Minoritațile naționale din Romania (1918-1945) - scurt istoric

Minoritațile naționale din Romania (1918-1945) - scurt istoric

Chestiunea minoritaților naționale se pune cu acuitate in Romania, indeosebi dupa primul razboi mondial, odata cu destramarea vechilor imperii multinaționale și crearea unor noi state naționale, printre care si Romania Mare.

La acea data (1 Decembrie 1918) circa 28 % din totalul cetațenilor romani aparțineau minoritaților naționale, cea mai mare pondere avand-o maghiarii care reprezentau 7,9% din populația Romaniei Mari, urmați de germani cu 4,1%, evreii 4%, ruteni si ucrainieni 3,2%, ruși 2,3%, bulgari 2%, țigani (romi) 1,5%, turci 0,9% etc. Pe de alta parte, conform datelor statistice din 1919, structura etnica a Transilvaniei era și mai eterogena: romanii reprezentau 57,12%, maghiarii 26,46%, germanii 9,87% evrei 3,27%,  alte minoritati 3,27%.

Autoritațile romane au luat masuri pentru a crea un cadru legal care sa asigure eglitatea tuturor persoanelor, indiferent de originea lor etnica. Odata cu retificare  unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a acordat cetațenia romana tuturor locuitorilor din aceste teritorii, indiferent de etnie. Prin mai multe decrete-lege din anul 1918 și 1919 s-a recunoscut calitatea de catațeni evreilor din Vechiul Regat, care pana atunci o puteau obține prin cereri individuale.

"Consiliul celor patru" puteri invingatoare (Franța, Marea Britanie, SUA și Italia) impunea statelor succesorale monarhiei habsburgice sa semneze un tratat special privind minoritațile, acest tratat fiind semnat de Romania la 10 decembrie 1919.

Data de 29 martie 1923 este una importanta  in istoria Romaniei din secolul XX deoarece este promulgata o noua constituție, democratica, prin care se consfințea faptul ca toți romanii "indiferent de originea etnica, de limba sau de religie" se bucura de toate libertațile consființite de lege ( prin roman se ințelege orice locuitor de pe teritoriul acestui, cu condiția sa aiba cetațenia romana).

In Romania interbelica exista un cadru legislativ destul de coerent, ceea ce permite dezvoltarea activitații politice, culturale, economice a celor mai multe minoritați. Fiecare dintre aceste minoritați are propria organizație, unele avand chiar partide cu reprezentare parlamentara.[2]

Aceasta este perioada in care crește numaul școlilor și claselor in limba materna, dar și cel al publicațiilor, iar din decembrie 1925 minoritațile naționale iși puteau constitui școli proprii cu predare in limba materna, urmand ca totuși limba romana, istoria și Geografia Romaniei sa se predea in limba oficiala a statului.

Integrarea minoritaților naționale in cadrul statului roman a cunoscut și numeroase momente tensionate, legate indeosebi de tendința unor minoritați de a obține unele drepturi suplimentare considerate inacceptabile pentru autoritațile centrale de la București, cel mai elocvent caz fiind acela al cererilor maghiarilor sau a germanilor pentru obținerea autonomiei, inclusiv teritoriale.

Pentru maghiarii din Transilvania, trecerea de la statutul de superioritate politica, economica și culturala la cel de minoritate a reprezentat o trauma și o problema de adaptare, aceasta fiind foarte greu de rezolvat. In acest context, partidul politic al minoritaților maghiare a cerut constant ca statul roman sa nu se amestece in viața școlilor cu predare in limba maghiara, sa nu pretinda aplicarea programelor de invațamant și folosirea manualelor aprobate de autoritațile competente. Revendicarile politice vizau largirea drepturilor minoritaților naționale, asigurarea unei conduceri exclusiv maghiare in județele in care aceștia constituiau majoritatea populației. Toate acestea au fost insoțite de o ampla propaganda externa prin care se arata ca minoritațile in Romania sunt supuse unui constant regim discriminatoriu. Pentru a menține un anume control al situației, autoritațile au decis sa inființeze la 22 decembrie 1920 Secretariatul de Stat pentru afacerile minoritaților etnice in cadrul Ministerului de Interne.

In raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din Romania se spune ca autoritațile civile și militare romane sunt responsabile de moartea unui numar cuprins intre 280.000 si 380.000 de evrei romani și ucrainieni din Romania și teritoriile aflate sub administrație romaneasca. Circa, alți 340.000 de evrei romani au supraviețuit datorita faptului ca Guvernul de atunci a suspendat deportarile in anul 1943, cu 16 luni inainte ca Romania sa iasa din alianța cu Germania nazista și sa se alature Națiunilor Unite.

Conform aceluiași raport, ultimii ani ai perioadei interbelice s-au mai remarcat și prin adoptarea unei legislații rasiste și discriminatorii care a culminat cu deportarea a 25.000 romi in Transnistria.