderne, ceea ce ducea, practic, la inlocuirea Regulamentului Organic, pornind de la faptul ca romanii solicitasera insistent unirea celor doua Principate, iar Poarta si Austria se opuneau unui asemenea act, se hotara intrunirea cat mai grabnica a Adunarilor ad-hoc, cu reprezentarea cat mai exacta a tuturor straturilor societatii, care sa se pronunte asupra modului de organizare in viitor a Principatelor, doleantele romanilor urmand a fi discutate si aprobate de Marile Puteri garante. In final, se precizeaza, in cazul perturbarii linistii si ordinii in Principate, nici o interventie armata nu putea avea loc decat cu consimtamantul tuturor celor sapte puteri garante.[2]

Totodata, trebuie subliniata retrocedarea catre Moldova a celor trei judete din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul si Bolgrad. Pentru prima data, cand colosul rusesc a fost obligat de Marile Puteri sa restituie teritorii.

Tratatul se refera si la problema Serbiei, unde protectoratul rusesc era, de asemenea inlocuit cu "garantia celor sase puteri contractante", iar Poarta, in calitate de putere suzerana, isi mentinea garnizoane in Belgrad si in alte sase cetati, ceea ce constituia un obstacol in plus in fata patriotilor sarbi angajati in lupta pentru o emancipare totala.

Tratatul de la Paris mai stipula infiintarea unei Comisii compuse din sase comisari (doi rusi, doi otomani, un francez si un englez) cu misiunea de a revizui ori, daca era cazul de a rectifica granita ruso-turca din Asia, cautand sa se evite eventuale incidente de frontiera intre Imperiul Tarist si cel Otoman. Merita de semnalat ca tratatul propriu-zis are ca anexa trei conventii: cu privire la Stramtori, cu privire la vasele rusesti si turcesti de razboi din Marea Neagra, cu privire la insulele Aaland.[3]

Dupa cum se stie, chestiunea reorganizarii Principatelor Romane a fost luata in discutia congresului la 28 februarie 1856, cand Aali Pasa s-a grabit sa confirme "intentiile suverane ale Portii si sa arate ca incetarea oricarui protectorat particular excludea si protectoratul colectiv, incat interesele Marilor Puteri s-ar fi cuvenit circumscrise in limitele simplei garantii. Plenipotentiarii rusi au fost cei care au propus la Paris consultarea populatiei romane asupra doleantelor sale in privinta organizarii si a constituirii comisiei pentru Principate. Indiferent de mobilurile politicii tariste, ideea a fost privita ca o "lovitura piezisa" data Austriei. Cu toate acestea austriecii s-au aratat satisfacuti. Mai mult decat atat, pe raportul lui Buol in legatura cu acea comisie, Francisc Iosif a adnotat cu "Bravo". Oricum austriecii aveau convingerea ca posibilitatea prelungirii ocupatiei si a unei inrauriri sporite in Principate i-ar putea pune la adapost de surprize neplacute.[4]

In acea sedinta din 28 februarie s-a hotarat insa ca toate combinatiile privitoare la organizarea principatelor Romane sa fie inmanate unei comisii alcatuite in sanul Congresului, care trebuia sa defineasca numai principiile reorganizarii politice si administrative a Principatelor, detaliile urmand sa fie elaborate de o alta comisie, in care sa fie reprezentate, puterile contractante si care sa se reuneasca indata dupa incheierea pacii. Comisia , formata din Buol, Bourqueney si Aali Pasa, a expus congresului principiile care au calauzit-o in lucrarile sale si instructiunile pentru comisia speciala europeana a Principatelor.

Ca urmare a Congresului doua Divanuri ad-hoc vor exprima dorintele tarii, care vor fi luate in considerare de comisie si vor fi prezentate unei conferinte a Marilor Puteri la Paris, menita sa dea hotararea definitiva ce va fi comunicata Principatelor printr-un hatiserif.

Fapt este ca, la Paris, plenipotentiarii austrieci au fost nevoiti sa se afle mereu in defensiva. Ei au trebuit sa renunte la ideea unui protectorat asupra Principatelor Romane, au fost constransi sa accepte evacuarea lor armata, n-au izbutit nici macar sa obtina drept de garnizoana in stanga cursului inferior al Dunarii. S-au straduit din toate puterile sa impiedice Unirea, sa mentina Moldova si Tara Romaneasca intr-o stare de slabiciune care sa ingaduie Austriei sa exercite aici o inraurire decisiva, de natura sa o puna la adapost de urmarile unui eredentism romanesc. De aceea, chestiunea Unirii la congres si consecintele hotararilor luate acolo in privinta reorganizarii Principatelor au format obiectul unei indarjite confruntari.[6]

In tot cursul dezbaterilor Congresului de la Paris, Farncisc Iosif a urmarit cu atentie tot ceea ce privea Principatele Romane. Corespondenta dintre Buol si Viena edifica in privinta a ceea ce anume au obtinut sau au pierdut austriecii privitor la Principate in raport cu obiectivele initial stabilite. Urmarind interese particulare, reprezentantii cabinetului din Viena, in speta Verner i-a comunicat la 5 martie 1856, lui Buol recomandarea imparatului ca sa nu admita ca Principatele sa cada intr-o dependenta mai mare decat pana atunci fata de turci, tocmai pentru a-si inlesni consolidarea si dezvoltarea propriei sale influente. Ea urmarea ca organizarea Principatelor Romane sa fie facuta pe loc de catre romani insisi pentru a putea interveni cu mai mult succes intr-o vreme cand trupele sale continuau sa ocupe Moldova si Tara Romaneasca, socotind ca la Bucuresti si Iasi inraurirea celorlalte puteri va fi slabita. Teama de necunoscut o faceau sa respinga ideea unei caimacamii, si sa sustina prelungirea domniilor lui Barbu Stirbei si Grigore Ghica.

Dupa cum remarca Vasile Boerescu, Congresul de la Paris n-a creat o pozitie noua Principatelor, trebuia numai sa recunoasca vechea stare a lucrurilor: "suveranitatea interioara este perfecta si fara nici un hotar. Puterea de initiativa, de sanctionare si de promulgare a oricarei legi si reforme este numai a natiunii si nici un guvern strain nu are dreptul sa se amestece in drepturile administrative".[7]

Evacuarea trupelor austriece in 1857 din Principate la presiunea celorlalte mari puteri si reintoarcerea exilatilor politici in vara aceluiasi an au dat un nou impuls miscarii umaniste. In aceasta situatie, Austria si Turcia, care isi vedeau amenintate direct interesele in aceasta regiune a Europei, au trecut la actiuni concrete, menite sa impiedice actul unirii celor doua tari surori. Ele si-au concentrat eforturile mai ales asupra Moldovei. De altfel, terenul era mai prielnic aici pentru astfel de manevre, deoarece caimacanul Teodor Bals si, apoi, Vogoride sprijineau cele doua mari puteri in aceasta actiune. Asa se face ca alegerile din Moldova au putut fi falsificate intr-un mod grosolan. Unionistii nu au incetat nici o clipa lupta impotriva acestui act tradator, ceea ce nu a ramas fara ecou pe plan international.

Deoarece Turcia refuza sa anuleze alegerile falsificate de Vogoride in Moldova, Franta, Rusia, Prusia si Sardinia su decis sa rupa legaturile diplomatice cu Poarta la 23 iulie / 4 august 1857. abia trecuse un an de la semnarea Tratatului dela Paris si cele doua state rivale Rusia si Franta, sunt acum impreuna. Se pune intrebarea ce dorea Napoleon al III-lea. Este greu de crezut ca dorinta poporului roman sa fie exprimata corect. Probabil ca el nu se multumea cu ceea ce a obtinut la Congresul din 1856 si dorea o noua organizare a Europei, in traditia primului Imperiu Francez, nu cum o conturasera adversarii ilustrului sau unchi. Se plasa pe linia sustinerii intereselor italiene, romanesti, poloneze, chiar germane, toate acestea ii mareau aureola de protector care lupta pentru crearea de natiuni moderne si ii oferea posibilitatea sa isi rotunjeasca imperiul spre Rin, in Belgia, Nisa, Savoia.

La 5 februarie 1857 se publica din ordinul lui Napoleon al III-lea o notita care arata ca desi Franta era dornica sa impace interesele Imperiului Otoman cu cele ale principatelor, ea gasise ca unirea principatelor era schimbarea cea mai de dorit si ca nu isi pierduse nadejdea de a vedea acest punct de vedere triumfand in consfatuirile Marilor Puteri.[8]

Alegerile din Moldova au fost in cele din urma anulate, iar rezultatul real al noilor alegeri a fost un adevarat triumf al unionistilor. Doleantele Divanurilor ad-hoc au fost inaintate Comisiei Europene, iar in mai 1858 se deschidea la Paris Conferinta reprezentantilor celor sapte puteri, cu scopul de a rezolva problema Unirii si a reorganizarii Principatelor. In august 1858, Conferinta si-a incheiat lucrarile, semnandu-se asa numita Conventie de la Paris care stabilea viitorul statut al Principatelor din punct de vedere politic, social si administrativ. Tratatul de pace de la Paris din 1856 prevedea un statut similar pentru Serbia si Principatele Romane, dar se cuvine, totusi sa se adauge ca in relatiile cu Imperiul ototman situatia Serbiei era mai grea, deoarece in sapte cetati de pe teritoriul ei, inclusiv Belgrad, continuau sa stationeze garnizoane turcesti.

Desi la Conventia de la Paris din 1858 se prevedea ca Principatele sa alcatuiasca o federatie sub numele de "Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", sa aiba fiecare cate un principe, guvern si adunare legiuitoare proprii. La 5 ianuarie 1859 pe tronul Moldovei a fost ales Alexandru Ioan Cuza, alegere primita cu bucurie pretutindeni, atat in intreaga Moldova si in Tara Romaneasca, cat si in Transilvania. Trecand peste prevederile Conventiei de la Paris la 24 ianuarie acelasi domnitor a fost ales si in Tara Romaneasca. Acest lucru a nemultumit in special Austria si Imperiul otoman care au amenintat cu ocupatia, incat tanara diplomatie romana a fost nevoita sa faca mari eforturi pentru a contracara aceste actiuni.

Categoric Razboiul Crimeii, prin urmarile sale, a schimbat raportul de forte in Europa. Infrangerea Rusiei a insemnat un moment crucial in situatia internationala a tarismului, ca forta militara, Franta, printr-o conjunctura diplomatica favorabila, devine practic un arbitru al europei in urma Congresului de la Paris. Napoleon al III-lea, foarte diferit prin personalitatea sa de oamenii care au condus pana atunci politica externa a Frantei, introduce idei si metode noi, ajutand unor state nationale sa se formeze, contribuind in fapt la transformarea fizionomiei Europei. Luptand in Crimeea, nu uita mortii de la Berezina, iar prin Congresul de la Paris, dorea sa reinvie gloria imperiului de altadata si sa-i redea granitele naturale pana la Rin.[9]

Anglia si-a realizat obiectivele propuse: mentinerea integritatii Imperiului Otoman, care ii era o buna piata de desfacere si de unde pompa materii prime, la preturi foarte avantajoase si totodata, zavora Rusia in Marea Neagra.

Sardiniei ii crescuse prestigiul pe plan european, era inclusa in Comisia Europeana a Dunarii, desi nu era stat riveran, devenea protectoare a celor trei principate: Moldova, Tara Romaneasca, Serbia, chiar daca, din cauza Austriei, problema italiana nu a fost inclusa in discutiile Congresului ci doar difuzarea unui memorandum. Pentru diplomatia sarda si pentru un om atat de talentat si perspicace cum era Cavour, perspectivele erau deschise.

Cu toate ca in timpul lucrarilor de la Paris s-au manifestat deosebiri si divergente intre Marea Britanie, Franta si Austria, cele trei puteri au incheiat, la 15 aprilie 1856, un tratat secret prin care se prevedea, din nou, mentinerea integritatii Portii, orice incercare de incalcare a autoritatii sultanului fiind considerata un cassus beli. [10]

Din punct de vedere al dreptului international, Congresul de la Paris are o serie de merite ce trebuie scoase in evidenta. Au fost adaptate norme privind principiile umanitare in timpul razboiului, s-a fixat regimul navigatiei pe Dunare, s-a neutralizat marea Neagra, iar Stramtorile au fost inchise pentru navele militare, ultimele masuri tinzand sa limiteze conflictele in aceasta zona.[11]

Razboiul Crimeii n-a prilejuit cum au sperat initial "rasturnatorii" ordinei social-politice, un razboi al popoarelor pentru emancipare nationala. Dimpotriva marile puteri au anihilat incercarile insurectionare si au conservat "linistea si ordinea". Razboiul a dat un nou impuls luptei pentru eliberare si unitate politica, indreptand-o pe un fagas "guvernamental", adica legal. Pe aceeasi cale au continuat lupta cu o vigoar sporita, si sub o puternica presiune si agitatie populara, italienii, germanii, romanii s.a.

Congresul de la Paris reprezinta un punct de referinta in istoria regiunii Marii Negre, dar si a Europei in general. Astfel, a insemnat o incununare a unui efort general european de reglementare a unei ordini juridice durabile in regiunea Marii Negre, bazata pe principii de drept de natura sa contribuie la pacea si dezvoltarea economica a regiunii.

Bibliografie:

1. Boerescu Vasile, Romania dupa Tratatul de la paris 30 martie 1856, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1957
2. Boicu Lucian, Austria si Principatele Romane in vremea Razboiului Crimeii (1853 - 1856), Ed. Academiei Republicii Socialiste Roamnia, Bucuresti, 1972
3. Ciachir Nicolae, Marile Puteri si Romania 1856 - 1947, Ed. Albatros, Bucuresti, 1996
4. Filipescu Ilarion, Congresele si conferintele in viata internationala, Sibiu, 1994
5. Tarle E. V., Razboiul crimeii, Ed. De Stat pentru Literatura Stiintifica, Bucuresti, 1952